Vestea că Lord Anubis murise vitejește pe câmpul de luptă s-a răspândit cu repeziciune.
Prieteniii m-au înconjurat iar Amon Shy m-a condus într-un apartament retras unde sunetul suav al muzicii nu putea ajunge.
-Draga mea ,timpul va vindeca această rană. Nu lăsa durerea să te ducă departe de noi. Toți te iubim . Îl vom răzbună pe Lord Anubis, mi-a spus ea încercând să-mi șteargă lacrimile.
Da, plângeam pentru prima oară în viață. Durerea era atât de intensă, atât de devastatoare.
Crâmpeie din viață noastră împreună îmi invadau mintea.
Acum călăream împreună prin întinsele domenii, acum ne spuneam cuvimte tandre la adăpostul nopții vegheați de lunina lunii, acum mă învăța cum să-mi administrez domeniul , cum să mânuiesc armele și cum să-mi conduc oștile. El făcuse totul posibil pentru mine. El însemnase rațiunea mea de a există în acest tărâm magic.
Acum nu mai era. Dar eu continuam să exist deși mi se părea nedrept.
Așa a început totul...
După acea noapte evenimentele s-au precipitat. Lumea noastră veselă parcă n-ar mai fi existat. Erau zvonuri despre războaie și se făceau războaie. Prietenii vechi erau greu încercate. Alianțele se destrămau iar pactele de neatacare nu se respectau. Sinceritatea și cinstea fuseseră inlociute de minciună și trădare. Dar noi continuăm să existăm și să luptăm.
În invalmasala asta de evenimente Amon-Shy a dispărut și ea pentru totdeauna , atât din lumea reală cât și din cea a fanteziei, întocmai ca Selenka cu puțin înaintea ei.
Mulți alții , scârbiți de ceea ce se întâmpla cu lumea noastră , și-au împărțit domeniile și au plecat spre alte luni sau spre alte tărâmuri ale fanteziei. Am rezistat atâta vreme cât Almaimic a fost alături de mine în luptă, apoi , ca toți ceilalți înaintea mea, mi-am împărțit domeniul și am plecat spre alte lumi.

***

În față mea se intimde o pădure imensă. Nu știu de unde a răsărit sau când a apărut pe aceste meleaguri. Fulger, credinciosul meu cal, e obosit. Descalec și-i
mângâi grumazul.
-Mai e puțin bunul meu prieten. Simt asta dar nimic nu mai e că înainte. Oare am lipsit noi atât de mult ? Oare lumea noastră nu mai există ?
Sunt întrebări care mă chinuie de o bucată de vreme încoace. Calul, parcă înțelegându-mă, nechează și mă împinge cu botul să merg înainte.
A început să ningă. Dansul fulgilor e magnific. Mor atingând pământul dar moartea lor nu-i în zadar. E ca o tainică ofrandă adusă vieții eterne. Lacrimile înghețate ale cerului ...
Pășim încet unul lângă altul, om și cal, pe poteca bătătorită , afundându-ne în imensitatea pădurii.
Acum ninge dezlănțuit și vântul șuieră printre copaci. Înserarea coboară că o mantie de catifea peste viață.
Continui să merg la lumina unei făclii pe care am aprins-o cu ceva vreme în urmă.
Dacă va mai continua să ningă va trebui să căutăm un adăpost pentru noapte. Poate o peșteră sau un loc ferit între copaci. Sau poate ar trebui să mergem până ce și ultima picătură de viață se va fi scurs din noi.
Mă scutur cu groază. De ce oare mă gândesc la moarte?
Eu nu sunt așa. Eu nu renunț la luptă. Iubesc viață. O voi lua de la capăt undeva în acest imens tărâm al fanteziei.

***

Înaintăm din ce în ce mai greu. Vântul nemilos ne biciuie din toate părțile.
Parcă ar vrea să ne alunge din acele locuri. Parcă ar apăra cu strășnicie un secret ce nu trebuie dezvăluit muritorilor.
Dar noi nu ne oprim. Mergem mai departe atenți să descoperim un adăpost pentru noapte. Făclia dă semne că se va stinge în curând. Va trebui să aprind alta. Poate, în primul târg întâlnit în cale, îmi voi reface rezervele pentru drum.
Sunetul unui corn de vânătoare se aude undeva înaintea noastră.
Având în vedere că vântul ne bate în față , nu pare să fie prea departe. Curând ajung până la noi zgomotele făcute de copitele cailor pe pământul înghețat. Mă întreb dacă sunt prieteni sau dușmani. Oare câți să fie? Poate 5 sau 6, nu mai mulți. Voi reuși să le fac față sau până aici mi-a fost drumul prin viață ?
Acum zărim și punctele luminoase ale făcliilor. Sunt 5. În câteva minute vor fi lângă noi. Decid să las armele la locul lor și să-i întâmpin liniștită.
Au ajuns. Un cavaler sare din șa și ca la un semnal și ceilalți fac la fel.
-Sunt prințul Framwhite de pe domeniul cu același nume aparținând regatului Sofia , îmi spune aplecându-se adânc în fața mea. Nu înțeleg din ce rațiuni o domniță călătorește singură pe o vreme așa de haină. Făclia ta ne-a condus la tine. Legile ospitalității ne obligă să-ți dăm găzduire. Acum ai bunătatea și spune-mi cine ești.
Zâmbesc.
Oare atât de mult m-am schimbat de nu mă recunoaște un bun prieten?
-Gabriel, eu sunt Aryadna. O parte din domeniul meu ți-a fost cedat ție, domnul meu.
Mă întorc acasă dar nimic din ce cunosc nu mai e la fel.
-Iubită domniță, te rog să ne urmezi. Vom depănă amintiri și te voi pune la curent cu toate evenimentele petrecute în lipsa ta, mâine după ce te vei fi trezit. Gabriela va fi fericită să te revadă.
Nu vreau să-l mai încalec pe Fulger și-i spun asta lui Fram iar el decide că vom face restul drumului pe jos. Trimite doar un singur om inaitea noastră pentru a pregăti totul cum se cuvine pentru întâmpinarea mea și pentru a o preveni pe Gabriela că le sunt oaspete.
Mergem în tăcere.

***


Întâlnirea cu Gabriaela a fost emoționantă. Noi două colaborasem în multe ocazii când eu mă ocupasem de domeniul Amon-Shy vecin cu domeniul Framwhite ,după ce bună mea prietenă Hany și stăpână a domeniului Amon-Shy dispăruse dintre noi.
Pe atunci regatul nostru se numea United.
Ași fi vrut să întreb ce se întâmplase cu United dar am preferat să tac și să aștept ziua care urmă să vie.
Am gustat din câteva bucate pentru a nu-mi întrista prietenii apoi, intuind că vreau să mă retrag, Gaby m-a condus în apartamentul meu.
Ne-am urat una alteia o noapte bună, ne-am îmbrățișat și apoi ea s-a retras lăsându-mă singură cu gândurile și amintirile mele.
Credeam că nu voi putea să adorm dar la scurt timp somnul binefăcător m-a cuprins în mrejele lui.
Eram iar prințesa Aryadna de la domeniul Falcon Lady, Hany era și ea, și toți prietenii noștri și Lord Anubis și dansăm și rădeam și eram fericiți pentru că ne pregăteam să trecem într-un nou an și era pace...

***

M-am trezit dis de dimineață , deprindere pe care am căpătat-o în lungile noastre companii de cucerire, atunci când atacurile trebuiau pornite în momentul în care adversarul se aștepta mai puțin.
Cerul era încă întunecat și afară ningea dezlănțuit. Oare ce face acum credinciosul meu Fulger? m-am întrebat deși cu o seară înainte primisem asigurări că va fi bine îngrijit. Mă obijnuisem într-atât să-l îngrijesc eu însămi încât, acum, acest exercițiu îmi lipsea.
Hotărâtă să-mi văd prietenul necuvântător, am coborât din patul comfortabil și mi-am îmbrăcat unul din costumele de cavaler din cufăr. Nu avea sens să aștept venirea cameristei ce-mi fusese destinată pentru a mă ajută să mă îmbrac. De prea multă vreme o făceam singură căci pe câmpul de luptă toate brațele sănătoase trebuie să mânuiască o armă...iar rochiile sunt doar o palidă amintire a unor vremuri de bazm.
Mi-am trecut doar în treacăt mână peste rochia pregătită de Gabriela iar textură fină a materialului și bogatele dantele încrustate cu perle m-au făcut să mă înfior.
Cât de departe erau acele vremuri...
M-am scuturat de aceste gânduri și am coborât tiptil în curte și de acolo am intrat în grajdiul imens.
Simțindu-mă, Fulger a nechezat ușor. L-am mângâiat. Era proaspăt țesălat și avea nutreț din belșug.
Am mai poposit un timp în grajdi alături de el apoi m-am reîntors în apartamentul meu . Întreg castelul dormea. Doar santinelele din postul de pază își făceau simțită prezența la intervale regulate când strigau: "Postul nordic,totul e bine. "
Ninsoarea contenise iar cerul era dinou senin.
De la fereastra mea am privit răsăritul. Nuanțele de roz violet și indigo ce însoțesc răsăritul soarelui și care nu încetaseră să-mi umple sufletul de o tainică bucurie de fiecare data , în ciudă tuturor necazurilor și încercărilor prin care trecusem sau pe care le înfruntam chiar în acele momente m-au dus cu gândul la alte vremuri .
Răsăritul soarelui fusese pentru mine momentul magic al vieții când gândul hoinar țesea pentru bietul suflet hăituit , lumi magice în care binele triumfă.
Nu știu de ce sau ce forță magică mă avea în paza sa dar, în ciuda tuturor evenimentelor triste, păstrasem un suflet de copil care se bucura de tot ceea ce era frumos și își spunea ca răul e trecător, e doar o lecție de viață ce trebuie învățată.