poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1487 .



Povestea unui erou IV
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [thedream ]

2009-08-08  |     | 




Vine un timp în viața oricui când decidem să ne schimbăm viața, să strângem toate lucrurile care ne-au făcut rău într-o grămadă și apoi să-i dăm foc. Atunci suntem puternici și ne simțim în stare să ne reparăm toate greșelile, toți pașii făcuți pe alături. Simțim nevoia de a primi o absolvire după care tânjeam de prea mult timp și pe care nu știam că trebuie să o căutăm adânc în noi înainte de a o căuta în cei din jurul nostru. E foarte greu să recunoști că ai greșit, să admiți că nu ești ființa perfectă care te credeai. Dar nu ar trebui să uităm că umilința e esența nobleții și noblețea ce cel mai înalt grad al omului.


******


Undeva la intersecția străzii Paris cu Bulevardul 21 Decembrie, Felicia pășea îngândurată spre casă. Era aproape întuneric și umbre lungi și misterioase începuseră să se nască peste tot în jurul ei. Își cuprinse umerii cu palmele și tremură instinctiv fără nici un motiv anume. Mergea încet pentru că nu avea nici un motiv să se grăbească. De când se mutase înapoi acasă fusese lăsată să facă tot ce dorea. În jurul ei cupluri de îndrăgostiți se plimbau agale bucurându-se de primele seri calde ale primăverii. Le privea săruturile și îmbrățișările care ar fi trebuit să fie ascunse de noaptea senină și îmbietoare a cărei promisiune îi făcuse să cutreiere trotuarele orașului și le zâmbea politicoasă. Dar inima ei era departe de a zâmbi. Imagini disparate îi fulgerau mintea ce-i hoinărea avidă în trecutul după care tânjea dar care părea a aparține unei alte vieți și unei alte persoane.
Scene fierbinți și neclare petrecute cu luni în urmă între ea și Claudiu îi apăreau pentru câteva fracțiuni de secundă în fața ochilor și atunci pleoapele ei se coborau timide, vinovate, pentru că prețul acelor clipe începuse să o macine și remușcări dureroase îi înghițeau nopțile. Apoi, când avea curajul de a privi adânc în sufletul ei vedea cu o claritate nefirească chipul lui Gabriel, privirea lui din seara în care îi spusese că-l părăsește. În acel moment nu înțelese nimic, tot ce o interesase fusese perspectiva unei relații mai... normale. Și obținuse exact ce își dorise, nici mai mult nici mai puțin. Acum însă totul se complicase pentru ea și întâmpinase greutăți surprinzătoare în a înțelege exact ce simțea. Dar reușise. Undeva în vâltoarea scurtei pasiuni împărțite cu Claudiu realizase că nu va putea fi niciodată fericită cu altcineva în afară de Gabriel. Îi era dor de el în așa hal încât se trezea adesea în miezul nopții și căuta cu înfrigurare cele două fotografii ale lui pe care reușise să le păstreze și adormea cu ele la piept plângând și dorindu-și ca totul să fie ca înainte și ca el să o ierte, chiar dacă știa că nu o merită.
Brusc se plictisi de plimbarea de seară și de dragostea împărtășită ce o înconjura parcă pentru a-i face în ciudă. Se gândi să oprească un taxi dar renunță rapid pentru că asta ar fi însemnat să poarte un dialog, chiar dacă scurt și fără însemnătate cu un străin care ar fi privit-o poate ciudat, gândindu-se la ce fel de fată poate fi ea și care poate fi caracterul ei dacă era singură în acea seară în care nimeni nu trebuia să fie singur. Hotărî să aștepte un troleibuz în stația pe care o observase deja. Mașina veni supărător de repede pentru o seară de duminică. Urcă alene și își dori să fie singurul pasager, nu avu noroc. Troleul era ticsit de oameni. Unii tocmai se întorceau de la muncă și privirile lor goale o revoltară pentru că refuza să priceapă de ce era necesar ca acei oameni să muncească în ziua în care Domnul hotărâse că toți oamenii trebuiau să se odihnească. Încercă să nu mai privească ochii nimănui și se așeză pe primul loc liber pe care îl observă. Nu avea de stat acolo decât cinci minute adică timpul necesar pentru ca troleibuzul să parcurgă cele trei stații care o despărțeau de casă și nu ar fi trebuit să se întâmple nimic neobișnuit într-un timp atât de scurt pe care îl mai făcuse de atâtea ori. Dar ea uita că cinci minute reprezintă suficient timp pentru a schimba iremediabil viața cuiva.
La câteva clipe după ce se așezase își ridică genele lungi pentru a privi înainte. Zgomote suspecte îi treziseră atenția și, involuntar, cercetă sursa acelor sunete. Pe cele două scaune din fața ei erau așezați un bărbat și o femeie care după modul cum se comportau unul în preajma celuilalt păreau a fi împreună. Fără a le putea vedea fețele îl aprecie pe bărbat în jurul a treizeci de ani și pe femeie la cel mult douăzeci. Categoria socială era incertă pentru că erau îmbrăcați cu destul de multă atenție. Deodată, fără nici un avertisment sau vreun cuvânt rostit, bărbatul lovi puternic cu pumnul tâmpla femeii de lângă el. Felicia încremeni! Aproape imediat, fără nici un un protest, fără ca să-l privească măcar pe cel ce-i era călău, tânăra începu să plângă încet acceptându-și parcă soarta. Bărbatul mârâi ceva și sărmana femeie fu pe punctul de a izbucni când o nouă lovitură în coaste o făcu să icnească. Câțiva călători începură să tușească jenați dar nimeni nu făcea nimic pentru opri chinul femeii iar bărbatul, dacă putea fi numit așa, își rotea ochii în jur căutând un motiv pentru a-și vărsa furia asupra altcuiva. Troleibuzul se opri și, ca prin vis, Felicia recunoscu stația în care trebuia să coboare. Se împletici spre ușă și abia câteva zile mai târziu își aminti cum cineva o ajuta să pășească afară.
În fața ușii apartamentului de la etajul trei, unde locuia împreună cu părinții, se opri căutându-și cheile în poșetă. Se întrebă de ce nu le căutase deja în lift și astfel ar fi economisit timp. Dar să economisească timp pentru ce? Pentru cine? Erau întrebări care o făcură să izbucnească în lacrimi în timp ce învârtea cheia de la ușa apartamentului. Înăuntru era întuneric și mulțumi cerului că părinții ei erau înă plecați la țară. Își petreceau sfârșiturile de săptămână având grijă de gospodăria rămasă moștenire da la bunicii ei. Trecu prin hol fără a aprinde luminile. O durea capul și pleoapele ei erau coborâte. Deschise ușa de la camera ei și se lăsă să alunece pe pat. Acoperindu-și fața cu palmele, începu să plângă eliberând toată suferința ce părea să o înconjoare de peste tot.

Dimineața întârzie întreaga noapte. Felicia nu putuse să închidă un ochi și, în sigurătatea apartamentului o idee ce i se păruse extraordinară îi încolțise în minte. O rumegase toată noaptea și o dată cu zorile simți că e suficient de curajoasă pentru a o pune în aplicare. Brusc o energie pe care nu o mai simțise de luni de zile preluă controlul. Deschise televizorul și apoi ridică volumul pentru a putea auzi știrile dimineții din baie unde alergă pentru a a face un duș. Avea planuri mari pentru acea zi și, dacă totul mergea așa cum spera ea toate zilele care urmau ar fi fost așa cum trebuiau să fie!
Se îmbrăcă în grabă și dădu buzna pe holul acum luminat de razele soarelui ce pătrundeau nestingherite prin fereastra din bucătărie. Se grăbi spre ușă dar înainte de o deschide se opri și se întoarse câțiva pași până în fața oglinzii ce acoperea întregul perete liber al holului. În fața ușii de la bucătărie lumina era mai puternică și se reflecta cu și mai multă forță în locul în care se afla oglinda care îi atrăsese atenția. Se privi cercetător minute în șir și expresia ei devenea din ce în ce mai dezamăgită de chipul care o privea înapoi, parcă nu era al ei. Ochii iritați de lipsa somnului și roșii din cauza lacrimilor care-i înnecaseră noaptea, părul care era încă ud i se lipise de obrajii lipsiți de culoare... . Într-un cuvânt nu era deloc frumoasă, sau cel puțin așa i se părea ei în acel moment când toată încrederea în ea se topise ca prin farmec.
- Dumnezeule, ce mă fac?
Pentru câteva clipe stătu acolo, împietrită, privindu-se pur și simplu și încercând să decidă apoi, cu o sclipire determinată în ochii ei căprui, păși înapoi spre camera ei.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!