Din nou mirosul de mare adus de vânt, rece și sărat… din nou plecăm în voiaj lăsând în spate universul ce a existat până în această zi de decembrie, la ora 6:45 când s-a dat mola la ultima parâmă. Barcagii privesc de pe cheu cum uriașul de fier se depărteză ușor împins de remorchere. Pentru ei e doar un alt vapor care pleacă, pentru noi începe o nouă aventură.

La prova, continuăm să ridicăm parâmele la bord iar apa rece ce se scurge din ele ne îngheață mâinile. Încet, încet, prin uruitul de vinciuri, fiecare parâmă ajunge la locul ei, strânsă în colace ce se vor desface de abia peste o lună de zile. Nostromul nu pierde ocazia să muștruluiască pe marinarii mai tineri „Hai, mai cu viață, ce vă tot moșmondiți acolo?”. De acum încolo, el le va fi și tată și mamă iar ei știu asta foarte bine. Din când în când simțim cutremurările motorului atât de tipice manevrelor de plecare și parcă intră în rezonanță cu simțămintele noastre. Ne smulgem iarăși de iubite, familii, prieteni și plecăm. Încet, încet, danele rămân în urmă și calea se deschide spre apele gri ale Mării Negre. De câte ori am plecat printre aceste diguri? Dinspre remorchere se aud sirenele de „la revedere” iar prova începe să salte pe valurile din marea deschisă, eliberată de zidurile portului. Orizontul e întunecat iar noi intrăm pe drumul ce ne va duce la intrarea în Bosfor în 12 ore. În tribord, luminile Constanței încep să apară și gândul mă duce la miile de oameni care își vor petrece o seara banală în spatele acelor lumini în timp ce noi ne începem voiajul spre țări mai calde.

De la manevră, urmează să intru direct în cart dar mai pierd câteva minute privind spre luminile orașului – oare când s-a făcut atât de rece? Ajuns în cabină, mă simt slăbit iar lumina parcă e doar o părere. Pereții deja zumzăie în ritmul motorului care ne va fi companion fidel de-a lungul voiajului. Las hainele de manevră aruncate pe pat și mă grăbesc pe scări către puntea de comandă unde urmeză să preiau cartul de la comandant. Ajuns pe comandă sunt practic orb pentru câteva momente. În întunericul deplin, doar câteva lumin colorate trădează comanda unui cargou de mii de tone îndreptându-se în plină viteză spre sud. Comandantul mă pune direct în cart:
– Treiule, vezi că mergem în drum de 185, în tribord e unul care vine încoace, fii atent la el. Dacă e vreo problemă îmi dai un semnal în cabină.
– Am înțeles, dom’ comandant.

Nu, nu mă cheamă Trei, sunt doar ofițer trei de punte pe motonava Adjud. În tribord, luminile unei alte nave se văd în depărtare, verzi și albe. Radarul o arată la 4 mile departare, îndreptându-se spre nord, poate spre Constanța, poate mai departe. Coasta încă se vede însă e greu să mai distingi detalii... a rămas doar un ecou pe radar. Măsor un relevment la capul Tuzla și ies pe aripa din tribord să mai iau unul la farul din Constanța. Aerul mă izbește ca un bloc de gheață dar sarea îi domolește puterea. Pun alidada pe girocompas și mă întorc, poate ultima oară, spre Constanța. Vântul parcă vrea să mă ducă din nou acasă. Farul e încă vizibil și îmi ia doar câteva secunde să îl găsesc în alidadă.. Intru în camera hărților repetând în gând unghiurile măsurate „Nouăzeci și trei, trei sute douăzeci și unu, nouăzeci și trei, trei sute douăzeci și unu....”. Echerele se mișcă aproape singure pe hartă iar punctul trasat e chiar pe drumul ce ne duce spre Bosfor.