|

Nici o clipă nu s-a gândit Petrea Gorun că ar putea muri înainte de a împlini suta de ani.
”Așa au murit toți cei din neamul Gorunilor. După o sută, o sută și ceva...” se lăuda Petrea când îl întreba cineva câți ani a împlinit.
El împlinise abia optzeci. Era încă în putere și la coasă nu îl întrecea niciunul dintre feciorii săi.
Ce-i drept, nu prea mulți din leatul său mai făceau umbră pământului. Unii demult trecuseră în lumea drepților, iar cei ce au mai rămas nu mai mergeau nici la cârciumă, nici la biserică. Cu alte cuvinte, nici Dumnezeu, nici necuratul nu trăgeau folos de pe urma lor, pe când el – Petrea Gorun încă se simțea tânăr și în putere.
Dar se pare că altă soartă i-a fost ursită bietului Petrea. În chinuri și durere, ca unui mucenic i-a fost dat să părăsească această lume păcătoasă.
Duminică, la biserică a simțit brusc o durere ascuțită sub inimă, de era să cadă din picioare.
Cu chiu, cu vai a rezistat până la sfârșitul slujbei, pe care popa Iancu parcă dinadins o prelungea. Plecă, ținându-se de garduri, ca Ion a Surdei când se întorcea beat de la cârciumă, așa ajunse acasă. Căzu la pat și nu se mai ridică.

Zăcea în odaia cea mare, neputincios ca un copil, tot chemând-o pe nevastă-sa Ana. Din când în când, din pieptul său se auzea un horcăit dureros, iar febra nu-l părăsea nici o clipă.
Ana nu se dezlipea de patul în care zăcea el. Tot înmuia cârpa în apă rece și o lipea de fruntea-i fierbinte. Biata femeie nu mai avea lacrimi. Din când în când, suspina amar de greu privindu-l așa cum mama își privește pruncul neajutorat. Dacă ar fi putu, ar fi dat bucuroasă din anii ei ca să-i mai prelungească viața. Ar fi împărțit anii care i-au mai rămas pe din două. Să moară împreună fericiți, la fel cum au trăit.
Pe pragul ușii stătea călare baba Rozalina și arunca cărbuni aprinși într-o ulcea de lut, numărându-i atentă, ca nu cumva să greșească:
– ... cinci, șase, șapte, opt, nouă.
La al nouălea se opri și făcând semnul crucii printre cărbunii care sfârâiau ca niște balauri furioși, începu descântecul împotriva răului:

”Să nu ți se prindă aici rădăcina,
Nu aici ți-e bucuria,
Pieri, dispari!...
În păduri,
În rădăcini,
În pietre,
În nisipuri,
Unde picior de om nu calcă,
Unde glasul cocoșului nu se aude....”

După aceea a înfipt cuțitul în podea, ca în acel loc să dispară tot răul ce-l chinuia pe bolnav, iar ulcica i-o întinse Anei.
După ce femeia îi umezi buzele în apa cu cărbunii stinși, Petrea a deschis ochii și a șoptit:
– Apă-ă-ă, dă-mi apă-ă-ă!
Femeia duse ulcica la buzele-i crăpate și arse de febră, iar el înghiți de câteva ori și parcă prinzând puteri, își roti privirea în jur murmurând încet:
– Lăsă bocitul muiere... încă nu am... și rămase cu privirea ațintită spre icoana Maicii
Domnului.

Când își revenea din agonie Petrea dorea să rămână singur, dar gândurile nu-i dădeau pace. Năvăleau stoluri, stoluri, precum vrăbiile în lanul de grâu, să-i ciugulească sufletul și așa zdrențuit ca vai de el.
Cel mai tare îl durea gândul morții.
La început trăgea nădejde că se va pune din nou pe picioare, însă pe zi ce trecea i se făcea din ce în ce mai rău, iar nădejdea dispărea.
Andrei, feciorul său mai mare a adus medicul tocmai din satul vecin. Acesta și-a lipit urechea de pieptul și de spatele bătrânului, i-a prescris câteva doctorii spunându-i că în câteva zile va fi pe picioare.
Asta i-a spus-o lui, însă afară a stat îndelung de vorbă cu Andrei. Petrea se chinuia să prindă ceva cu urechea, dar nu reușea să înțeleagă nimic. Nici nu-i trebuia să înțeleagă ceva. Știa foarte bine și singur că sfârșitul e pe undeva pe aproape. Îl presimțea în suflet și afară de asta, toți cei din jur îi dădeau de înțeles că nu mai are mult. Citea pe fețele lor și în ochii lor se oglindea sfârșitul său.
Când Ana începu să spele geamurile și să dea cu lut proaspăt pe jos, iar feciorii săi Andrei și Vasile începură să facă curățenie prin curte, Petrea a înțeles că se pregătesc pentru înmormântarea lui.
I se făcu milă de el însuși și începu să-i urască pe toți. Pe nevastă-sa, pe feciorii săi, pe oricine intra la el – prieteni, vecini, neamuri.
În asemenea clipe închidea ochii și își închipuia că stă întins în coșciug cu mâinile pe piept. De undeva ajungea la urechile sale glasul părintelui Iancu: ”Își ia rămas bun de la nevastă-sa Ana, de la feciorii săi Andrei și Vasile împreună cu familiile lor, de la vecinii săi....” Pe urmă i se părea că-i aude pe toți cum îi cântă ”Veșnica pomenire” și vedea, cu ochii închiși, cum îl duc la cimitir unde îl vor îngropa în grabă și se vor întoarce în fugă să mănânce și să bea la pomana lui.
– Toți cei care vin să mă vadă nu doresc altceva decât să dau ortul popii. Oftă trist Petrea și două lacrimi fierbinți i se prelinseră pe obraji.
”Hai Petreo... pregătește-te pentru ultimul drum! Gata!.. Ți-ai trăit traiul – ți-ai mâncat mălaiul așa că nu te mai văicări ca o muiere, că acuși vine cumătra cu coasa și o să zică că ești fricos ca iepurele în lucernă” zâmbi amar bătrânul.
Acum, privind în urmă, cei optzeci de ani ai săi i se păreau – o zi. O singură zi și încă una destul de scurtă.
Da, Petrea Gorun trăiese o singură amărâtă zi. Ce poți face într-o zi?... Nimic!
Soarta îl duse pe cea mai scurtă cărare posibilă, ce duce de la leagăn la mormânt.
– Mama ei de viață! Șopti Petrea și strigă răgușit:
– Ano!
Ușa scărțâi și Ana se apropie de patul său.
– Să-ți dau ceva?
– Nu îmi trebuie nimic! Trimite-l pe Andrei să-l cheme pe popa Iancu. Vreau să mă
spovedesc.
– Tulai Doamne! Petreo!... Bine faci că vrei să te spovedești... eu nu am îndrăznit,
dar... îl ți minte pe bătrânul Codrea? De câte ori se spovedea, de atâtea ori se făcea bine. O să te faci bine Petreo!
– Cum o vrea Dumnezeu Ano! Hai du-te trimite-l pe Andrei după popă!
Ana ieși, iar bătrânul și-a întors privirea spre icoana Maicii Domnului și începu să se roage:
– Preacurată și binecuvântată de Dumnezeu Născătoare Marie!..
Însă gândurile negre nu-i dădeau pace să se roage în liniște. Deodată i se păru că Maica Domnului a început să-i zâmbească.
A închis ochii, dar Născătorea continua zâmbească.
Și-a acoperit ochii cu mâinile, apăsându-i până la durere, însă cu cât își apăsa mai tare ochii, cu atât Născătoarea zâmbea mai tare, până când zâmbetul său s-a transformat într-un râs cristalin.
”Ha-ha-ha!...” A răsunat în urechile lui Petrea. Brusc și-a luat mâinile de pe ochi și a
privit icoana. Dar în locul Maicii Domnului, pe perete, se afla chipul Marei, care întindea mâinile spre el chemându-l.
– Petreo, dragule, hai la mine!
– Nu-u-u! Nu, te rog!.. Ano! A țipat bătrânul.
– Aicea îs Petreo! Ce s-a întâmplat?...
– Ia-o, ia-o de aici te rog!
– Ce să iau, pe cine?...
– Icoana! E necurată, vrea să mă sugrume!
– Maică Precistă! Își făcu semnul crucii Ana. Petreo nu-l supăra pe Dumnezeu! În
curând va trebui să stai în fața lui...
– Ia-o, ia-o te rog! Vrea să mă sugrume!
– Cum să te sugrume Petreo? E icoana Născătoarei Petreo!...
– Ia-o, ia-o e necurată! A urlat Petrea.
– Sfântă Fecioară iartă-l că nu știe ce vorbește!
– Ia-o, ia-o, ia-o de aici!... continuă să urle Petrea.
Ana își făcu semnul crucii și duse icoana afară, iar Petrea se liniști și adormi.

Va urma.