poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-13 | |
Cum de s-au luat mama și tata e de mirare. Părinții lor erau din lumi cu desăvârșire diferite. George și Ana erau intelectuali subțiri, ea educată la pension, scriind și vorbind fluent în franceză și germană, el profesor și istoric, erudit și autor al multor volume. Victoria și Ivan, dimpotrivă, erau oameni simpli, obișnuiți cu munca, pentru care rostul vieții se-mplinea în copii și în gospodărie. Nu aveau prea multă școală, dar mama, mândria lor, se pusese cu burta pe carte și intrase la facultate. Astfel s-au întâlnit cele două lumi. Și curând, am dat și eu năvală în amândouă deodată. Așa se face că am ajuns cu cartea pe casă, plescăind cireșe culese ușor, una câte una, din ramurile grele aplecate peste acoperiș.
E 1989, iunie, în curând fac douăzeci de ani, am scăpat din armată și sunt în primul an la Politehnică. Am descoperit gustul berii, al țigărilor, al conversațiilor interminabile despre nimic, ba chiar și Led Zeppelin și Pink Floyd, printr-un coleg bine dotat cu discuri bulgărești. Dar ritualul de iunie a rămas, când dau cireșele în pârg le tot gust, până când, aproape toate deodată devin dulci și parfumate. Atunci mă îndop pe săturate. Reciteam în acel început de vară Zaharia Stancu, Desculț. Și la culesul viei, când cu botnițele, mă gândeam „Hei, să fi fost Darie aici, lângă mine, l-aș fi săturat de cireșe, și apoi l-aș fi luat cu mine o stradă mai încolo, să vadă demolările. Să vadă cum dispare ca fumul agoniseala de o viață sub buldozere. Să vadă oameni plângând, cu inima trosnind odată cu casa lor, sau luați cu miliția pentru că au încercat să stea în fața mașinăriilor huruitoare. Să țină el minte. Și să scrie.” Știam că sunt de o naivitate dezarmantă și n-aș fi mărturisit acele gânduri pentru nimic în lume. Dar campania de „sistematizare” ajunsese și în Colentina. Și nu mai erau decât două case până la noi. Mama și tata văzuseră planul de demolări. Linia roșie trecea chiar pe deasupra locuinței bunicilor. Casa în care crescusem urma să fie dărâmată pentru un colț de parcare. Au încercat de toate: și șpagă, și relații, ba chiar și o audiență la nu știu ce ministru de atunci. În zadar. Planul fusese aprobat chiar de către Ceaușescu. Nimeni nu vroia să-și riște capul. Așadar plângeam, știind că mănânc cireșe pentru ultima oară, repetându-mi ca un puști „Să nu uiți, mă, să nu uiți...” A fost o vară urâtă. Plină de disperare. Lunile acelea Victoria și Ioan au trebuit să-și amputeze viața. Ce să ia, ce să lase, ce să dea de pomană. Ce să-ncapă într-un apartament cu două camere? Cercelușii îi luăm? Și leandrul? Al treilea pat cui îl dăm? Măcar fierăstrăul, dălțile și o rindea... Butelia? O păstrăm. Și carpeta, și bufetul (e de nuc), și biblioteca, și... Ușurel, ca sub o vrajă dementă, transport cu transport, lumea copilăriei mele se desfăcea din încheieturi. Și nimic nu se mai așeza la fel, în cutia aia hâdă de chibrituri în care bunicii erau exilați. A venit și ziua de septembrie, în care sentința va fi executată. Ursuză și întunecată, pe măsura faptei. Părinții mei îi luaseră pe bunici la noi acasă. Să nu vadă. Să nu le rămână pe retină violul. Eu am chiulit de la cursuri și m-am dus ață. Vroiam imaginile acelea. Ca să țin minte. Să rămână și să nu-mi treacă. Dar aveau dreptate ai mei. Pentru cel care a trăit și crescut în acel loc, nu există imagine mai obscenă decât asaltul șenilelor, care calcă totul, până nu mai rămâne decât moloz și noroi. Ploua. Cam tot ce avea cât de cât o valoare dispăruse. Ce nu luaseră vecinii, jefuiseră țiganii de pe malul gârlei. Fără gard, fără ferestre și fără uși, cu tabla de pe acoperiș smulsă pe alocuri, casa părea un copil părăsit, plângând pe la streșini, de singurătate. Doar cireșul, mare, puternic, încă părea să o ocrotească, cu jumătate din ramuri peste ea. Cu cireșul ăsta era o întreagă poveste. De mic îl știam incredibil de gros, cât două trupuri de oameni voinici. Mai văzusem cireși și la alții de pe strada bunicilor, plantați după război, când își construiseră casele. Dar nu erau nici cât jumătate din al nostru. Am crezut un timp că e un fel de Prâslea cel Voinic al copacilor, care crescuse într-un an cât alții în zece. Dar am aflat că era deja acolo când tataie venise să bată primul țăruș și să sape fundația. Crescut singur, de capul lui, dintr-un sâmbure scuipat de un călător. S-a bucurat omul, că are pom cu rod în curte din primul an. Nu s-a îndurat să-l doboare, deși aleea de pe lângă casă era cam strâmtă în dreptul lui. I-a tăiat crengile uscate și cele prea joase, de băteau în locul unde urma să se ridice casa, și au rămas împreună. Și cireșul ningea în fiecare primăvară, cu petale albe, și punea zor pe mamaie, în fiecare vară, să umple borcanele cu dulceață. Și nu lăsa nici o creangă să se rupă sub picioarele copiilor, mereu cățărându-se după premiul cel mare, „alea coapte, din vârf!”... An după an, mai bine de patru decenii, întinzând rădăcini adânc. Exact pentru acest moment, când stă singur în fața unor buldozere. Nu-i e frică de ele. Sunt niște fiare urâte, fără suflet. Nu știu ce este seva urcată cu greu până la frunze, ce binecuvântare e ploaia, ce răcoroasă adierea de seară, ce naștere e fie și o singură floare, ce moșire să-ți duci fructul la bun sfârșit. Nu sunt nici omizi, nici îngheț, nici secetă, nici furtună. Și par niște broaște privite de sus. Ce putere ar putea avea asupra lui? Păcat doar că au plecat oamenii pe care îi știa, se învățase cu ei. Dar așa sunt oamenii, vin și pleacă, se obișnuise cu asta cât crescuse singur, pe câmp. Mai importantă e iarna ce vine, uite ce ploaie rece, acuși trebuie să-și lepede frunzele și să treacă ușor, în somn, spre primăvară. Inginerul mormăie, privind nemulțumit. Casa e lipită în dreapta de o alta, care trebuie să rămână neatinsă. Și colac peste pupăză, la nici doi metri de „obiectiv” ditamai copacul. Până acum nu avusese probleme, buldozerul rupea pomii ca pe un băț de chibrit, apoi cu excavatorul scoteau rădăcinile. Ar săpa cu excavatorul lângă trunchi, să-l slăbească, dar dacă cade aiurea? Pe casa de alături sau chiar pe utilaj? În fine, o să încerce cu buldozerul. Echipă pentru tăiat pomi nu s-a prevăzut și nu mai au timp să cheme una, să mai aștepte o zi sau două. Termenele trebuie respectate întocmai, ordin de sus. Și asta e ultima casă din zonă. Să terminăm și să plecăm dracu’ acasă. Buldozerul intră mai întâi pe stânga, pe partea grădinii. Magazioara de cărbuni, liliacul alb, trandafirii, liliacul mov, crinii – totul se transformă sub lamă și șenile în zoaie mocirloase. Pe lângă cireș, „de tine ne ocupăm mai târziu. Vișinii troznesc ca scobitorile, în timp ce șenilele clefăie noroiul. Bolta de viță, cotețul de păsări, gata, a ajuns la magazie. E doar placaj prins de stâlpi de lemn, zdrang-zdrang, atelierul e un castel din cărți de joc, ca și iluzia bunicului că va rămâne tâmplar până va închide ochii. Pentru statul recunoscător a fost un simplu muncitor, ca atâția alții, are pensie, e suficient, ce atâtea fasoane. Ai pus pasiune în ce făceai? Și ce, vrei să-ți ridicăm statuie? Găsește-ți și tu un hobby de apartament, colecționează timbre, sau ia-ți un acvariu. Socialismul are nevoie în permanență de un drum pe care să meargă glorios, așa că fă bine și nu-i sta în cale, bătrânule. Și dacă o să crăpi de inimă rea, cu-atât mai bine, lași locul unor tineri productivi, energici, gata să defileze de 1 mai, 23 august și când i se mai năzare Conducătorului. A ajuns la capătul curții, întoarcere de 180 de grade. Urmează casa, cameră cu cameră, înspre stradă. Baia cu boiler, patru ani, mamaie mă spală în cădiță, marchiza, șase ani, vreau să amestec și eu în mămăligă, bucătăria mare, opt ani, mamaia mă supraveghează atent în timp ce-i dau să mănânce griș surorii mele de doi ani, dormitorul bunicilor, nouă ani, „Mihaela” alb-negru și cuburi de lemn, într-un castel cât toată podeaua, camera mea, unsprezece, „Uzina Aqua”, mamaie îmi stinge lumina pentru a treia oară, e aproape miezul nopții, sufrageria... Buldozerul s-a oprit și urletul de motor ambalat s-a transformat într-un mârâit răutăcios, în surdină. A ajuns în dreptul cireșului, nu are loc suficient să treacă. În urmă e rasă toată fațada și jumătate din zidurile camerelor. Se vede înăuntru, ca într-o machetă de la Palatul Pionierilor. Ca o viață pusă pe planșetă. Pentru a putea analiza, pentru a înțelege. Uite, aici, aici și dincoace, ai fost tu. Hocus-pocus-demolatus, și gata, nu mai ești! Deocamdată încă mă pot privi, în nuditatea înfiorătoare a jumătăților de încăperi căscate spre maidanul cu moloz, unde vor construi socialismul, cu tot cu parcări. Buldozerul se poziționează oblic. Urmează cireșul. Vrea să-l împingă într-o parte, în curtea pe care a arat-o deja. Dar idioții nu știu, sau au uitat, că undeva dedesubt pândește pivnița. Casa e rănită de moarte, dar are o ultimă capcană pentru măcelarii ei. Din câte îmi amintesc, sunt sigur că e deja cu o șenilă pe margine. Încă douăzeci de centimetri și măgăoaia de metal o să alunece într-o groapă de doi metri. Ridică lama. Cuplu de torsiune, deja am învățat asta la mecanică. Coaja crapă și pocnește sub apăsare. Zgomotul motorului crește până la canonadă, până la isterie. Cireșul începe să se scuture, să geamă, apoi să țipe de-a dreptul, cu glas de lemn verde și viu. Și tremură și icnește, dar se ține bine, cu toate rădăcinile, de pământul care l-a ridicat dintr-un simplu sâmbure. Și mașina, și nervii omului din cabină obosesc primii. Un metru înapoi, în scrâșnet de fiare și cărămizi făcute chisăliță. Poate renunță, ce mare lucru un cireș, la marginea unei parcări. Dar nu. Buldozerul ambalează și izbește ca un berbece. Pomul se scutură până la miez, dar rămâne încăpățânat în picioare. Recul. Berbece. Troznet. Și plouă din greu. Izbitură. Și în clisa care au devenit zidurile, buldozerul derapează ușurel, pas cu pas. Încă o dată, mai cu avânt! Și lemnul crapă până la inimă, se despică pe verticală, cu un scârțâit prelung, sfâșietor. Încă o lovitură și va cădea. Dar timpul a expirat. Gândacul de fier dă în marșarier grohăind, apoi pare că înțepenește o clipă, după care se scufundă. Un plesnet sec de metal, a pocnit o șenilă. Huruit de cărămizi prăvălindu-se. Dispare, doar cabina rămâne la vedere, pe jumătate turtită de un zid năruit peste ea. Toți aleargă ca șobolanii, câțiva muncitori îl scot din ruine pe mecanicul însângerat, inconștient. Gata cu demolările, cel puțin pentru azi. Nici casa, nici cireșul n-au reșit să se salveze, mâine o să le vină de hac. Dar împreună s-au răzbunat. Cât puteau și doar pe mesageri, pe slugi. Dar cineva a ripostat agresorilor. Casa și cireșul au ținut piept, fie și pentru o zi, unui buldozer. Și astfel, și-au luat la revedere de la bunicii mei. Epilog După trei luni a venit revoluția. Prea târziu. Parcarea care s-a construit se oprește la cinci metri de unde începea curtea bunicilor. Demolarea a fost inutilă. Bunicul Ivan a mai trăit câțiva ani, din ce în ce mai tăcut, mai mohorât. La un moment dat s-a îmbolnăvit și avea dureri atroce. Blestema încetișor și o ruga pe mama să nu-l mai chinuie cu medicamentele. Până la urmă a făcut o operație. Operația a reușit, deja se simțea mai bine, apoi a murit în somn, la spital. Doctorul i-a spus mamei că nu mai avea „snagă”, nu mai vroia să lupte pentru viață. De fapt nu-l chema Ivan, ci Ioan. Dar în anii sovietizării i-au schimbat numele și nu i l-au mai dat înapoi. Abia pe cruce l-a recăpătat. Bunica s-a dus chiar a doua zi „acasă”, în Colentina, să vadă dacă n-a uitat ceva prin curte. A putut să privească în toată splendoarea grădina tocată de șenile, casa dărâmată pe jumătate și cireșul despicat de sus până jos. S-a întors tăcută, plângând fără lacrimi și fără nici un sunet. Apoi a început să uite. Peste doi ani avea un Alzheimer care avansa în progresie geometrică. Nu răspundea la medicație. Curând, femeia care mă ținea în brațele ei puternice, de țărancă, când eram prunc, a uitat cum se gătește, cum se spală vasele, rufele, cum arată familia ei. Și-a uitat toată viața. Ultimul pe care l-a uitat am fost eu. Și ultimele cuvinte pe care mi le spunea erau: „Victoraș, nu te mai urca, mamaie, în cireș, că te julești și mă omoară maică-ta”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate