Eu am întrebările mele, când nu știu să răspund, le pun pe foi, iar probabil când voi ști va fi fost prea târziu.
Undeva, într-un colț rătăcit, câlțoși, măslinii și clisoși, ca ochii uitării, fire lungi de păianjen și un of prelung la apus, apar unul câte unul, devorând.
- Acolo mai este.
- Ce mai este?
Și mi-era frig și trebuia să tac.
- Hai, plecați!
Și turnau apă rece, pârău de munte, pe mine, pe riduri.
- Acolo mai este, se auzi din nou și iar apărură câlțoșii.
Nu, nu găseam nici mireasa crucificată pe țărmul iubirii și Ana, Ana, doamne, cum să o vezi în ceață, în pâcla înserării, poate doar o simțeam, sau poate doar cu vântul, era și nu era.
Conclavul acela de babe, vraci și vrăjitori, poate doar ei să spună ceva, cu liliecii martori neâmpliniți și surzi, și las încrederea pe înțelepciunea corbilor, căci eu, Toma am mai trădat odată.
Ce-o fi, o fi, am intrat fără să bat la ușă, dar, vai, ce tragedie, printre copacii trăsniți o vedeam cu aceeași rochie albă, doamne, dansând și dansa în picioarele goale și mie îmi era frig, nemernicul.
De era vis și nu era, poate nebunie, poate nepăsare, poate dezmăț căci paparudele și ele de parcă seceta le-ar fi ars inima și ploua, ploua mărunt de toamnă, cu frunze,cu imagini din cele despre fericire.
Cum aș putea să spun că rezolvarea problemelor înseamnă îmlinirea totală, v-aș minți, dar iată prăpastia la marginea căreia mă opresc obosit, deci iartă tu, Ana, și înfiera mea, și regăsirea mea și fă-mi din mâini un fel de cruce să pot să te iubesc.
Cu cine să fi stat de vorbă mergând așa pe drum, în dreapta mea icoane și iluzii și o pădure imensă de stânci, cu toate statuile tăinuite.
Și iar îmi era frig, de parcă eu Toma nu aș fi fost creat de o mână cerească-dar mâine Toma, mâine ce va fi?
Am adormit cu gândul că o să visez, de unde, negură.
Spre dimineață mă trezi cu zâmbetul lui fără gust, un clown nebun-ori râdea, ori plângea.
Trebuia să ajung la gară, să mă urc într-un tren ce nu mai venea, iar trenul lent și neputincios trebuia să mă ducă la Ana, altfel prin geam cu mult mai încolo de gară, vedeam copii făcând din mâini ca un fel de adio.
Am înțeles că drumul meu era fără de întors și parcă regretam, dar hăul mă atrăgea cu toate că aceleași clopote băteau în semn de nu.
Ce drum plictisitor, în fața mea un bătrânel candid și asta mă agasa, iar eu pachet de nervi, se poate ca bătrânul să mai fi făcut un astfel de drum, dar cum e posibil? -nu mai aveam timp să gândesc.
Mergeam, mergeam și adesea se mai urca cineva, mai cobora cineva, singur bătrânul era același. În față mi-a apărut o doamnă grasă din care emana parfumul prost amestecat cu transpirație.
- Unde mergi domnule? mă înterbă.
- Acolo și am făcut semn spre în față.
- Da, și e bine?
Am lăsat-o să înțeleagă ce vrea, mi-am aprins o țigară, dar curios, fumul ieșea în forme diforme ca un tablou în alb și negru. Destul de târziu mi-am dat seama-ce întrbare?-și eu gândisem despre vrăjitori, despre puterea lor, dar chiar așa? Am mai aruncat o privire, dispăruse, doar ochii bătrânului, inteligenți, plini de lumina pocăinței, mă priveau candid și cred că era singurul care nu mă judeca, ceilalți pustiitori și agresivi, din fericire sau din păcate, mulți coborau, dar și mulți urcau.
În trenul acesta al umilinței și al norocului eram singurul judecat și numeni nu pleda pentru mine-doar ochii îngăduitori ai bătrânului. Asta mi-a dat curaj.
- Ce vreți, mă duc la Ana!
Se uitau unii la alții de parcă eu eram nebunul, de parcă ei nu știau cine este Ana, de parcă vorbeam de unul singur-a zis chiar unul-lasă-ne, domnule-n pace!
Mi-am dat seama ce gafă, ei erau navetiști, probabil își terminaseră slujba și cred că munceau pe bani puțini, căci miroseau a băutură proastă. Ascultând poveștile lor deocheate și zâmbind la gândul că domnul Sorescu Marin și-ar fi făcut ucenicia printre ei, am adormit.
Din poartă-n poartă, din ușă-n ușă, cred că să fi întrebat la vreo câteva case, uimiți se uitau la mine.
- Cum nu știi? și închideau-și eu care doream să-i vindec de multele păcate...
O bancă blestemată într-un parc pus iată cu susul în jos, mă împingea ceva și m-am trezit. Nu, nu era vis, era Ana. De vi s-a întâmplat ca inima să se prăvălească la vale ca nebuna, într-un galop de armăsar prea alb, eram eu, ce mai vream, ce mai doream-dar ce imagine-bolnavului i se amputaseră ambele picioare și s-a trezit dimineața spunând doctorului-mă înțeapă ceva la piciorul stâg, iar doctorul cu lacrimi, așa și eu cu lacrimi.
- Ana, am reușit să îngân, ce vorbe ticluite și plănuite din timp, ca într-un monolog pe scena goală, iar Ana la fel de goală și eu veneam s-o văd, să o ating, să o miros.
- Doamne, cine ești tu?
Ca într-un vodevil îmi răspunse simplu și uman că este carne, oase, materie că are o simetrie perfectă, în rest totul e vis.
- Visul tău, Toma.
- Ce tot spui, eu nu am vise, visul vieții mele a fost să visez urât, frumos, dar să visez-de ce i-am vorbit de frământarea vieții mele?-și eu neputinciosul, făcusem atâta drum degeaba. Mă luă de mână și începu să râdă ca un copil, în timp ce toamna bătrână, agasantă și irespirabilă își dezgolea castanii de fruct și de frunză, iar eu aș fi încercat să o prind de după mijloc, să-i spun ce mult îmi place și chiar ce bine mă simt-dar ce gândiți?
- Ești inuman de egoist, să-mi fi citit gândurile?
În drum s-a așternut să plouă, iar eu căutam ceva, poate o batistă, căci stropii îmi curgeau șiroaie pe păr, pe tâmple, și cineva m-a salutat, sau poate numai o impresie, eu Toma, eu necunoscutul.Într-una din zile am întâlnit pe stradă o rudă de-a ei, s-a uitat la mine ca la un proscris.
- Citește Toma, vezi-ți trecutul și ai să înțelegi mi-a zis. Ce puteam să mai înțeleg? I-am spus că nu o să plec niciodată și am văzut un rictus apărut în colțul gurii lui.
Am așteptat să se întâmple ceva și an de an am încercat să mai clădesc ceva, cum turla lui Manole cu Ana-vai, doamne, tot Ana! Strânsesem umilință multă și răbdare multă și am plecat de acolo gândind că binele ce-am vrut să fac n-am știut să-l dăruiesc.
- Toma, eu sunt tot Ana!
Ce tablou tâmpit, un muribund care nu poate să-și mai dea duhul de atâtea păcate. Clipa mărturisirilor îmi aduse un zâmbet pe buze și mă întrebam de ce nu plâng, de ce nu mă vărs. Cum să fac așa ceva în noaptea cu lună plină, când plopii vorbesc parcă în fiecare frunză și vântul nu bate, când stai cu ochii spre cer și stelele te fac să crezi că ești un prinț al lor, un damnat al lor pe veci, puneți-mi crucea pe care o merit!
Îți scriu încă să înțelegi ce foc mistuitor ne curge prin sânge, în gândurile peșteri, să înțelegi că iubirea-i ură tainică.
- Ce epitaf labil, Toma! Cum e posibil, doar l-am lăsat în tren?
- Ce cauți în cetatea mea, bătrâne, ori ești judecător, ori inorog?
M-a năpădit toamna cu gânduri, iar el atât de calm, singuratic, misterios, iar ochii, doamne, două himere de demon sau poate de înger.
- Să mergem Toma, să mergem, nu mai este timp!