20 mai 2009

Se apropie aniversarea oficială a îngerului meu, Ion Caraion.
Înger tragic. Se putea altfel? Înger furios. Glas tunător și totuși blând. Cu lacrimile cu adevărat oprite-n gât. Un înger ce-a știut. De tânăr am căutat să copiez îngerii. Dar mi-a fost imposibil în acest veac de apoi. Stau în timpul dinapoi față de veacul mai viril al lui Caraion. Stau pe umărul drept al lui când scrie. Nu m-ar crede nimeni. Îl supraveghez. Și poate el procedează cu alți oameni la fel, dacă vede prin ei...
Am avut o revelație punându-mi în această dimineață mintea odihnită la un exercițiu de gimnastică fantastică.
De fapt, prin inconștient mi-a sedus subconștientul o imagine. Starea mea de trezire lentă în pat, cu ochii întredeschiși, mi-a dat prilejul văzului lucid: să-mi închipuiesc faptul că există un fel de translucid disc. Plutea ușor, învârtindu-se în jurul axei sale cu viteza unei mașini de formula una. De fapt îi pulsa viața din el. Cât o pâine rotundă potrivită. Mi-am dat seama că mă privește personal. Mie de mic îmi plăceau fluturii, libelulele. Le admiram, le prindeam puțin, le eliberam. Dar discul? Fiind o densitate a minții și sondării pulsiunilor mele, de fapt eu eram urmărit, prins în fiecare scanare a mișcărilor celor mai subtile... Libertatea mea nu poate fi pusă la-ndoială. Câte fapte dinadins rele nu i-am făcut, doar ca să-l scârbesc...
În “Samurai Jack” chiar și ieri am văzut un episod asemănător. Cu zâna cea bună care stătea într-un glob magic, plin de energie.
Discul angelic despre care vorbesc vibrează. Dacă-l conștientizez, înseamnă că nu păcătuiesc, măcar atunci... El îmi scanează prin flashuri instantanee toate gândurile, căutările, răutatea sau invers, afecțiunea. Este vorba de ceva important, la urma urmelor, nu de-o viețuire fără scop, în van. Discul este situat pe alte dimensiuni ale cunoașterii. Inundă unde vrea camera ori strada cu raze. Bineînțeles, dacă îl lăsăm să ne străbată. Nici pe la marile spectacole nu se produc efecte luminoase mai adânci. Îmi însemnez în creier să le depistez cu viitoarea ocazie. Din aer, nuanțe de culori, adumbriri și înseninări, expresii faciale, vânt, zgomote, senzații termice ș.a.m.d.
Dacă aș continua să pensulez ceea ce ar fi discul angelic, ar trebui să definesc și relația unei bune sau primejdioase vecinătăți dintre noi. Este vorba de colaborare sau de război tactic. Strategia vieții pe care o duc a intrat de-atâtea ori în contradicție cu strategia ontologică pe care el o pretinde pentru om. Câte săgeți otrăvite nu-i trimit; câte cangrene îmi fac ele mai apoi... Nu vrea discul să mă părăsească. Dar nici nu mă influențează. Nu mă deșteaptă și nu recurge la tehnica suflării ori insuflării de răspunsuri. Discul planează prin nervii și tensiunile pe care mi le provoc. Și se îngrozește. Sângerează. Din abundență. Își pune aripile heruvimice la ochi și vede mecanismul stereotipic al fărădelegii din inima mea. Radiografiază tot ce se devastează treptat. Orice grijă inutilă, orice șicană, momentele unei delăsări și pe cele ale mânierii frecvente. Discul face tumbe prin imaginația mea. Acolo are terenul de distracții, pe când automatismele vieții, socializarea, performarea de mici obligații între cunoscuți, rude sau la serviciu îl sperie prin rutina și lipsa lor de orizont. De ce oare nu ne punem în situații cu advărat autocreative? Seiful cunoașterii este în noi, iar prostia noastră îl plasează și-l burdușește în afară. Puțini sunt cei care vor răspunde onorabil pentru activitățile desfășurate.
Lumea a descoperit binefacerile compact-discului. Păstrează texte, fotografii, filme, tot felul de planuri precum hardul calculatoarelor și sinapsarea neuronilor. Discul angelic n-a fost cercetat pentru că nu-și poate oferi spre noi anatomia, măiestria de pasăre a cunoașterii, pe care o poartă în văzduh dinaintea creării lumii văzute. Materialitatea nu-l interesează decât în caracterul ei documentar. Pentru că principala sa calitate este de-a fi un neîntrecut documentarist. Aș vrea să mi-l fac prieten consultant. Voi fi astfel mai operativ în dragoste, în muncă, în reînvigorare fizică, performanțe artistice, comunicative. Dante Alighieri a văzut semnul acestui disc prin Beatrice și Virgilius. Discul său descria rotații universale. Îl conducea pe celălalt tărâm.



22 mai 2009

Am vizionat un episod din serialul “La limita imposibilului”. Despre subiectul acestuia ar fi multe de zis.
Gândul scenaristului a fost anticipat chiar de mine acum șaptesprezece ani, când aveam tot atâția, înainte de majorat. Și tata, soră-mea își amintesc din ce-au citit în jurnalul meu de adolescent. Îmi puneam întrebarea dacă nu merita ca un om să nu fie preocupat exclusiv de viața sa. Ci și de-a unui alt individ. Un progres medical, o tehnică avansată din chirurgie s-ar fi ivit cândva să-i dea prilej să-i confere în plus mintea unui alt om. Creierul mai nefolosit sau mai rudimentar, ar fi putut să-i fie pus ca un altoi minții sale, ca să nu se piardă în urma accidentării sau îmbolnăvirii fatale a acestuia. Și făceam speculații despre viță de vie, porumb, pomi, ori alte plante care se regenerează sau devin roditori prin altoi din bucățile tulpinei sau ramurilor, înmulțindu-se și hermafrodit. Lui Alexandru i-am pus chiar o întrebare legată de o obsesie adolescentină: nu cumva pe la șaisprezece ani și jumătate se hotărăște, printr-o intervenție de sus, dacă individul merită sau nu să intre în adevărata sa viață?! Nu își pierd identitatea oare cei care nu-și merită statutul de om? Nu trăiesc printre noi tineri și maturi cărora li s-a luat sufletul, în condițiile în care nu s-au arătat vrednici să îl dobândească cu puțin înainte de majorat? Hristos Mântuitorul a trăit numai 33-36 de ani. Atunci când devenise major, Lui nu-i mai era necesară nicio etapă evolutivă, pentru că oamenii începeau să afle Cine este El cu adevărat.
În episodul de astăzi, vizionat cu sufletul la gura iubitei mele pe AXN Science Fiction, a fost vorba de un experiment de neimaginat. Un renumit chirurg inventase o metodă foarte sofisticată de-a face transplantul unui cap, încă viu, la un trup compatibil de om împușcat în cap. Dar el însuși are cancer incurabil, nemișcându-și trupul de la gât în jos. Colega sa îl veghează, căci intră deja în agonie. Neinformându-l cum poate să-l salveze, ea caută în baza de date pe un generos tânăr care făcuse o convenție medicală (scrisă) că își donează întreg organismul, sau părți din el pentru salvarea altei vieți. Îl împușcă. Are loc operația ca la abator.
Capul doctorului stă bine mersi pe umerii și picioarele tânărului vânjos care fusese ucis, lăsând singure o soție și o fiică. Dar, când să închidă inconștient ochii la oglindă, dând numai din pleoape, are brusc înainte imaginea feței sale decapitate. Colega îi face avansuri, procurându-i un apartament și îi declară că îl iubise tot timpul. El nu simte decât că o posedă când fac pentru prima dată nebunii, ca să sărbătorească și ei... ca animalele! Ea îl idolatrizează. Brusc, medicul își întrerupe o îmbrățișare având reminiscența chipului și corpului iubitei adevărate, lăsată văduvă. Nici nu poate să recunoască cât este de uluit. În sinea lui apare întrebarea cine ar fi el de fapt: muribundul doctor sau donatorul împușcat.
Interesant este acest impact la public dat de ezitarea maximă a eroului. Nu ar fi vorba în acest moment, de echilibrarea și conștientizarea treptată a balanței dintre trupul mort versus trupul viu ?! Capul însuși, parcă nu mai ascultă decât de pornirile noului trup. El nu poate ține locul unui organism-gazdă, care ar fi suferit un simplu transplant. Vampirismul se manifestă, poate, în interacțiunea vieților celor doi bărbați – împușcatul obișnuind să fumeze iar medicul bolnav de cancer, nu. De fapt, poate a murit chiar doctorul, din moment ce, obligat să opereze, simte că nu mai poate s-o facă amintindu-și moartea cealaltă, nu a sa și totuși a sa (prin trupul împușcat)… Și în Biblie se spune că trupul ar fi un templu, iar inima altarul vieții. Doctorul sau cercetătorul nu-și mai poate practica chirurgia. Îl roagă pe colaboratorul său mai tânăr să treacă peste interdicția pusă de colegă, aflând dintr-un dosar cine fusese mai înainte... el, celălalt mai tânăr. Implicit ar fi vorba aici și de complexul lui Faust. Margareta, văzută doar în imaginație, în ”visul” aievea al iubirii (ca și în poemele Sarmis, Gemenii sau Vis de Mihai Eminescu) este reaflată. Trupul doctorului nu uitase nimic, ci își iubește soția și fiica încă destul de mică. Viața afectivă trupească se conturează practic din nimic în capul doctorului. Legile naturii produc ceea ce niciun spectator sau martor nu-și imaginase la începutul filmului. Odată convins, doctorul își pierde personalitatea, sau trece în stare de pasivitate, acceptând rolul vieții celui împușcat. Trupul nou îi furnizează minții experiența vieții pierdute. Mintea este vampirizată și trebuie să asculte de trupul tânăr. O respinge din start apoi pe doctorița mai în vârstă, care îl silește să recunoască adevărul. Eroul purtător al unei alte conștiințe (sau dublul actant – agent al revitalizării celui decedat) o părăsește de-a binelea pe doctoriță, vrând să afle cine îi făcuse o gaură în cap. Ea plănuiește o nouă crimă, știind că el se va duce la “văduva” și dușmanca ei personală, căreia îi răpise bărbatul.
Aici este interesantă psihologia iubirii feminine; aceasta va fi dublată de psihologia criminalei. Ea trăia pentru el. Dar îi era frică să nu o dea cândva în vileag pentru ceea ce făcuse, ucigând. Am spune că doctorița nu avea caracter, însă s-ar încadra psihologic tipului de femeie luptătoare, ca o femeie-bărbat. Produsese un hybris dublu: nu-l lăsase pe cel tânăr să trăiască, luându-l femeii și fiicei pe care le avea, însă nu-l lasă nici pe doctor să se odihnească, ea fiind de fapt acel Mefisto (implicat totuși la modul cel mai uman cu putință, nu ca spirit rău) al lui Johann Wolfgang Goethe. Ea a atentat luciferic la postura atotputernică a Divinității furând, prin trăsnirea victimei sale nevinovate, fulgerul jupiterian din Olimpul dreptății absolute. Caricarea dreptății civile nu o va ajuta decât să-și piardă propriul suflet. O urăște până la actul cel necugetat pe văduvă; pentru că-l iertase, în sfârșit pe “doctorul” sufletului ei. Bineînțeles că doctorița se bucurase incestuos de plăcerile interzise. Nu se culcase cu bărbatul ce fusese muribund, ci cu trupul victimei sale. Cu propriul ei vampir, încă nedumerit și pacient. Aceasta ar fi trebuit să se întrebe ea când l-a forțat s-o “iubească”, în gest de recunoștință că lui i s-ar fi salvat viața.
La urma urmei doctorului nu i se salvează viața. În fața ochilor noștri el și-o pierde treptat. I se imprimă decisiv în existență personalitatea iubitorului soț al “văduvei”. Este pus să aleagă. Și alege just, aproape teleghidat de impropierea altor nevoi trupești, sexuale, alimentare, de noua afirmare profesională, de preocupările intelectuale juvenile, de compatibilitatea reproducătoare pe care i le transferase, în totalitate, cel împușcat. Creierul este doar placa procesării informațiilor din hard. Acest hard al personalității zăcea nu numai în inima ci și în întreaga virilitate și constituție fizică a tânărului, cu atuurile vârstei lui debordante. Ce mai rămâne din doctor? Fața, buletinul și faima. Ce pierde el? Abilitatea unui mare chirurg, viața afectivă, viitorul, voința de a mai face exact ceea ce făcuse și învățase. Se pierde în altcineva. Dar poate se câștigă, ori se reablitează ca om, deși el rămâne propria lui sosie. Într-o expectativă permanentă, ori doar teoetică; fiind cu totul altă personalitate, având o altă viață. Sportul îl va atrage pe erou, ”el” sau ”celălalt” fiind mai înainte antrenor de fotbal pentru copii, așadar și al propriei sale fiice.
Origene își propusese să se castreze. Se pare că a și făcut-o... El este cel mai important scriitor patristic. În sinoadele ecumenice a fost condamnat, anatemizat pentru că, din nebunie ascetică, și-a pierdut bărbăția. Nu pentru apocatastază sau alte idei neoplatonice care i-au inspirat pe marii eretici de după el. Doctorița din episodul S.F. n-a făcut decât să-l castreze de tot, până la gât chiar, pe iubitul ei doctor. A adora doar mintea cuiva este o mare greșeală, care se răsfrânge periculos în viața de cuplu. Și sunt femei care se păcălesc astfel, la modul dramatic. Ele constată că iubesc pe comandantul lor, dar se culcă pe-un câmp de luptă însângerat, având repulsie de trupul care nu le mulțumește deloc. Discrepanța îmbătrânirii fizice, a pierderii energetice afectează cel mai mult viețile unor parteneri având diferență mai însemnată de vârstă. Și pe cei cu ritmuri de reînvigorare și alterarare fizică diferite.
Doctorița a devenit brusc un Faust bătrân, față de iubitul ei platonic (doctorul pe care doar îl curtase cât fusese încă bolnav de cancer, apoi muribund), închipuindu-și doar că îl ține captiv pentru ea pe noul doctor Faust, prin forța științei medicale. Această forță seamănă a altceva și este faptic... ocultismul mefistofelic, după cum ne lasă să înțelegem scenaristul de S.F., încă din momentul operației, gata să fie ratată și reușită printr-un “miracol”. Numai că miracolul a fost de alt ordin, de gradul doi, satanic.
Nicio idee de satanism în acest serial intitulat ”La limita imposibilului”, deoarede își propune în mod programatic sondarea limitelor umanului, prin anumite artificii fantastice și invenții științifice venite să bulverseze destinele protagoniștilor.



31 mai 2009

Oriunde mă aflu dau de Fără Chef. Oriunde privesc dau de-un Ochi Pervers. Oriunde trăiesc mă reperează musiu Nu TRÃI. Oriunde casc mă previne madam Nu MOÞÃI.
În țara asta ar mai fi bună doar o revoluție. Ea este taina îngropată în cer de titani. Dacă Parsifalii au dispărut, ducipalii ne-așteaptă cu șaua și căpăstrul în dinți. Prea se moare aici mai mult decât în alte părți. Ce-i curios totuși: românii încă se mai luptă în turnir. Și asta nu oricum, ocazional, ci zi de zi. De fapt ei au fost programți să se bată. Logica acestei confruntări este ca sângele să sară. Sau mirarea faptelor șoc, de five o’clock auzite la ”Jurnal”. Lucrează în noi duhul cel rău, care-și cheamă comilitonii. Ne și iubim, dar ne săpăm – așa, ca să nu facem buruieni. Ne criticăm până la jigniri – așa, ca să ne spălăm... Flegma este la mare preț – cine-o are, este boier. Știm teoretic multe, însă n-am consultat niciun ghid practic. Aceasta-i precum osteneala de-a ne burduși frigiderul. Exact atunci ni se face scârbă, nu mai gătim și mergem spre local. N-avem scuze – le putem însă fabrica pe loc... Fără imaginație or fi alții, pentru noi ea-i un drog. Dacă vrem ceva cu toții, este simplu: nu mă voi chinui dacă-i pot chinui eu pe ceilalți.
De fapt este sloganul capitalist, replică mai fină celui comunist. Individualiști și nătărăi ai șefilor din toate țările, răfuiți-vă! Societatea în care muncim este o gașcă de interese, de grupuri, de matrapazlâcuri. Unde mai vedem normalitatea, acolo pâlpâie agonica lume de ieri. Nu trebuie să crezi în fapte, ci să te lași dus de vorbe. O datorie provine și dintr-o împrumutare a șmecheriei încetățenite de mult la locul tău de muncă. Un brânci fin și-o căpătuială. Priviri nu știu cum, datul din coate, și avansarea ori rămânerea pe post va fi garantată.
Lumii ăsteia i-ar mai trebui zguduiri. Dacă-i lăsată să continuie, toți vom pieri.