Era ziua în care ploaia, răpăind în valuri pe țigla casei bătrânești, își răzbuna amarul clocotind furioasă în spume de argint. Ea privea cu detașare dezlănțuirea naturii și se întreba oarecum cu întârziere dacă nu cumva era singurul suflet care observase ploaia, argintul și marea de culori, acolo, stând în cerdac, la adăpostul viei încă virgină, de un verde crud adulmecat de rouă până la nuanța de smarald.
Din casă, se auzeau printre rafale de ploaie când gemete, când un murmur din care se sforța să iasă un cântecel de jale.
Bătrânul, stând pe marginea patului privea în sine cu ochi tulburi de la înălțimea vârstei la care toți ceilalți se uită cu compasiune așteptând marele final, dar el refuzând prezentul, impasibil chiar și în fața ploii amețitoare, își retrăia trecutul în care camarazii încă îi strângeau mâinile și se înghesuiau unii în alții la adăpost de frig și bombe.
Neputința, gândi ea, cu capul întors spre gemete și cântec de moarte. E aproape frig, medită încordată, strângându-și în jurul sânilor flanelul moale de lână. Când te încolțește moartea, neagră ca noaptea fără fund, nu prea ai multe opțiuni: ori o înfrunți, ori o ignori. El a ales a doua variantă.
Ca un tic adulmeca mătania de la mâna dreaptă, deși nu spunea nici o rugăciune, nici pentru sine, nici pentru ceilalți. N-au trecut decât nouă luni, ce sunt nouă luni în viața unui om? O sarcină în viața unei femei, apoi ea devine mamă, n-ar fi crezut că viața unei mame se numără în ore, în mese de copil, între două somnuri sau schimburi, dar nu despre asta e vorba. Asta cumva a asimilat, greu cu schimbările acestea, în fața cărora crezi că ești pregătit dar...
« Nouă luni s-au scurs de când l-am îngropat în cimitirul cu priveliște de lux, construit anume pe locul unde te simți ca într-un concediu fără sfârșit, așa gândea jucându-se apatic cu o suviță din părul ei negru. Dacă închid ochii revăd scena în culori naturale, își spuse ea, cu ochi întunecați: preotul grăbit să-și încheie slujba, oamenii care te-au iubit, apreciat sau cunoscut sau au auzit măcar în treacăt despre tine, nu mulți, oricum te-ai fi rușinat de atâta lume, tu, un tip discret și interiorizat. Au plâns la înmormântare câțiva, sincer, nu cu boceală aranjată. Mă uitam că ploua și atunci, dar cu flori roșii și albe, coroane ți-au împresurat mormântul, iar eu gândeam în sinea mea că te-ai ridica de acolo măcar să le pictezi preț de o clipă. Râzi de mine, te simt, fata mea e țăcănită, așa ai fi gândit, nu-i nimic, e moștenire de la tine, na!»
Ea râdea și cumva ploaia îi aluneca pe obrajii palizi, printre amintiri.
S-a ridicat în picioare, stătea dreaptă și demnă ca în fața lui Dumnezeu și a strigat cu ciudă ploii: «Să știi că am scris despre tine, așa cum erai, așa cum te-am iubit, cu tot răul și binele din tine. M-am hrănit cu tine așa cum aș fi băut apă proaspătă din stâncă seacă. Am lovit acolo unde nu avea cum să curgă poezie, din atâta durere te-am construit așa cum un păianjen își țese pânza, am lovit cu mâinile în suflet și m-am deșertat în rime, de dragul tău...»
Ea părea un înger așa cum stătea acum, cu încheieturile mâinilor albe de atâta încordare, cu privirea luminată de lacrimi, cu părul jilav lipit de fruntea rece. Părea un copil frumos, îmbrățișându-se a alinare.
Ploaia mai avea să cadă vreme de un ceas, un ceas cu sine, printre picături, printre nuduri de copaci, printre frunzele din vie plânse...