Lică Zlătaru era cel mai bogat și cel mai respectat om din oraș. Nu degeaba toată lumea îl numea „boierul”.
Lică era mândru de acest nume, și ori de câte ori i se adresa cineva cu „boierule” atunci, cu toată zgârcenia sa băga mâna în pungă și devenea darnic, dâdea de pomană sau împrumuta câțiva lei, celui ce îi cerea…
Ce-i drept, Lică se comporta ca un adevărat boier: pe jos nu umbla niciodată, avea caleașcă cu vizitiu, iar acum mai nou își cumpărase și un „otomobil” nemțesc. Ba angajă și șofer cu chipiu cum văzuse el la cinema într-un film englezesc.
În casă avea servitori, nici grija îmbrăcatului și dezbrăcatului n-o ducea, căci îl îmbrăcau și dezbrăcau servitorii. Dacă nu i-ar fi fost foame și grija mâncatului ar fi lăsat pe seama lor.
Ce-i drept îl cam costau toate aceste capricii boierești, dar ce să facă dacă lui tare îi mai plăcea să trăiască boierește.
„Ei las’ că am de unde, să crape de invidie sărăntocii când trec eu, cu ‚otomobilu’, prin târg!” Se consola Lică. Iar sărăntocii, la care se referea, erau cei mai înstăriți oameni din oraș, care încercau din răsputeri să se ridice la nivelul lui, dar cine se putea pune cu „boierul”?
Lică moștenise multă avere de la taică-său – bătrânul Alexe Zlătaru, care a fost șiret ca o vulpe și reușea să scoată bani din piatră seacă. La fel și Lică, de altfel, înmulțea banii, pungă după pungă, de nici nu-i mai știa numărul. Avea mult aur, în monede vechi și bijuterii, avea și argint și diamante și tot felul de pietre prețioase, o întreagă vistierie. Dar cea mai mare bogăție erau moșiile cu pământuri bune, cu vii și livezi roditoare. Avea și ferme de porci și vite, turme de oi cu zeci de argați, care roboteau de dimineață până seara ca să-l îmbogățească și mai mult pe Lică, în a cărui pungi curgeau aurul și banii încât nici nu se mai ostenea să-i socoate.
Avea tot ce-i trebuie și ce și-ar fi dorit își putea permite să aibă, își satisfăcea toate poftele firii pământești. Avea și o nevastă frumoasă ”ca ruptă din soare”, avea și copii frumoși, dați să învețe carte pe la școli înalte. Dar cu toate acestea Lică nu avea pace, nu avea liniște, sufletul îi era zbuciumat și-l rodea ceva. Dar ce?... Nu știa.
Nopțile îi erau brăzdate de tot felul de vise și coșmaruri care de care mai urâte și mai grele. Se trezea ud leoarcă sau gemea și urla prin somn până nu-l trezea nevastă-sa Ancuța. Nici ziua n-o ducea mai bine, căci punea pe el stăpânire o teamă ce i se cuibări în suflet și n-o mai putea scoate de acolo nicicum.
A umblat și pe la vrăjitoare și pe la tot felul de ghicitori și lecuitori, dar în zadar. Dăduse și o mulțime de bani pe la mănăstiri, cutreierase toată Moldova, ba se dusese și până la Argeș și dărui mulți bani călugărilor și popilor ca aceștia să-i alunge neliniștea din suflet, dar degeaba. Ce nu făcuse Lică ca să scape de acest chin?
Încercase și cu băutură făcând chefuri de pomină, care durau câte trei zile. Ba se arunca în brațele muierilor frumoase și ușuratice, dar tot degeaba. Neliniștea îi stătea în continuare cuibărită în suflet.
Ce n-ar fi dat Lică ca să aibă pace măcar o zi, măcar o oră, ca de exemplu vecinul său Costea pantofarul. Un amărât ce trăia într-o cocioabă, parcă dinadins pusă lângă palatul său, care avea o droaie de copii și trăiau înghesuiți ca știuleții-n hambar, murdari și-n zdrențe rupte, flămânzi, trăind de azi pe mâine din micul căștig de pantofar.
Costea umbla cu haina ruptă-n coate și desculț, dar mândru ca un împărat și vesel toată ziua cântând ca o privighetoare, de dimineața și până seara. Numai cântări și imnuri de slavă aduse lui Dumnezeu auzeai din gura lui Costea, de parcă înadins o făcea să-l supere mai tare pe Lică Zlătaru.
— De ce îL lauzi atâta pe Dumnezeu?... Nu vezi că nu îți dă nimic, mai că mori de foame, umbli desculț și gol, dar tot îi dai înainte cu ”Slava lui Dumnezeu!” și iar ”Slava lui Dumnezeu!” Uite aici la mine, eu las rugăciunea pe seama popilor, iar Dumnezeu îmi dă de nici nu mai pot ținea socoteală de câte am . Îl lua peste picior pe bietul pantofar.
— Vai jupâne Lică, nici o avere nu se poate măsura cu ceea ce îți dă Dumnezeu! Îi răspundea Costea „boierului” și apoi începea să-l imploare pe acesta să mearga la biserică, să se roage și să postească.
Dar Lică Zlătaru o lua repede la picior ca nu cumva să îl vadă lumea că stă la taifas cu calicul de Costea.
Mare of a prins Lică pe Costea, din cauză că acesta deși era sărac, dar era fericit, pe când el cu atâta bogăție nu avea pace.
Dar într-o zi lui Lică îi trecu o idee năstrușnică prin cap. ”Costea pantofarul e sărac, nu are cu ce să-și bată capul și de aceia e fericit. Ia să-i dau eu puțină bătaie de cap!” Și umplând trei pungi cu bani îi duse lui Costea pantofarul.
— M-am gândit și m-amă tot gândit, că nu e drept ca lângă un om bogat ca mine să trăiască un om atât de sărac ca tine. Așa că iată ai aici trei pungi cu bani, cred că-ți vor ajunge să-ți ridici o casă cu mai multe odăi și să cumperi ceva pământ, că azi mâine îți vei căsători copiii și nu ai ce să le dai de zestre.
— De, știu eu? Răspunse încurcat de situație bietul Costea
— I-ai vecine că o să-ți prindă bine, ș-apoi eu ți-i dau ca un creștin în numele lui Dumnezeu!
— În numele lui Dumnezeu zici jupâne? Se bucură Costea. Atunci îi iau cu mare bucurie în suflet, că cei drept sunt cam nevoiaș de bani.
— Atunci folosește-i vecine cum te-a îndruma Dumnezeu! Zâmbi bucuros Lică că-i reuși atât de ușor planul țesut și Costea pantofarul înghițise gălușca.
— Dumnezeu să te binecuvânteze jupâne! Îi mulțumi Costea.
Lică se duse mulțumit de buna-i faptă, făcută cu intenție rea și parcă dormise mai bine și mai liniștit în noaptea aceia. Dar dimineață fu mai mulțumit de sine, când îl văzu pe Costea pantofarul stând pe prispa casei îngândurat și trist.
”Ha, ha, ha!” Râse Lică cu bucurie, ”Nu mai cântă imnuri de slavă lui Dumnezeu, să vezi cum este când ai bani și ești bogat, atunci poți fi de toate dar creștin nu prea. Ca să fi creștin trebuie să fii sărac lipit pământului!” Zâmbi Lică și se îndreptă către casă
liniștit.
Astfel trecuseră vreo trei zile.
Lică era liniștit în ce-l privește pe Costea, acesta nu-i mai stătea ca un ghimpe în coaste, de acum avea treaba lui, să aibă grija să investească banii pe care îi primise. „Am făcut treabă bună, nici că-mi pare rău după banii dați lui Costea”.
Dar culmea! A patra zi, îl trezi un fluierat vesel.
Lui Lică nu-i venea să creadă urechilor. Sărise ca ars din pat și fugi la geam. Dar ce să vezi? De ce se temea mai tare nu scăpase.
Costea pantofarul, ședea pe prispa casei și repara un pantof vechi, ba pe deasupra mai și fluiera una dintre cântările sale preferate spre slava lui Dumnezeu.
Lică văzu negru în fața ochilor.
Primul gând ce-i veni în minte, fu să coboare și să îl strângă pe pantofar de gât. Dar când ajunse la acesta se mai calmă și se prefăcu chiar prietenos:
— Bună dimineața vecine!
— Chiar că-i bună jupâne Lică! Răspunse vesel Costea.
— Dar ce faci aici? Se prefăcu Lică, că nici nu îl prea interesează.
— Iată repar un pantof, să-mi pot câștiga pâinea cea de toate zilele. Zâmbi Costea.
— Păi nu ți-am dat eu bani sa-ți ajungă pentru o viață?...
— Mi-ai dat jupâne, Dumnezeu să te binecuvânteze! Dar nu îi mai am.
— Ce ai făcut cu ei? Eu ți-am dat să-i investești în ceva folositor.
— Așa am și făcut jupâne. I-am investit în ceva foarte folositor, mai folositor nici că se putea!
— I-a spune în ce ”atât de folositor” i-ai putut investi?
— I-am împărțit la săraci! Zâmbi vesel Costea.
Lică simți că îi fuge pământul de sub picioare. De abia se stăpâni să nu se năpustească, cu pumnii, asupra pantofarului, dar până la urmă se stăpâni și chiar îi zâmbi lui Costea.
— Și i-a zi de ce i-ai împărțit la săraci? Că mai sărac ca tine nu găsești în tot orașul nostru.
— Întotdeauna este cineva mai sărac sau mai bogat decât tine! Răspunse Costea.
— Înțeleaptă vorbă, dar ca să ai atâția bani în mână și să-i împarți la alții, iar tu să rămâi sărac cum ai fost… nu văd rostul?...
— Ca să vezi jupâne, de abia acum mi-am dat seama câtă dreptate are vechea vorbă că „Banul e ochiul dracului!” La început când m-am văzut cu atâta bănet, pe loc am uitat de Dumnezeu, biserică, rugăciune, cântări și de cele sfinte. Trei zile la rând, zi noapte m-am gândit ce să fac cu ei, nici nu puteam dormi de parcă eram posedat de un demon. Dar pe urmă mi-am adus aminte că atunci când mi-a dat jupânul bani mi-a spus să-i cheltuiesc cum m-o îndruma Dumnezeu, așa că pe loc m-am pus pe genunchi și am cerut, ajutor, iar Dumnezeu mi-a pus pe inimă să-i împart la săraci, și iată, slava lui Dumnezeu, sunt din nou liniștit și am pace în suflet.
Lică se uită cu mirare la omul din fața lui și înțelesese că acest om are ceva ce el, Lică Zlătaru zis „boierul”, nu o să aibă niciodată, deoarece îi era mai drag traiul boieresc decât Dumnezeu.