poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2587 .



Noaptea telefoanelor
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lucipop ]

2009-08-13  |     | 



Noaptea telefoanelor


Într-o după-amiază plicticoasă, vine Silvia acasă și mă vede în aceeași poziție, ca și zilele trecute, adică întins pe canapea.
- Tu nu ai nici un vis!
- ...Am!...Þi-amintești excursia de la Măguri?... Este acolo, deasupra cascadei o fâneață ce se termină cu o stâncă. Ei bine, pe fâneața aceea am visat că ne facem o cabană.
- Și de ce nu mi-ai spus până acuma?!
Silvia se repezi la telefon și vorbi cu o prietenă bună, ce-și avea originile tocmai în zona acelui sat de munte. Una două îl găsiră pe proprietarul fâneței pe care eu am visat cabana. Mă liniști cum ar fi găsit acul în carul cu fân:
- Fâneața este a unui bătrân, îl cheamă Măciucă Petre și ce noroc pe capul nostru, știi unde este momentan?! Chiar aici, în oraș, este internat, are cancer. Mergem la Oncologie.
Așteptăm să tresare în vălurele răcoroase aerul stătut și mergem la Oncologie. Pe drum Silvia se lumină. Își aminti de o altă prietenă bună care lucra acolo.
Odată ajunși la poarta impozantei clădiri a Clinicii de Oncologie, Silvia îl privi pe portar măgulitor, ca pe un detectiv de faima lui Sherlok Holmes. Zece minute de descrieri, informații, deducții și portarul are revelația numelui asistentei medicale cu care Silvia nu se mai văzuse de zece ani!
Când cele două se văd, țipă de încântare, eu eram înfipt până în genunchi lângă ele ca un par, deocamdată inutil. Silvia își prezintă apoi trofeul: Soțul meu. Asistenta dă mulțumită din cap. Urmează scopul și durata vizitei. Asistenta își etalează competența.
- Da, domnul Măciucă Petre are cancer la prostată, este internat în secția domnului doctor Miclăuș, într-un salon de vip, cu un singur pat...și golindu-și ochii de priviri, ca o dovadă a încrederii totale în vechea ei prietenă, ne mărturisi șoptitoare și prăpăstioasă:
- Domnul doctor Miclăuș, a mai avut doi bătrâni din satul Măguri, internați în același salon. Cădem pe gânduri. Intuim. Doctorul este pe punctul de-ami înghiți fâneața, cum înghițise încă două proprietăți până atuncea. Silvia nu renunță așa ușor. De fapt, cred că mental, are niște dinți de știucă, când apucă ceva și dacă știe că-i iese rău, dar nu mai poate ceda.
- Du-ne la domnul Măciucă!
Asistenta prietenă luă legătura cu alte asistente camarade și nu peste mult apăru pe ecranele radarelor poziția doctorului Miclăuș. Eram într-un perimetru de deplină siguranță, doctorul tocmai lua masa cu un francez la unul din cele mai selecte restaurante ale orașului. Prietena în halat alb ne duce într-un salon verde, unde pe singurul pat, portocaliu, stătea întins un bătrân alb.
Cu flori zâmbitoare în obraji, Silvia îl abordează sărbătorește, cum ei doi s-ar fi cunoscut de când lumea.
- Bună bunicule, cum te simți?
Domnul Măciucă tresare din adâncul unei fântâni insondabile:
- Uneori...m-am simțit în viața asta și mai bine!
Silvia mă prezintă și pe mine ca pe un bolnav incurabil, dar într-o fază mult mai gravă decât a lui.
- Am fost acum o lună la cascadă și de-atunci, face greva foamei, ceva de speriat, îl chinuie insomnia și zice că dacă nu-i vinzi fâneața să-și facă pe ea o cabană, atunci, precis, moare.
Bătrânul mă privi intens curios și mă liniști:
- Nu mori dintr-atâta...și puse elegant punct speranțelor noastre deșarte adăugând: Am un copil în Spania.
Fără să clipească, Silvia îl întrebă:
- Cum îl cheamă pe fiul dumneavoastră din Spania?
- Măciucă Florea.
- Îmi dați numărul lui de telefon?
Cu un deget tip lumânare, bătrânul îi arătă Silviei pe noptieră, o bucățică de hârtie aproape ascunsă în spatele cănii albe de porțelan cu un ceai galben.
Silvia apucă cu mare grijă hârtia și-și notă în memoria telefonului numărul.
Ne-am retras cu promisiunea solemnă de-al mai vizita.
Odată ajunși acasă, înainte de culcare, Silvia dădu câteva ocoale telefonului, adulmecându-l. Brusc, acționă. Îl sună pe fiul bătrânului.
Cu o neutralitate de funcționară la un birou de informații, Silvia îi explică fiului rătăcitor de peste țări, unde este poziționată fâneața pe care vreau să-mi pun cabana. Fiul era plecat de multă vreme, nu-l interesa. Silvia încercă să afle cât de încăpător este acel “ nu-l interesa”, intra în el numai fâneața ori și bătrânul? Pe neașteptate, pus în fața unui topor de tranșat membre și capuri, necunoscutul din Spania căzu într-o sferă perfidă, pentru că din sfera aceea, auzea cu totul altceva decât îl întreba Silvia și începu să bată câmpii despre cum își cumpărase el o casă mai veche, este drept, dar după renovare, arăta bine. Într-un orășel numit Sintango. Acolo se stabilise.
Silvia închise cu un oftat sănătos telefonul, și apoi ca după o vânătoare ratată, se întinse lângă mine, cu capul rezemat pe brațele îndoite sub bărbie.
De-acuma, descurajată, fără elan, formă numărul de telefon al unui prieten de-al meu, ziarist.
Mă miram uneori în secret, cu câtă dezinvoltură, Silvia îmi poartă tricourile vechi prin casă, ba chiar, luându-mi exemplul, doarme cu ele. În momente de țâfnoșenie, îmi venea să-i strig: Eu mă bag pe rochiile tale?! Lasă-mi lucrurile mele în pace! ... Așa proceda și cu prietenii mei. Îmi lua periodic telefonul să-mi verifice noile achiziții, așa le zicea, și își nota conștincioasă numerele lor.
- Bună seara domnule Emil, sunt Silvia, soția lui Victor, și după câteva amabilități formale, îi întinse prietenului meu Emil ziaristul, nada unui subiect de senzație.
- Doctorul Miclăuș, de la Oncologie, internează pe secția lui, într-un salon de vipuri cu un singur pat, bătrâni care-i lasă în schimb, prin testament, averea.
Din pură întâmplare, Emil era și el operat de cancer, la gât. Dar el se operase cu doctorul Felecan, de la spitalul Clujeana. Ajunse la Felecan printr-un prieten, care-i garantase pentru el.
- Cum rămâne cu doctorul Miclăuș?
Deocamdată circumspect, Emil o asigură de întregul lui concurs și-i promise că o sună pe mâine seară.
A doua seară, agitat, în sensul bun al cuvântului, ca un arheolog ce-a dat în săpăturile lui peste intrarea intactă și sigilată a unui alt mormânt faraonic, Emil o sună trompetește pe Silvia. Își începură investigațiile cu doctorul Felecan. Și ce-i spuse doctorul Felecan? Să se țină Silvia bine. Doctorul Felecan nu se mirase deloc de supozițiile grave ale Silviei legate de bătrânii doctorului Miclăuș. Și nu se mirase deloc și rămase perfect egal, pentru că participase și el, în calitate de concurent la postul pe care, momentan, îl ocupă doctorul Miclăuș. Sunt întradevăr, tot felul de mașinațiuni rafinate prin care atragi luminile reflectoarelor asupra persoanei tale. Acele manevre, dacă sunt făcute în cadrul bunului simț, pot chiar stârni o admirație reținută. Nimic de zis, dar porcăriile la care se pretase Miclăuș să-și desfințeze opozanții, pe el îl scârbiră pur și simplu. Și ca să reclami porcul, prima dată trebuie să-i intri în cocină, ceea ce pentru doctorul Felecan era de neconceput. Așa că renunțase. Iar ca dovadă a prețuirii de care se bucură în rândul bolnavilor, doctorul Felecan îi arătase lui Emil agenda de lucru, plină de planificări.
Cu aripi sigure, a treia zi, ajutați de prietena asistentă, pe la amiază, când doctorul Miclăuș era plecat la Facultate, am ajuns iarăși în salonul verde al domnului Măciucă. Îl luasem cu noi și pe Emil.
Numai catifele medievale încărcate de pietre prețioase, Silvia îl întrebă pe domnul Măciucă dacă auzise de doctorul Felecan.
Bătrânul zâmbi timid. Nu auzise.
- N-ați auzit? Se poate?! Vin oameni din America să-i opereze. Face minuni cu talentul său! și ca exemplu i-l dădu pe Emil. Emil ne arătă tuturor cicatricea de la gât.
Bătrânul își menținu opinia. Nu auzise.
Cuprinsă de-o indignare politicoasă, Silvia apelă rugătoare la prietenul nostru Emil.
- Emil, poți aranja cu doctorul Felecan să-l transferăm la el?
Emil îl sună pe doctorul Felecan. Dar telefonul doctorului era închis.
- Operează ! exclamă într-o șoaptă respectuoasă ziaristul.
Silvia se aplecă patetică peste fragilul domn Măciucă.
- Pregătește-te domnule Măciucă, peste o zi, două, este posibil să-ți ceri transferul la spitalul Clujeana.
Bătrânul nu-i răspunse nici da nici ba, o privea numai duios. Silvia îl strânse de mână să-și imprime amprentele în ceara ei și ne făcu semn să ieșim din salon în vârful picioarelor.
De la Oncologie, în platitudinea amiezii, am coborât toți trei la o grădină de vară ce-și ținea geloasă oaza de răcoare între brațele încolăcite ale unui gard viu. Așezați la o masă de reclamă cu beri aburite, am ajuns la consensul că articolul bombă despre Miclăuș trebuie ținut ca un ultim atu
din mânecă. Deocamdată trebuia să-l transferăm pe bătrân la doctorul Felecan.
Ne despărțim conspirativ de Emil în fața berăriei umbroase și caniculari, lipiți de asfalt, luăm un tramvai care ne duce târâș până acasă, unde plonjăm într-un somn de refugiu.
Mă trezesc într-o seară cu ferestre înalte de castel, albastre, și din balcon văd pe strada mult alungită un vecin corpolent ce se întoarce de la lucru, subțiat.
Se trezește și Silvia. Fuge exaltată la duș.
De-o săptămână întreagă eram fixat în ramele de lemn ale unei apatii cu lacăt pe ușița de sticlă. Suportam încarcerarea cu o seninătate de martir, pentru că Silvia n-ar fi înțeles starea nenorocită în care mă aflu, sterilizat de orice chef de viață. Silvia se întoarce de la duș goală, un amestec ciudat de ofrandă umilă ce se depune la picioarele zeului de piatră și de cadou adus la azil de către o milionară ce nu-și poate masca aerul de superioritate socială.
O privesc. Printr-o alchimie secretă, făptura ei are harul să-mi injecteze în sânge un venin paradoxal care nu mă paralizează, dimpotrivă, are efectul unui bing-bang luminos.
- Scap de apatie! îmi vine să bat din palme, dar pe când s-o îmbrățișez cu o foame primară, aproape răzbunătoare, îi sună telefonul.
Este fiul rătăcitor din Spania. De unde-i avea Silvia numărul? De la tatăl dumitale. Cine i-a dat tatălui meu numărul? Îl avea scris pe o bucățică de hârtie pe noptiera din salon. Salon?! Este la spital? Da, la Oncologie. La Oncologie?! Tata?...și se auziră lipăiturile unor tălpi ce se distanțează în fugă de telefon.
Mă dezumflu pe pat. Silvia se așează pe marginea patului și cu resursele ei infinite de generozitate, se aplecă peste mine. Îi iau, ca pe o pastilă de calmare, un sân în palmă. Sună telefonul. Prietenul nostru Emil. De data asta, mofluz, poticnit, cu steagurile cârpe. Ne anunță că doctorul Felecan a bătut pe toate fronturile în retragere.
...Cam la aceași oră la care eu cu Silvia și Emil puneam lumea la cale în țarcul răcoros al berăriei, aproximativ atuncea, doctorul Felecan, cu niște complicate probleme de conștiință, își aranjase prin interpuși, o întâlnire de gradul O cu doctorul Miclăuș, la jumătatea distanței dintre Oncologie și spitalul Clujeana, pe superba terasă a cafenelei italiene de la capătul podului central de peste Someș. Despre ce pot discuta doi medici faimoși din orașul nostru universitar și cultural, când se întâlnesc în afara profesiei? Majoritatea covârșitoare dintre ei evadează în artele plastice. Câțiva în jazz.
Să zicem că Felecan cu Miclăuș, în timp ce așteptau la masă prepararea cu dichis a cafelelor, schimbă impresii despre expoziția lui Gherghe, abia reântors de la mare cu treizeci de cartoane pe care aceeași dansatoare cu perucă egipteană visa la altceva, în vreme ce un soare cu toată puterea și măreția lui duse pe apa sâmbetei, ajuns o biată portocală, i-se gudura la picioare, i-se rostogolea de-a lungul coapsei să-i destrame monotonia, ori își plângea singur de milă pe umărul ei distant. Desigur că cei doi se întrebară malițioși ce pățise oare de data asta Gherghe, cum în anii trecuți, reântoarcerile lui de pe litoral au fost triumfale, pescar aproape strivit de plasele pline, sclipitoare... Li se aduc ceșcuțele și urmează ritualul mestecării zahărului cu lingurița. Felecan își învârtește lingurița în ceșcuță, picat pe gânduri. Cum să-l abordeze pe colegul Miclăuș? Þine o scurtă dizertație despre grozăviile pe care le poate scorni o lume primitivă și proastă de-a dreptul, nici un pardon, așa este, nu merită menajată. Ce vrei să zici? îl întreabă din privirile oțelite, doctorul Miclăuș, cu ceșcuța suspendată, oprită în dreptul nodului de la cravată, pentru că, cei doi, deși sunt numai în cămăși, poartă cravate. Cu o grimasă de sictir, Felecan mormăi:
- Cei trei pacienți din Măguri.
- Despre ei este vorba?! răsuflă ușurat Miclăuș și i-se plânse volubil: Și eu sunt din Măguri. Cum să mă exprim? Cei doi care s-au dus? Măciucă Petre? Toți trei îmi sunt unchi. Dintre alți nenumărați unchi pe care-i am. Într-un sat de munte cu toți-și găsesc legături de rubedenie, chiar dacă de-a șaptea spiță. O pânză complicată de paianjen din care n-ai scăpare. Nepoți, veri, nași, cuscri, socri, din partea bunei, a străstrăbunului, Dumnezeu să-l ierte. Și cum aș zice: Mă duc până la nepotul Miclăuș după o baniță de mălai, cu aceeași seninătate vin la Oncologie: Nepoate, este bai mare, scoate-mă din iarnă. Cu ce sunt mai deosebiți cei trei unchi la care le-am dat toate onorurile? Ei m-au ținut cu bani la facultate. Punct!...și cum orice confesiune îți dă un sentiment de vulnerabilitate, Miclăuș se întări cu o gură de cafea. Apoi îl privi pe Felecan aproape sfidător.
- Întradevăr, unchiul Simion mi-a lăsat prin testament o parcelă. Era cât pe ce să o refuz, până în momentul în care mi s-a explicat că ar fi un păcat de moarte.
Felecan dădu din cap cu gravitate, înțelese pe deplin și amintindu-și iarăși de gura lumii, pufni disprețuitor, demonstrativ. Ca un gest simbolic de fraternizare, cei doi își duseră în același timp ceșcuțele la buze și înainte de-a se despărți, ridicându-se de la masă, dintr-o simplă curiozitate, Felecan îl întrebă în treacăt:
- Domnule Miclăuș, ce-i cu postul de conferențiar al răposatului Vinea?
- Este încă devreme. Te sun eu. Dă-mi numărul tău.
... Ceva de genul ăsta îmi închipui că a decurs întâlnirea.
Silvia rămâne cu telefonul înțepenit la ureche. Se scoală în picioare și îmi mut ochii frivoli de pe trupul ei, nu-i loc de desfătări vizuale, sunt un nesimțit, ea tocmai a căzut în prăpastie și stă agățată, ținându-se cu o singură mână de o liană firavă. Strigă la nevinovatul ziarist: Dar examenul?! Când și-a făcut toți opozanții terci? Ce-a zis Felecan de examen?...Cum aproape toate anchetele lui Emil se terminau printr-o răsucire a giruetei vântului cu osutăoptzeci de grade, încearcă să o calmeze: Felecan a exagerat. Așa-i când pierzi. Primul impuls, și ce impuls, persistă ani întregi, este să-l terfelești pe câștigător. Greu revii la sentimente rezonabile...și cum colaborarea la acest caz se sfârșise, înainte de-ai închide telefonul în nas, Emil o asigură de întregul lui ajutor în alte viitoare nereguli, aranjamente mafiote și nedreptăți pe care, cu siguranță, Silvia le va mai descoperi...
Silvia își smulge telefonul de pe ureche și mă privește fix, străpungător.
- Ce prieteni de trei lulele ai! Nu mă mir. Cine se-aseamănă se adună...și își îmbrăcă pijamaua într-o singurătate umedă. Mă întorc și eu în rama apatiei și pe când să trag ușița de sticlă după mine, îi sună telefonul. Bătrânul Măciucă. Silvia îl ia la rost înțepată. De unde-i are numărul, că ea nu i-la dat? De la domnul Emil. Când i-la dat Emil, că ea n-a văzut?! Felecan i-a dat numărul lui Emil. Atunci de ce-a umblat domnul Măciucă cu dedesupturi, că nu-l cunoaște pe Felecan, așa trebuie să se comporte un om serios, bolnav de prostată?! De la doctorul Miclăuș are numărul lui Felecan... Bătrânul s-a dat peste cap să-i afle numărul Silviei pentru ai mulțumi de câtă abnegație dăduse dovadă!... și cu o mândrie și cu un curaj inexplicabil pentru mine, bătrânul îi zise: Mâine dimineață mă externez, mă duc acasă!... Îmblânzită, Silvia îi ură toate cele bune și fiincă era cu un picior în groapă, sfârși înflăcărată: Dumnezeu este mare și bun, să te aibă în paza lui!...Lăcrimă și apoi ștergându-și ochii mă cântări din priviri, extrem de critică. Eu eram singurul vinovat. Cu siguranță, va merge să doarmă în camera mică. Întradevăr, se îndreaptă demnă către camera mică. Se oprește. Meritam și o replică finală, memorabilă. Îmi aruncă disprețuitoare: Chiar ai visat cabana pe fâneața domnului Măciucă? Tu nu ești capabil de vise...Ai zis așa, să te afli în treabă și să mă faci pe mine de rușine!...Dispare în camera mică.
... Peste două zile, ca doi criminali ce se întorc la locul faptei,
ne găseam cu Silvia întinși pe pătură la o aruncătură de băț de cascadă, nu vă închipuiți nu știu ce, o cascadă în miniatură cu o cădere de apă zglobie de aproximativ un metru. Deasupra cascadei, cei doi versanți se deschid larg, într-o pantă lină și apoi se apropie iarăși ca două ziduri împădurite cu brazi, lâsând loc numai râului care a tăiat muntele în două. Deasupra cascadei, separate de râu, două fânețe, cea mai frumoasă fiind a domnului Măciucă. Silvia moțăie lungită pe spate cu ochii închiși, eu aș avea chef de plimbare de-a lungul râului, dar dacă m-aș ridica de pe pătură, ar deschide speriată ochii: Unde te duci?!, așa că stau lungit pe burtă savurând din priviri fâneața domnului Măciucă. Numai ce văd că de după stâncile de la capătul fâneței apar două mogândețe lipite una de alta. Pe una o recunosc. Este domnul Măciucă, sprijinit de un om matur cu un început de chelie. Cei doi nu au intenția să coboare în jos, către cascadă. Stau în fața stâncilor și contemplă și ei limpezimea fâneței.
- Silvia, uită-te! Domnul Măciucă! Oare cine este cu el?
Silvia se răsucește pe burtă și-i privește neclintită. După un minut s-a edificat și își reia poziția de plajă, cu ochii închiși. Aparent nepăsătoare. Dar așteaptă întrebările mele cu sufletul la gură.
- Știi cine este?
- Știu.
- Nu mă mai ține, explică-mi.
- Bătrânul avea numărul de pe noptieră de la fosta nevastă a spaniolului, s-au despărțit acum doi ani și ea a revenit acasă, aici, în Măguri. Dar bătrânul, încăpățânat, nu l-a sunat. A tot așteptat să-l sune el, numai de aceea și-a luat celular și i-a dat numărul fostei neveste, ca fiul să se intereseze de la ea, ce face și dacă poate eventual să-l sune. Dar fiul era supărat tare pentru că tatăl lui a insistat să se căsătorească cu ea. De la mine a aflat fiul în ce stare gravă este, și în sfârșit, și-a călcat pe inimă și a sunat-o pe fosta nevastă.
- Și tu de unde le știi pe toate ăstea?
- Cum de unde? De la prietena mea din zonă. Știi totuși de ce au divorțat? Pentru că, deși i-a fost băgată pe gât, au ajuns să se înțeleagă bine.
- Nu mă interesează...și prin nu știu ce asociație, mi-am amintit de un prieten, Miki. Acum doi ani, pe vremea asta, Miki se căsătorește. Nunta, la încăpătoarea grădină de vară a Continentalului. O secetă cumplită. Satele din jurul orașului și terenurile agricole, în pragul catastrofei. Și chiar în ziua nunții, în cât ai clipi, după ce ne așezăm la mese, dă Domnul o ploaie bogată, îndelungă, recuperatoare. N-am știut cum să ne refugiem mai repede cu farfuriile de aperitive, cu paharele și sticlele în sala întunecoasă a restaurantului vechi ce mirosea a igrasie. Miki iese în ploaie și strigă revoltat: Ce-ai cu mine Doamne, n-ai putut s-o amâni pe mâine?!... De ce mi-am amintit de Miki? Pentru că suntem niște egoiși, numai interesul nostru personal îl vedem...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!