Fumul de țigară se ridica încet dintr-o scrumieră plină până la refuz, pe masa de marmură mai era doar o mașină de scris foarte uzată, o cana în care mai rămăsese ceva cafea de dimineață iar liniștea începuse parcă să îl asurzească pe cel care observa toate acestea.
Era un tânăr ca toți cei de vârsta lui, nimic care să iasă în evidență, doar ochii îl trădau. Pe lângă aspectul aproape vioi puteai observa acea privire apatică și câteva fire albe deasupra unei vene care pulsa la tamplă.
Nimic ieșit din comun, asta dacă nu te gândeai că toate astea se întâmplau pe la ora 2:00 AM ...
Pe o noptieră din apropiere se afla un telefon mobil, câteva telecomenzi și o lumânare parfumată în formă de floare. Camera nu era de loc luminată, genul de loc din care ai dori să ieși sau în care să te retragi pentru a-ți linge rănile.
O îmbinare ciudată între trecut și prezent... asta te-ai fi gândit când vedeai spațiul acela.
Partea cu adevărat ciudată era că "omul", căci doar el era în centrul a toate, stătea nemișcat, cu privirea în gol, și se gândea.
Of ... cui i-a venit ideea să îi dea omului gândire, imaginație sau de ce nu ... acea corelare între cele două?
În mod normal asta nu ar fi posibil, dar hai sa forțăm puțin nota și să pătrundem și în mintea "omului".
Până la urmă nu am putea înțelege nimic, poate ceva de genul unui flashback, imagini fără sens care apar și dispar cu aceeași viteză pe care doar el, "omul", le poate ințelege: chipul unei femei (da... "femeia"), o stradă cu niște felinare gen "Micul Paris", un scârțâit de roți, doi gealați nervoși, câteva pahare ciocnind, un giroscop, niște plete de tâlhar la drumul mare, șiroaie de lacrimi curgând din ochii ai caror privire e o parte din "om".
Vena de la tâmplă pulsa în continuare, doar ritmul devenea din ce în ce mai alert, și în acealași timp privirea i se muta către blestematul ăla de telefon care se încăpățana să nu sune ... "Iar le pică la ăștia rețeaua ?" ..."Oare chiar a pățit ceva?" ... " Eu de ce stau aici ?" ...
Mii de întrebări și de scenarii tot apăreau și dispareau în întunericul care îl cuprinsese până și pe "om".
O rază de lumină dintr-un nor ... muzica de harfă a câtorva îngeri ... un alb violent dar binefăcător ... La naiba! iar blestematul de flashback! e doar telefonul care sună ... "omul" raspunde...
"Alo! Sunt eu! Acum mă pun la somn..."