Toamna se strecura cumva lent, ca o otravă cu iz de melancolie, pe străzile înguste ale orașului, prin cartiere unde plopii foșneau, scuturându-se disperați de frunze. Eu, murmurând vreo melodie auzită la radio, le alegeam să fie numai cele mai perfecte, galbene sau verzi, căzute prematur, asemeni oamenilor loviți din senin de cine știe ce boală. Le culegeam în mănunchiuri, apoi le împrăștiam pe covorul de iută, roșu cu modele negre, din dormitorul nostru. Simțeam că așa pot aduce toamna în casă, îmi plăcea mult acest anotimp, chiar dacă vedeam eu cum toate se transformă și ni se îngustează spațiul de joacă.
Câmpurile erau deja arate pentru primăvară, în spatele blocului iarba nu mai era verde, era roșiatică, din cauza brumei. Nu mai aveam unde să facem tumbe și să ne ridicăm corturi din păturile căpătate atât de greu de la ai noștri părinți.
Și nici la iarbă verde nu ne mai puteam duce. Acolo, pe malul râului, îl lăsam pe tata sub un fel de boschet, el îi zicea tufar și mă duceam cu mama la cules ciuperci pe pășune, acolo unde pășteau vacile de la o fermă din capătul orașului, aproape de Codlea. Erau imense acele câmpuri. Și făceam concurență cu mama, care din noi două găsește mai multe și radiam câmpul pe porțiuni prestabilite, nu ne amestecam parcelele, pași mărunți până ajungeam la un fel de hotar improvizat din stâlpi de beton cu sârmă înghimpată. De acolo dacă găseam vreo gaură treceam pe celălalt câmp și mă îndepărtam de toți, și-mi plăcea enorm ideea de solitudine, de libertate, de trecere peste limite.
Mama mă striga dar bătea vântul mereu acolo și nu o auzeam, câmpurile erau aproape identice, la un moment dat te trezeai fără puncte de reper în mijlocul lor, incapabil să-ți dai seama pe unde trebuie să te întorci. Mi s-a întâmplat așa la început, dar mai apoi mă asiguram . Cele mai nesemnificative forme de relief puteau deveni firmiturile esențiale, inspirată fiind după povești. Mamei nu-i era frică, mă descurcam, acțiunile mele își găseau pe atunci finalitate de fiecare dată.

Venea toamna, la școală ne intrasem în ritm, dar nu puteam să nu-mi scap ochii destul de des, pe ferestrele largi pe unde lumina pătrundea din ce în ce mai palidă, urmând ca la urmă să fie înlocuită cu cea electrică. Atunci găseam că cerul se pregătește la fel ca toate celelalte elemente ale mediului, de schimbare, nu mai era senin, nu mai era parcă speranță acolo, în colțul de cer pe care reușeam să-l văd. Erau nori, întâi mari, din ei luau naștere fii și fiice, le deosebeam sau le concepeam un gen, după formele efemere pe care le întruchipau, mă afundam în clasificări, duceam un dialog imaginar cu o altă parte din mine care mereu mă contrazicea, mereu mă ironiza, încă de pe atunci.
Probabil figura mea căpăta diferite nuanțe, pentru că învățătoarea, o femeie incredibil de slabă și parcă mereu tristă, mă trezea din reverie brusc, dar abia după ce striga de câteva ori.
- Despre ce vorbeam, îmi poți spune?
Îi spuneam mereu, puteam să o aud și pe ea, la fel ca pe o muzică sau un zgomot de fond, nu eram luată pe nepregătite, ceea ce o făcea să zâmbească vag. Îmi plăcea zâmbetul ei, i-ar fi stat bine să facă asta mai des, avea un ten închis la culoare și i se lumina parcă fața atunci. Era ultimul an în care o aveam printre noi, urma să părăsim acel corp al școalii 14 din cartierul nostru și să traversăm apoi calea ferată, pe lângă gara mică, să ajungem acolo unde se făceau cursurile de gimnaziu.
Școala cealaltă era pe Str Lungă, tot lângă o unitate militară, era însă o clădire veche, restaurată pe cât a fost posibil mai ales pentru tradiția pe care o avea.

După ore, împreună cu Valentina, pe care am convertit-o ușor să meargă și ea măcar la un curs educativ, urcam aleea pădurii, cu pași lenți, măsurați parcă, să nu ne obosească picioarele. Și deși aveam geci, simțeam răceala cum ne înfiora, o simțeam ca pe un văl invizibil strecurat printre brazii a căror mireasmă devenea tot mai pregnantă.
- Simți Vali, parcă intrăm în altă lume, îi spuneam în șoaptă.
Sau poate părea șoaptă în imensitatea aceea vocea mea de copil mărunt, orice zgomot se auzea înfundat.
- Taci, nu mai inventa prostii de ale tale că mă întorc, răspundea ea cu ochii îndreptați spre treptele de piatră, la capătul cărora se afla așa zisul palat.
Era fricoasă Valentina. Și nici de învățat bine nu putea, mintea ei refuza să asimileze măcar strictul necesar, măcar minimum de raționamente sau cele câteva rânduri dintr-un rezumat. Nu mai spun de poezii, note muzicale sau orice implica verbul „a reține”.
Era însă pricepută să inventeze figuri de dans sau să să cânte la chitară de exemplu, unde eu nu reușeam să mă conformez decât greu organizării într-o trupă cum eram noi considerate, cele cinci fete de aceeași vârstă, câte eram înscrise atunci.
Eu eram prea încordată, mi se înroșeau și mă usturau cumplit buricele degetelor de la încordarea cu care apăsam coardele, nu reușeam să rețin cum trebuie notele, găseam mereu altă notă cu care să o înlocuiesc pe cea reală, pentru că mi se părea mie infinit mai potrivită.
Însă la voce reușeam să compensez, eram în general vocea I dar reușeam să trec cu ușurință pe cealaltă tonalitate, dădeam mereu tonul indiferent de care din grupuri trebuia să înceapă, ceea ce era lăudabil.
La balet Valentina doar mă asista. Mă îmbrăcam acolo, printre fete cu costumul de gimnastică, îl trăgeam repede, cu inima bătându-mi agitată în piept, peste trupul gol, fără să mă uit în jur. Mereu am fost pudică, o caracteristică dusă cumva la extrem, transformată într-un defect al firii pe parcursul vieții, existentă până acum fără nici o deosebire în mine.
Costumul îl împrumutasem de la Eva unguroaica, colegă de clasă cu noi, prima fată căreia îi crescuseră sânii, eveniment ce a transformat-o repede în cea mai populară fată de clasa a patra.
Nu se găseau costume de gimnastică și oricum mama nu mi-ar fi luat pentru că abia mă adusese de la Deva după nici două luni de antrenamente, deși își propusese, să mă lase să-mi urmez acel talent.
Iar costumul ei mirosea a fum și a vechi. era Roșu, cu albastru și alb, similar cu cel al adevăratelor gimnaste. Ei nu-i venea. Și nici gimnastică nu făcea, îl primise cadou de la o mătușă, ea nu avea elasticitatea necesară deși avea un corp armonios dezvoltat.
Și casa ei era frumoasă, se afla pe scurtătura pe unde mergeam mai mereu spre cartierul unde locuiam , o stradă îngustă, neasfaltată, de unde ieșeam murdară de noroi și fugărită adesea de câini.
Era frumoasă cum spuneam, era un fel de conac sau măcar ceva asemănător în această privință, cu mansardă, cu holuri lungi și înguste, cu lumină puțină și straniu repartizată, poate datorită ferestrelor înguste și înalte, situate la nivelul solului, deoarece casa era construită cu camere la subsol.
Dar mirosea a vechi la ea, nu știu de ce, poate din cauza zidurilor, poate pentru că ea stătea cu bunică-sa și la bătrâni așa miroase de regulă, nu știu.
Nu era acea constatare însă, singura sau cea mai mare prioritate atunci, deși îmbrăcam costumul cu oarece silă.
Odată ce ajungeam în fața oglinzilor, mă sprijineam cu mâna de bară, mă priveam în oglinzile mari și acest impediment devenea doar un amănunt nesemnificativ.
Nu aveam pian așa cum am văzut mai târziu, peste un an cred, la Teatrul Dramatic, acolo unde o bătrână fostă balerină a început să țină cursuri contra colosalei sume de trei sute de lei.
Aveam doar un magnetofon, profesoara, o femeie pitică aceeași care ne instruia și vara pentru manifestările de pe stadion, dedicate tovarășului secretar general, dădea drumul la muzică și începea să țipe afectată
„Piciorul sus, vârful întins, fandare un- doi”
Mie îmi plăcea la nebunie încălzirea și saltul căprioarei.
De fapt privind în urmă îmi plăceau toate fără deosebire doar că alea îmi păreau esențiale sau mi-au rămas întipărite înainte de toate în memorie.
Storcea untul din noi în cele două ore de antrenament, simțeai cum oasele se întind pocnind, cum revii atât de greu la normal mai apoi , fiind încă ceva minute bune predispusă să mergi pe vârfuri sau să țopăi.

Abia atunci când se terminau cursurile de balet, ultimele pe ziua respectivă, îmi trăgeam în fugă hainele peste costum, evitând astfel încă o expunere și cu Valentina gâfâind în urma mea, coboram în fugă treptele, apoi aleea. Ajungeam să prindem atâta viteză încât, ajunse jos, ne izbeam adeseori de zidul ce mărginea acel capăt de stradă.
Acasă mă schimbam repede, făceam baie și fugeam, asta în ultimul timp, la doamna Vlădău.
Aveam deja două săptămâni de când mă duceam în fiecare zi atunci când se întorsese fiul ei, George, din Franța.
La fel de elegant îmbrăcat, așezat alături de maică-sa la masa din curte, răsfoia un album de fotografii. Ușa s-a trântit ca de obicei în urma mea, dar nu aveam curaj să înaintez, mă intimida prezența lui, chiar dacă era peste măsură de binevoitor mereu.
- Hai Lili, de ce ai rămas acolo, mi-a fost dor de ochii ăștia ai tăi verzi, ochi verzi să nu-i crezi, nu? Hai, așează-te aici lângă noi. Mamă, pot...
Bătrâna nu mă privea de regulă în ochi, de fapt ne evitam reciproc, ajunsesem să-i prind repede hachițele, să anticipez ce urma să mă pună să fac după direcția în care se îndrepta sau după locul în care privea.
Eram probabil speculantă ca orice copil, dar nu mai eram obraznică, nici măcar nu mă mai plictiseam ca la început în preajma ei, o acceptasem în viața mea și mi-o asumasem ca suflet pe care trebuia să-l urmăresc, să-l analizez, să-l ajut.
- Da. Poți s-o aduci, dar domnișoara trebuie să știe că nu are voie să treacă dincolo de strada asta cu ea. Fetele nu merg pe bicicletă.
În scurt timp George a apărut într-adevăr cu o bicicletă medie, albastră, nou nouță. Eu rămăsesem blocată lângă masa lor, se desfășurau prea repede toate, nu avusesem când să le înțeleg.
- E a ta. Nu te lua după mama, să dai la pedale până simți că nu mai poți, e sănătate curată o bicicletă. Știam de la taică-tu că strângi bani să-ți iei una, cum să strângi tu copil banii, tu trebuie să-ți iei cu ei dulciuri și păpuși, nu să îi strângi ca babele.
- George, fii respectuos, te rog.
- Scuze mamă, e doar o glumă nevinovată, Lili e un copil bun, o să ajungă mare, ai să vezi ce-ți spun eu azi, așa va fi.
Nu puteam articula iar nici un dram de propoziție, mi se părea pe undeva că totul e un mare fals, că cei doi oameni au părăsit paginile vreunei cărți din cele citite de mine sau cine știe, poate voiau să mă cumpere, erau tare ciudați amândoi, la fel cum era și casa aia mare și întortocheată.
De aia nu mă puteam bucura, nu primisem nici un cadou, nici măcar la ziua mea, mama făcea un tort și îmi dădea, de fapt doar în acel an mi-a dat zece lei să-mi iau două sute de grame de prăjitură cu fructe, de la cofetărie, pentru că știa că-mi place mie cel mai mult. În rest nu se țineau zilele de naștere, nu la noi în familie cel puțin. Iar ei erau doi străini pâna la urmă. Dai un cadou cuiva drag sau din obligație, așa observasem că se procedează. Duceam la ziua Loredanei, vecina mea de la etajul unu, în fiecare an, câte un bibelou din vitrina mamei, dar așa se proceda, nu te puteai duce cu mâna goală, era normal. Chiar dacă mama renunța greu la ele și mi-l dădea pe cel mai mic , porumbei sau veverițe, era totuși un cadou dat de complezență.
Așa că nu aveam curaj nici măcar să o ating.
- De ce nu te bucuri? m-a întrebat în șoaptă George, în timp ce m-a săltat deasupra ei, în șaua moale căptușită cu burete.
- Mă bucur, am reușit să spun înnecându-mă cu salivă.
- Bine atunci să te văd râzând sau o să o duc înapoi și crede-mă că aș avea de mers cu ea, sper că ai măcar milă, să nu mă determini să fac asta.
- De ce...de ce mi-ai luat-o?
Cu el vorbeam la per tu așa convenisem ultima dată când venise în fugă să-și ia rămas bun de la maică-sa. Nu era greu, era tare copilăros, râdea de răsuna casa din orice nimic, se cunoștea când era acolo, parcă toate se însuflețeau. Obloanele nu mai erau trase, ușile erau trântite fără milă, ba chiar și muzică se auzea din camera lui, acordurile se repezeau pe scări, născând ecou în toată casa.
Și nici bătrân nu era, așa cum crezusem, numai pentru că l-am văzut conducând o mașină și fumând. Auzisem că își va sărbători ziua de naștere cu celălat frate, mai mare decât el, undeva în octombrie, când avea să împlinească treizeci și cinci de ani.
Îi pusesem întrebarea brusc, de fapt cuvintele au țâșnit din mintea mea rebele, încurajate poate și de comportamentul lui libertin. Am pus întrebarea apoi mi-a părut rău, m-am ridicat în șa să-mi fac vânt, voiam să plec, dar m-a mai ținut numai cât mi-a răspuns scurt. Apoi când mi-a dat drumul am căzut lovindu-mă de un stâlp ce susținea via suspendată de deasupra curții, deși știam să merg bine de tot, aveam și eu un jaf de bicicletă acasă.
Cuvintele lui spuse cu atâta blândețe cu voce joasă, cu ochii larg deschiși, căprui, îndreptați spre ai mei , cuvintele lui au lovit neașteptate.
- Pentru că mama vrea să te înfieze și prin urmare vom fi frați Lili. Ia să te văd, cum mergi?