Îmi spuneai că suntem legați printr-o rețea de fire invizibile, ce nu pot fi retezate de sabia îngerilor negri- având ca target, distrugerea și a ultimei fărâme de dragoste dintre noi.
Ai semnat declarația de dependență față de mine, spunând că sunt unica stăpână a sufletului tău, că vei bea paharul iubiririi până la ultima picătură, chiar dacă acesta s-ar transforma peste noapte, în otrava chinuitoare a urii.
Mi-ai gustat buzele cu aromă de caisă coaptă și ai simțit în palmă fiorul din pielea-mi moale ca mătasea, dorința fierbându-ți sângele în vene și transformându-i apa în mii de broboane.
Ai construit un castel de vise imaginare, pe zidurile căruia ai scrijelit, într-o limbă cunoscută doar de noi, cuvinte prin care spuneai că dintre o mie de prințese, eu sunt regina inimii tale, punându-mi o lume de poveste la picioare, așezată pe podiumul ultimului cer.
De fapt, vorbele tale sunt har trimis de Dumnzeu, reflectat în sufletu-ți pur și transformat cu atâta măiestrie în artă, sunt note muzicale, așezate pe portativul harpei lui Cupidon, formând o melodie dumnezeiască, ce aduce pacea în minte și suflet.
Am așteptat cu speranță să transformi, cu bagheta-ți magică, visul în realitate, deși, ca să fiu fericită, te doream doar pe tine, chiar dacă asta ar fii însemnat să mut munții din loc.
Cu regrete și lacrimi în ochi îți spun dragul meu, că vraja țesută de tine, s-a risipit azi, ca norul dus de aripile vântului, speranța a apus o dată cu ultima zi de vară a acelui an, iar eu am rămas aici, tot singură, țintuită în lumea mea, cu un gust amar, visând la ce ar fii putut să fie.