Una peste alta, am aflat că sunt gravid. Ela era la fel de uluită ca și mine. Desigur ne doream un copil, dar nu ne gândeam că acesta va veni pe lume într-un mod atât de neașteptat. Medicul a mai chemat un coleg pentru o a doua părere, care, la rândul său, a exclamat: „Așa ceva nu e adevărat!” Doctorii au insistat să rămân peste noapte în spital pentru alte investigații, dar am refuzat vehement și ne-am grăbit să ajungem acasă.
Lunile au trecut. Pântecul îmi creștea, devenind din ce în ce mai incomod. Dar nu asta mă deranja cel mai tare. Cel mai greu de suportat erau schimbările bruște și imprevizibile de dispoziție: acum eram deprimat, pentru ca o clipă mai târziu, să exalt de bucurie. Un cuvânt, un sunet, o frântură de melodie, mă înduioșau atât de tare încât izbucneam într-un plâns incontrolabil. Amețeam uneori, transpiram abundent. Altădată simțeam în mușchi o putere de nestăpânit, o poftă de efort fizic, voiam să urc munți, să ridic greutăți sau pur și simplu să alerg. Dar nu puteam face nimic din toate acestea în situația în care mă găseam. Uneori noaptea, neputând dormi, mă gândeam la toate astea și încercam să pricep cum este posibil așa ceva. N-am ajuns la nici o concluzie și, de aceea, am renunțat să mai caut explicații. Trebuia să mă concentrez asupra puiului de om care creștea în interiorul meu. Atunci, într-o noapte senină, în care stelele străluceau mai puternic decât altă dată, am înțeles mai mult cu sufletul decât cu rațiunea ce dar minunat primisem și în același timp imensa responsabilitate ce apăsa pe umerii mei. Carne din carnea mea, sânge din sângele meu. Un EU micuț creștea acolo în liniște, însușindu-și pe zi ce trecea celulele mele, sângele meu, aerul pe care îl respiram, gândurile mele. Acest micuț făcea parte din mine și atunci am avut certitudinea că nici măcar după venirea lui pe lume, după ce doctorul îi va fi tăiat cordonul ombilical, vom rămâne în continuare, legați unul de altul într-un mod misterios, care trece dincolo de viața asta. Mă gândeam la toți bărbații speciei umane care nu au avut și nici nu vor avea șansa acestui sentiment sublim. Poate că dorința inconștientă de a suplini acest gol a stat la originea creației atâtor opere de artă, atâtor orașe, atâtor civilizații mărețe, atâtor complicate sisteme filozofice pe care bărbați remarcabili au reușit să le ridice de-alungul timpului. Dar nici una dintre acestea nu s-au dovedit a fi desăvârșite, complete, perfecte, pentru a putea umple sufletul unui bărbat. Nici una dintre acestea nu se poate compara cu zămislirea unei vieți.
Începând cu acea noapte, viața mea de gravid s-a schimbat. Nu mai căutam explicații pentru ceea ce se petrece cu mine, nici nu mă mai gândeam că este cu totul nefiresc ca un bărbat să poarte în pântecul său un fetus, chiar dacă din punct de vedere biologic aceste lucru este imposibil. M-am refugiat într-un sentiment dulce de împlinire, de nepăsare față de toți și de toate. Soția mea, intuia într-un anume fel, ceea ce trăiam în interiorul meu și, în tăcere, mă ținea de mână.
Se apropia termenul. Singura grijă era cum să ieșim din casă fără ca toată mulțimea flămândă de ziariști, reporteri și fotografi să prindă de veste. Am hotărât ca să-i păcălim într-un fel, așa că i-am cerut medicului să ne facă o vizită, pretextând că nu mă simt prea bine. Cu greu l-am convins să ia parte la diversiunea pe care o gândisem. Cum se lăsa întunericul, trebuia să îmbrace hanoracul meu, cu gluga în cap și ochelarii mei negri și sprijinit de soția mea să urce în mașină demarând în trombă spre ieșirea din oraș. Astfel, în timp ce toată lumea va încerca să îi urmărească, eu aș fi ieșit liniștit prin spate, unde să mă aștepte un taxi. Toată scena a ieșit aproape bine, mai puțin partea cu ieșirea mea. Taxiul a întârziat să vină și, neputând așteptând în stradă, am pornit pe o alee lăturalnică, spre spitalul de urgență care nu era foarte departe. Din cauza efortului și a emoțiilor un val de amețeală mi-a împăienjenit ochii și a trebuit să mă sprijin de un copac. Genunchii mi s-au înmuiat și, istovit, m-am întins pe caldarâm. Vântul începuse să sufle și, frunze uscate se rostogoleau peste mine. „Nu acum, Doamne, nu acum…” murmuram neputincios. Dinăuntrul meu micuțul mă lovea violent, cerând parcă să iasă. Loviturile lui îmi provocau dureri în tot corpul. Am văzut o lumină puternică și am leșinat.

„Nu vă ridicați!” auzii ca prin vis. „Copilul…” „Copilul e bine.” Apoi aplecându-se la urechea mea îmi șopti: „Felicitări, aveți o fetiță!”
Silueta de deasupra mea, purtând pe față o mască chirurgicală, mă ținea de umăr împiedicându-mă să mă ridic. „Vreau s-o văd…” mai reușii să spun. „Sigur, acum e la mama ei în brațe… Am să vă apropii patul de al dânsei ca să le puteți vedea pe amândouă.” Din nou am încercat să mă ridic dar mâna m-a reținut. „Ați avut o cădere de calciu și vă rog să mai stați întins. Am să vă ridic un pic perna. Nu trebuie să vă jenați, nu sunteți primul bărbat care leșină. Nașterea e o scenă greu de suportat chiar și pentru cei mai duri. De aceea v-am spus să vă concentrați aspra soției, să îi vorbiți, s-o încurajați, s-o țineți de mână.” Am întins mâna spre soția mea istovită de travaliul prelungit, care surâdea fericită privind-o pe fiica noastră. Apoi mi-a întins mâna și i-am strâns-o ușor. „Știu… știu ce simți…Nu-i așa că e minunat?” o întrebai în gând. Mi-a zâmbit, fericită, apoi a strâns ușor în brațe ghemotocul din care se ițea o fețișoară roz-albăstruie care dormea respirând des. Am simțit un gol imens în stomac și m-am întors pe o parte ca ea să nu mă poată observa că plângeam. „Sunt singur…”