Ne-am trezit devreme. Picioarele mele, neepilate și umflate de atâta drum, refuzau să intre în încălțările scâlciate. Sanda era îmbrăcată, iar câinele meu o privea cum se agită. Am mâncat toți trei în cameră, cu sentimentul că nu doream să fac acest ultim pas până la Finistere. Am plecat la drum pentru a-l reîntâlni pe Mihai, dorind să ajung cât mai repede acasă la mine. Pe drum, Sanda mi-a vorbit despre cei zece ani pe care mi-i promisese Mihai, ani care se cam apropiau de sfârșit. Mi-a vorbit despre faptul că Mihai era bolnav încă de la începutul acestui drum și că a făcut eforturi supraomenești să îl poată încheia. O auzeam, dar nu înțelegeam ce îmi spune sau poate nu doream. O curbă largă, pe malul oceanului, se oprea la Finistere. Se zărea un schit la marginea mării și Sanda m-a rugat să ne oprim pentru o rugăciune. Am intrat șovăielnic. Câinele meu s-a oprit la ușă, iar Sanda a îngenunchiat în fața Fecioarei. Am privit pereții reflex, ridicând privirea spre peretele care la București purta chipul meu. O clipă am avut certitudinea că nu am plecat, că sunt la biserica unde Adam fusese creștinat. Chipul meu, așa cum arăta în urmă cu zece ani, se vedea pictat în același loc. Am îngenuncheat alături de Sanda și am începu să plâng fără motiv. M-am rugat liniștit, aproape impersonal, ca atunci când bunica mă punea să îmi spun rugăciunea, înainte de culcare. După rugăciune, m-am simțit odihnită, împăcată. Sanda mă aștepta afară în prag, cu un pachet în mână. Mi l-a întins fără să rostească o vorbă. Nu am întrebat, nici nu mi-a spus nimic, s-a rezumat să mi-l întindă. L-am desfăcut și înăuntru era un plic și o urnă cu cenușă. Nu a fost nevoie de cuvinte, Mihai murise la capătul drumului și acolo era cenușa ce dorea să se întoarcă acasă. Nu am simțit durere, nici disperare, nu am simțit bucurie, nici izbăvire, ci o mare căldură ce-mi invada trupul. Am deschis plicul și în interior am găsit câteva file scrise de mâna lui Mihai. Am închiriat o mașină să ne ducă înapoi la Saint-Jean-Pied-du-Port. Am condus cu rândul făcând mici popasuri pentru mâncare, odihnă și să ne dezmorțim oasele. Pelerini erau prezenți peste tot pe drum. Câinele meu stătea cu capul lipit de urna în care Mihai făcea drumul de întoarcere. Am telefonat copiilor și ei mi-au spus că aveau să ajungă înaintea noastră la București. L-am sunat pe preotul-pictor rugându-l pentru o slujbă, apoi am continuat drumul fără vorbe și fără incidente. Ne apropiam de București. George m-a sunat să mă roage să venim direct la biserică. Eram obosită și murdară dar nu mi s-a părut deplasată cererea lui George. Am frânat la capătul aleii ce ducea la biserică și am continuat drumul pe jos. Mai erau câțiva pași de parcurs. Sanda m-a oprit, m-a rugat să-i dau urna și să desfac un plic și să îl citesc. M-am oprit, am deschis plicul și în interior am găsit un act din care rezulta că în portul Constanța există o navă de douăzecișidoi de metri, navă ce purta numele "DALIA", proprietate a domnului Georgescu Costel. Lângă acest act mai era un bilet de loterie.
M-am apropiat de biserică, cu urna și cu plicul în mână. În spatele Ioanei și a lui George am văzut chipul lui Costel, ars de vânturi și soare. Ioana m-a îmbrățișat și mi-a șoptit, ca atunci demult: "un bărbat merită o a doua șansă!"