5 oct. 2008

Mi-am pus la urgență mâna în ghips. Bine că la radiografie n-a apărut nicio fisură la încheietura stângii mele. Miri m-a însoțit și a insistat să mi se pună bine ghipsul. Este pentru întâia dată când am o mână beton. Scriu pe laptop cu ceva efort. Abia aștept să fac o poezie pe care s-o intitulez adecvat situației, de exemplu: “Poem din ghips”, “Cu ghipsul stricând mașina de scris”, “Ghips inspirat”, “Euforia brațului ghipsat”, “Omul cu mâna ieșind prin ghips”, “Omul cu ghipsul prieten la braț”, “Minte bine ghipsată”, “Ghips intelectual vs. proletar”, “Lua-mi-ar ghipsul să mi-l ia!”.
Iubita mea Miri face mișto de ghips. I-a făcut ochi și gură lătăreață ca într-un happy face de pe messinger.
I-am promis, după ce o enervasem, că n-o să mai vorbesc tare niciodată, nici măcar la serviciu. Mi se pare nostim că limba nu are și ea oase ca, din când în când, ca o moară neferecată, să-și fractureze sau să-și fisureze cel puțin rădăcina ori sămânța ei de vorbă – limbarița. De aceea, din imposibilitatea anatomică de a-mi rupe limba (precum mi-am strâmbat mâna stângă apărând un șut altfel imparabil), eu am ales frângerea pe viitor a vocii tari, mijlocii, nejoase. Ea va deveni invariabil sotto voce. Parcă îi simt deja sârmei ghimpate din jurul papilelor gustative mușcătura fatală de-oi mai ridica vreodată glasul la Miri, Andrei, mama, ori la toți elevii, ciocoflenderii și ființele cu purtări ireverențioase față de mine. Dacă ar face și ceilalți la fel, ce bine ne-am simți peste tot în țară la noi, dar nu vor să-și deporteze în Siberiile amuțirii totale ispitirile limbii: răsteala, țipetele, accesele isterice, trăncăneala, bârfirea, calomnia, batjocoririle, criticile nedrepte, acuzațiile nefondate, pisălogeala, văicărelile și zarva de zi cu zi din spații publice ori intime.



11 oct. 08

Mâna îmi este tot o rană. Dar, suflete, de ce nu mi te vindeci odată ?!
Mi-am cumpărat, astăzi la ofertă de ofertă, mobil Nokia 5000. Eu, albastru. Miri, verde. Chiar în ultima clipă. La reprezentanța Vodafone de pe Ștefan cel Mare, chiar înainte de a ne face abonamente și a le cumpăra, erau deja mult mai scumpe, la 260 de lei noi. La fel și în Carrefour.
I-am luat lui Miri două pălării și-o geantă. La cizmele pe care le prefera n-a găsit vânzătoarea nici în depozit numărul ce i se potrivea, 38. Apoi iubita de Miri s-a dus cu Andrei la Carrefour și i-a mai luat două mingi Adidas. Prima i-o luasem eu în seara zilei precedente. De fapt, fiecare minge de piele este cadoul de la setul de trei deodorante masculine + un gel de duș marca Adidas. Și dacă nu aveam deja un antiperspirant Adidas! Așa m-am făcut cu nouă, dar și cu trei geluri de duș – toate + trei mingi Adidas = 118 lei noi. Andrei are de astăzi cartelă Vodafone și a preluat de la Miri aparatul ei de telefonie digitală, drept “moștenire” – la insistențelele mele matinale.
Mâna pe care mi-am scrintit-o serios sâmbăta trecută încă mai e pe jumătate verde-vânătă, din palma cu care am apărat șutul violent, până aproape de cot!... Cu ea am dus ieri seară greutăți. Cu ea am jucat astăzi fotbal în fața casei, chiar dacă încă de luni am ieșit și pe terenul liceului “Albatros” la fotbal cu elevii. Cu această “mână bleagă” am mângâiat-o pe iubita de Miri…


Fantă în viața amoroasă

Lucrează mintea unde vrea
în loc să stea degeaba,
așa că visul meu o mai zorește
iar ea își zice o poveste:

Stau sus pe coasta unui deal
și înainte văd cum o perdea
de timp și spațiu ipotetic
mă ia de lângă Miri-ncet.

Mă-ntorc să stau cu ea în loc real
și-admir cum fanta-ncepe a se cimenta
cu aerul nedizlocării aceleiași dureri,
cu ceea ce-a fost perfect mai ieri...




12 oct. 2008

Am lăsat poezia neîncheiată pe la ora unu noaptea și am dormit până la zece. Sunt foarte deranjat acum de felul comportărilor lui Miri și Andrei. A trântit Andrei o ușă și trebuie ca, imediat, de nervi și Miri s-o trântească. Ceea ce fac eu aici sunt... “mizerii”. Am jurat, când am auzit asta din gura ei, să nu-i mai citesc nicio mizerie.
Mă gândesc astăzi, numai după ce-am revăzut Jurnalul cel anapoda relatat de mine aici, că viața nu trebuie istorisită. Fără logică, ea îmi dictează. Este o teroare. Pute cadaveric. Da, viața îmi întoarce nasul, mă urzică în gât, îmi înjunghie burta. Viața fără un orizont mă întoarce pe dos. Aventurieri ai vieții de azi, fiți fericiți! Pentru mine totul este putrezit, răsuflat de-atâta vreme, că mii de ani de s-or mai însăila pe cosorul lumii, viața mea tot în pământ s-ar duce de cu zori, ca a unui vampir… Vreau să mă-nfior pe malul mării – dar gunoaiele, ce-arată pofta la românii nesimțiți, mă fac să vomit negru. Vreau să fac bine la serviciu, să-i desenez Iulianei mânioase un personaj pe-o foaie de caiet – însă ea crede că mi-o imaginez cu flori și cu poșetă, “cu părul lins până la pământ”! Nu vrea să-i desenez prințesă, zână, vrăjitoare, ca unei eleve care ar trebui să știe despre literatura noastră populară. Nu, ea îmi zice să-i fac, într-un fel de oglindă, fața... Nu are părinți, a crescut la centru. Este iubită de Eugen de când a intrat la liceu. Au fost încurajați de Dămășaru, profu’ de sport. Când au văzut răutatea ei, isteria ce-o cuprinde mai mereu, unele doamne maistru de la Centrul Școlar de Educație Incluzivă ”Albatros” aproape că-l și determinaseră pe Eugen s-o lase. Mă tem să nu înnebunească el mai tare ! Este un băiat deștept, cu real talent la desen. Se lasă jignit de ea. Se bat în pauze, pe hol, din când în când. Însă clar, Iuliana nu are prea multă afecțiune față de el. Este impertinentă. Când o apucă, sare la colegii ei de clasă, Samir, Florin, Ionuț. Dă în ei, îi trage de păr, râde, țipă. Am văzut-o așa de câteva ori anul trecut. Săptămâna trecută, când o reapucase euforia-isterie-depresie, s-a potolit rapid, încât am ieșit imediat din sala bibliotecii, cu cinci minute mai repede.
Înțeleg disperarea acestor adolescenți, niciodată pe deplin majori (nici când trec de 18-20 de ani) din centrul “Albatros”. Ei au nevoie să trăiască și să respire liberi. Dreptul cel mai neglijat al lor cred că este șansa să creeze ceva original, să se afirme ca designeri în specialitățile liceene pe care le urmează. La confecții unii ca Iuliana, Samir, Florența, Ionuț & Comp. n-ar fi niciodată buni, pentru că nu pot și nici nu le place așa ceva. Pe Marian însă l-am îndemnat să facă proiecte alimentare. A protestat și maică-sa în septembrie că selecția în clase n-a fost bine făcută chiar din clasa a IX-a, de anul trecut. Vrea să-l mute la o clasă tot de alimentație publică (mult mai bună), cu majoritatea elevilor neprezentând ca el dizabilități fizice, ci unii doar de alt gen. Numai prin proiecte faine și muncă Marian va dovedi că ar merita să se transfere în clasa d-nei ing. Sabina Caracotă, pe la sfârșitul clasei a X-a, ori la începutul anului al treilea de S.A.M., când va avea douăzeci de ani. Are o șansă specială: împreună cu Pentelei și Moț de la o altă clasă a X-a, fac practica la o cofetărie selectă din Constanța. Ar putea face machete de torturi impecabile – fiindcă a luat în gimnaziu un premiu pentru desene în Elveția. El mi-a adus la sfârșitul acestei primăveri și câteva desene cu ocazia zilei împotriva fumatului (31 mai). Un alt motiv al doritului său transfer ar fi cel al vârstei sale ceva mai mari: cei din clasa sa vor termina clasa a XIII în vară, pe când cei de la clasa d-nei Caracotă chiar după un semestru, de Crăciun, în 2011.
Lumina s-a stins afară. Miri nu îmi vorbește deloc. Am țipat și eu la ea. Vorbește cu Tări și cu Băse. Pe ei știe să-i alinte mult și bine. Ca și mine de altfel. Este o seară foarte frumoasă, iar acum, pe la 19,00, Andrei se mai joacă și pe întuneric afară. S-a dus la un magazin să-și cumpere ceva. Miri spală vasele. Numai ea le spală de o săptămână. O doare înspăimântător o măsea plombată de mulți ani, deși n-are la ea nicio carie.
Eu nu sunt bun pentru ea. Vina cea mai mare o are scrisul. Știu că nu prea mi se leagă nimic în jurnal, poezii. Nu pot inventa. Scriu fad. Nu am timp peste săptămână. În weekend abia mă relaxez.
Nu știu ce voi face în legătură cu doctoratul. Mâna mea stângă este vânătă de la fotbal. Pot lua de la specialist adeverință pentru a îngheța anul de doctorat la București ? Secretara nu-i de găsit. Sun de trei săptămâni și n-o găsesc.
Povestesc degeaba ce se întâmplă. Jurnal zadarnic. Jurnal de comă. Asta a devenit chiar și veleitara mea aventură ca doctorand. Mincu m-a citit din prima clipă. Își mușcă pumnii că m-a invitat să fac doctoratul cu el la București. Când o să mă trezesc din coșmar? Jurnalul îmi întreține ca un raisonneur, ca un Nae Ipingescu viclean aceste veleități de încurcă-lume. Bine că nu se vor transforma literele acestea de pe laptop în litere tipărite !




25 oct. 2008

Astăzi este comemorarea a ceea ce s-a petrecut la Carei. Acum șaizeci și patru de ani. Câți are și unchiu-meu, Iordan (zis Dan). S-a întâmplat așa: Neamțul l-a luat argat pe soldatul român, pe la începutul lui 1941, dacă nu și mai devreme…; soldatul nostru s-a luptat cu Neamțul două luni și două zile prin 1944 și l-a gonit. Însă a intrat la alt stăpân, la Rusul care se pretindea luminat. Lampa lui Lenin a incendiat acoperișele, a ars mâinile care i se împotriveau, a orbit capetele ce nu i se plecau.
Romanul "Luntrea lui Caron" scris de Lucian Blaga m-a pus pe gânduri de prin facultate.
În revista culturală ”Contemporanul”, Marta Petreu și foarte mulți critici făceau recenzii despre acest roman în 1991, când apăruse. Aveau dreptate să vadă la Blaga, în inedita ipostază a sa, de romancier, autenticitatea și fervoarea actului narativ. Se refăcea, iată, un moment din viața lui chiar prin restituirea laturilor personalității; cultul familiei (mai ales față de Lori, fiica lui, apoi indirect și față de soție) era sabotat, într-un joc faustian, de aventurile erotice pe care nu se sfiește să le mărturisească. Orgoliul masculin însă, pare cu totul mascat, trecut sub tăcere, reieșind totuși când simte nevoia dedublării personalității sale în două personaje. Filosoful prieten se sinucide pe la jumătatea romanului din cauza ratării, a domiciliului forțat stabilit de comuniști (sau ca să nu fie închis). El, personajul-narator moare pe jumătate când aude aceasta; mai înainte își relatase neșansa de-a primi Nobelul și piedicile puse de mulți oameni ai noii puteri roșii. Contextul internațional, retrograda atitudine a Uniunii Sovietice față de acordarea unui intelectual român a acestei distincții binemeritate, îl fac pe erou unul de-a dreptul tragic, iar episodul cu preotul-podar și cu arzoaica lui preoteasă pot fi și alegoria decăderii morale, a frustrării lui Blaga fiindcă fusese obligat să lase universitatea și Nobelul pentru funcția prost remunerată de bibliotecar.
Ieri am plătit taxa pentru Școala Doctorală. I-am dat cadou din partea mea și-a lui Miri lui Emil. Fratele meu face patruzeci de ani. Trebuia să-i cumpăr din timp. Ramona se plânge pentru prima dată că serviciul ei, statul la calculator câte zece ore la revisetele pe care le tehnoredactează, îi poate afecta grav sănătatea. Dar are un zâmbet pe buze, știind că mai vin și comenzi în plus, să scoată pliante, alte mici publicații. Când să plec de la ei, le-a fătat o femelă doi porcușori. Guinezul întâi născut, alb, a fost fătat greu. Nici nu cred că mai văzusem cum fată porcușoarele. Era să moară acest dolofan pui alb, cu blăniță puțină pe el, exact ca îngerii din paradisele pierdute ale lui Blaga... I-a făcut Emil masaj pe creștetul capului, pe bot și a început să respire. Dar se ținea cam anevoie drept. Fetița, sora fătată rapid la urmă de această femelă foarte tânără, este ciocolatie, cu două stele mari, pe ceafă și spre fund. Fratele ei are mari probleme de supraviețuire. Pe jumătate are botul rupt, fiindcă mă-sa la tras de bot când l-a fătat. Curios e faptul că se poate regenera ușor, iar Emil și Ramona se confruntaseră deja cu astfel de cazuri. Nu-i curgea deloc sânge puiului. Marele alb a trăit pentru că m-am rugat și eu în clipa aceea când păruse vreo zece secunde mort-mort să nu moară. Ramona spunea deja că-i avorton. Eu am vorbit cu el ca și cum ar fi fost bunicul meu în agonie, pe patul de la reanimare, cum n-am mai apucat să-l văd și-n ultimul său ceas de viață.
La întoarcerea cu rapidul am nimerit din greșeală în compartiment cu profesorul Andrei Ionescu, de literatura spaniolă. Trenul a avut o întârziere de peste o oră, sosind în Constanța pe la ora 1,10 noaptea. Am discutat de toate, mai ales despre Ion Caraion, Eliade, Sorin Alexandrescu, Ștefania și Marin Mincu, douămiiștii de la ”Euridice”, Mircea Cărtărescu. I-am arătat debutul meu literar, cele patru pagini din revista ”Euromuzeum” cu poemul în opt secvențe “Cum pot trece îngerii noștri”. A spus că mă pricep să țin un ”echilibru” perfect între exprimarea nudă a trăirilor erotice și unele achiziții culturale. Cred că se referea la unele motive sau simboluri literare, unele personale iar altele redate prin intertextualitate din literatura lumii. Din păcate poza mea pe care a trimis-o Miri la rugămintea redacției de la ”Euromuseum” a fost încurcată cu cea a altuia. Așa că deasupra textului meu stă hlizindu-se în poză cineva cu vreo zece ani mai tânăr ca mine. I-am zis lui Miri că mai bine punea acolo poza îngerului meu, care sigur nu îmbătrânește niciodată.



2 nov. 2008

Florin și Andreea ne-au invitat ieri să mergem cu ei la “Dervent” ca să-și boteze mașina. Abia și-au luat-o din Germania. Vestea surprinzătoare ne-a fost dată ieri, la pachet, cu altă informație despre prima mașină proprie a lor: este decapotabilă. Un Opel Astra model Cabrio.
Astăzi noi, eu, Miri și Andrei ne-am trezit cu gândul la legenda crucii de la “Dervent” – vindecătoare, din vremuri imemorabile. Metamorfoza ei continuă, creșterea ei seamănă cu cea a unui tăvălug. Pare, la începuturile ei, chiar și un val moderat al oceanului, care apoi se unește în cicloane și anticicloane cu altele de ajunge să măture arhipeleaguri, peninsule, golfuri.
Eu am văzut acum trei ani crucea de la “Drevent”. Le-am sugerat lui Florin și Andreei că putem să sfințim automobilul la ”Peștera Sf. Andrei”, pentru că am fi prins și sfârșitul liturghiei duminicale. A luat ochii la toți pelerinii, de la cei mai mici la cei mai mari, după udarea cu aghiazmă și binecuvântarea părintelui călugăr, după ce în prealabil fusese făcut ca nou la spălătoria auto. La ”Dervent” a rămas să se meargă altădată, poate tot cu ei.
Crucea are aici, în colțul sud-vestic al Dobrogei o simbolistică mai accentuată decât în alte regiuni.
Mă tem că din partea multor oameni de astăzi venirea la cele două vechi mănăstiri și închinarea la o cruce-izvor și la alta martirică în formă de X (a apostolului Andrei) reprezintă o simplă devoțiune, cum ar fi și “drumul Crucii” făcut și în Ardealul nostru de greco-catolici și romano-catolici în săptămâna Patimilor.
Crucea Dunării de la “Dervent” înseamnă mai mult de fapt. Legenda apariției ei, pe lângă altele trei, din jertfa ucenicilor Sf. Andrei este insuficientă, nedemonstrabilă prin nicio metodă arheologică. Materia ei este o piatră trainică, dar care provine din multe sedimente, aluviuni de izvor. După mine, crucea aceasta simbolizează răscrucea permanentă a noastră, punct de poticnire pus aici, spre Gurile Dunării, pentru atâtea imperii, civilizații, popoare. Individual, crucea “Derventului” este și confruntarea mea cu viața, mai dură, mai neînțeleasă. Aici stau depuse în straturi adânci și certurile cu iubita, peste care urmează, profund de tot, împăcarea, revenirea în fire. Crucea dragostei crește. Ea nu se fisurează atât de tare încât să își piardă stabilitatea, să devină ceea ce a am fost, eu și Miri, la început, doi străini, fără roci siameze care să ne mai unească, până și în moarte, precum turnurile “Gemene”. Crucea a crescut și când Mănăstirea de aici dispăruse, fiind făcută după cel de-al doilea război mondial grajd pentru vite. Zootehnia cultivată de către comuniști în sufletele multora se transformă încă, în ultimii nouăsprezece ani, în patologie animală, în cangrenarea organelor comunicative, în dezbinări colective mai grave, în haotica, bezmetica nedezmeticire generală.
De săptămâna viitoare, de pe 3 noiembrie încep două acțiuni în țară: grevele tuturor bugetarilor și recoltarea abjectelor voturi prin campania electorală. Eu cu cine “botez” dacă intru în grevă pe perioadă nedeterminată, ca în urmă cu trei ani, când n-am luat salariul pe o lună întreagă?...

Conducătorii țării ne botează pe noi, amârâții salariați bugetari, fără extra-venituri, cu sudoare, foame, sânge. F.M.I. vine să-i ofere lui Tăriceanu tot sprijinul să nu se facă aproape deloc majorările salariale solicitate încă din toamna lui 2005, când începusem să predau la liceul industrial “Ion Bănescu” din Mangalia. Ungurii au opținut milioane de euro ca ajutor internațional pentru refacere economică, iar noi suntem suspectați de criză financiară! F.M.I.-ul face să crească dospeala și trăinicia crucii pe care o purtăm ca români în pumni, în piept, în oase, în calota craniană, în miros, în pat și așternut, în organele interne, în înspicarea firului de păr...



16 nov. 2008

Eu și Miri vom face din aer alt pământ. Sau mai bine un corp ceresc dinamic în drumul lui ca apa și având o combustie vitală ca a focului. Cum? Nu știu; ne vom strădui să aflăm. Lumea actuală are la bază prea mult moloz, cenușă, spermă vegetală și umană irosită în zadar (numai masculii mamiferelor, păsărilor, peștilor, insectelor ș. a. m. d.) știu ce să facă pentru a nu o irosi). Poate că și femelele regnului animal sunt mai animate să procreeze. Femeile actuale sunt ca plantele de apartament ce-și pierd rodul scuturându-l pe covor.

Mătrăguni și năpârci

Năpârca printre mătrăguni
descânta-n ocheade-un arici
vrând să dea și ea înțepături
cum taie pe la gât un brici

Văzuse ea odată sălămândre
trecând prin jarul unei stâne
și se urcă mai sus ca șerpii
pentru botezul aerian reptil

Iar când sări din ram pe cerb
cu-n colț ciupi ea lata ceafă
sperând că asta-l otrăvește
dar coarne iuți o sfârtecară

Morala:

Din mătrăguni ies ritualuri
nu și din năpârci balauri



21 nov. 2008

Această fabulă s-a dovedit. Năpârca pare o mătrăgună. Stă ca planta agățătoare. Apoi se lansează spre tot ce mișcă.
Așa atacă din umbră cadrul didactic. La noi, profesorii sunt înveninați. Pentru c-au rămas profesori. Pentru că din ianuarie 2008 banii se vor lua după performanțe. Iar elevii cei buni vor fi asaltați. Activitățile încă nu par munci silnice. Școlile nu s-au transformat... Elevii pot fi altfel decât indolenți. Nu și când se implică dezinteresat diriginții! Însă când toți profii vor fi interesați?... Vor fi căutați elevii cu hobby, pasionații. Directoarele îi vor proteja de sclavaj la profesori? Va mai rezista celula câtorva elevi? Va sălta I. Q.-ul celor mediocri?! Depinde. Oferta profesorului trebuie să-i surprindă.



26 nov. 2008

Ce strong mai este câteodată curentul Emo! De pe buzele prăpastiei să urli și să-njuri... Păi așa emotiv agresiv mai rar! Eu am fesul roșu cu smocuri negre și dungă albă ca toți tinerii emo – ce cool... zic emoniștii despre mine în Koiciu. Da, spectacol în toată regula, de... ridicol, dar la Tăriceanu, care-și face astefel slogan anti-emo de campanie, ca să redevină prim-ministru: “Nu majorez cu 50 % salariile profesorilor ca să nu distrug viitorul românilor”. Alte alternative de a ocoli criza nu vede acest motociclist pocnit între picioare și în celălalt cap al lui – la fel de varză?!
Directoarea Ristea are mutră de șefă a unui centru de reeducare corecționară a adolescenților. A mâncat mult din sufletele elevilor, dar și ale “angajaților” ei...




1 dec. 2008

Am decis împreună cu Miri să ne mutăm cât de curând la București. Măcar de acest oraș au auzit și străinii. Constanța e cam zero, pe plan cultural, iar ca să ocupi un post bun, merge numai pe șpagă.
Azi se împlinesc nouăzeci de ani pentru România longevivă. Dar aceasta a pierdut câte o regiune : Cadrilaterul, Maramureșul de Nord, Bugeacul, Bucovina de Nord, Basarabia. I s-au făcut atâtea operații fără anestezic, mai ales la Postdam și Ialta, încât nu știu dacă acele pământuri strămoșești mai își aduc aminte de noi. La votul unonominal câștigă ba P.D.L.-ul, ba P.S.D.+ P.C., U.D.M.R.-ul putând să treacă de partea unora sau altora ca să înceapă guvernarea. Cu un prim-ministru ca Mircea Geoană mie mi-e frică de ceea ce ar fi mai rău. Mai bine să revină Stolo’, după cincisprezece ani, în fruntea unui guvern cu tehnocrați.




8 dec. 2008

Ziua de astăzi – un talmeș-balmeș de senzații!
A început rău de tot. A continuat nasol de nasol. Se termină fulminant… O zi oximoronică. Tare. Pentru că acum un sfert de oră am închis trapa care dă din pod pe acoperiș adunând o mână de grindină. Grindina din decembrie esta exact ca sarea de mare. Oare este și parfumată, mirosind a mare?!
În dimineața aceasta făcusem și două ore în plus la “Albatros”. Mă dusesem la d-na Lia secretara. Am luat-o cu șoapta din cancelarie. Dimineața cred că se uita pe hol, cu d-na Zaman, dacă nu cumva întârzii, ca să aibă în sfârșit motiv directoarea Răstita pentru validarea tăierii orei de română pe care o făcusem chiar oră deschisă în urmă cu două săptămâni... (În treacăt fiind spus, habar n-avea că făcusem trei săptămâni la rând și ora ei, luni de la 8 la 9 a.m. – când ea dormea încă pe-acasă – numai ca să-i pregătesc mai bine pe elevii cu care aveam să fac ora deschisă.) D-na Lia mi-a băgat repede, sadic, mortu-n casă. În secretariat a luat-o pe ocolite, dar i-am cerut fluturașul cu ultimul meu salariu și...
De la salariile pe sept.-oct. de 2000-2100 lei noi, pe luna noiembrie nu mai am decât 1388! Va trebui să dau înapoi ceea ce mi s-a dat în plus. Apoi, am rătăcit prin centrul Constanței drumul spre R.B.S. ca să îmi iau un împrumut de 1500 de euro, pentru nunta și excursia de revelion din Grecia. Din cauză că m-au sunat angajații băncii din București, exact când nu trebuia, nu am putut să-mi dau azi acordul verbal, așa că a rămas pe altă zi...
Seara am primit de la bunica elevului meditat de mine două săptămâni un mic dar de Sf. Nicolae – o sticlă de vin spumant și o cutie cu biscuiți. Dacă nu vedeam dulciurile în cutie de Real, pe care le voise de mult Miri pentru Andrei, nu acceptam să îi fac jocul bâtrânei care mai păcălise înainte și pe toți ceilalți profesori ai nepotului ei – cum a recunoscut și-n cancelarie.
A urmat apoi consiliul profesoral. De peste o oră. Mi-am uitat mobilul în geacă. Credeam că e la mine, sau că voi ieși repede. Însă Miri m-a apelat încontinuu, de opt ori. De la Brick nu o sunaseră ca să ne cheme pentru sobă – dacă o fi reparată ori de înlocuit cu alta. Am controlat noaptea, spre casă, cele două bancomate, de la B.R.D. și de la B.C.R., să iau bani, pentru că avem o datorie care trebuie urgent dată cuiva, care ne presează, ne grăbește destul de urât. N-au venit.
Seara, după opt, am ascultat, am dansat, am cântat după noul album Nicu Alifantis. După ce mă sunase d-na inspectoare de română să mă cheme trei zile la rând pentru copierea a 150 de teze cu subiect unic (TSU) – poate chiar remunerată, cine știe! Refuzasem inițial, dar am acceptat când am auzit de ipotetica mea plătire cu încă vreo trei milioane. A venit Miri de la calculator și m-a mușcat tandru de nas. Trebuie să termin seara aceasta cu o desfătare pentru că am întrista-o prea mult.