Capitolul I

Anul:2012, luna: iunie, ziua: marți 12. De când am fost recrutat să lupt în cel mai mare război pe care l-a cunoscut întreaga lume, parcă știam că va veni ziua când îmi voi scrie ultimele gânduri în acest caiet.
La început eram optimist crezând că voi scrie în fiecare zi. Se pare ca m-am înșelat. Nu am avut timp. Nimeni nu a avut. Cine s-ar fi gândit ca ’’Ei’’ sunt așa de puternici.
Nu știu cât timp mai avem, așa că voi încerca să scriu cât mai detaliat ce s-a-ntâmplat.
În anul 2010, la scurt timp după ce am fost la facultate, am auzit de la știri că un obiect neidentificat a fost reperat de către americani, intrând în atmosfera terestră și aterizând în Oceanul Pacific, nu departe, la 200-400km de statul California.
Mi-am zis în gând și prietenilor :
-Vai! Vin extratereștrii!
-Da, cum să nu! a fost răspunsul lui Alex.
-Fii serios!
-E un Rosewell actualizat, adaugă celălalt prieten, Costa.
Pe vremea aceea nu am luat în serios chestia asta, crezând că e o conspirație modernă de extratereștri, ’’oameni plictisiți’’, ne gândeam. Mai târziu am aflat că acea ’’chestie’’ e un organism viu care emite pe o frecvență foarte, foarte înaltă, de ordinul Terrahertz. Ne-a dat peste cap toate radiocomunicațiile, televiziunea, absolut tot ce emitea pe frecvențe radio. A trebuit îngropat sub 3 kilometri de pământ, într-o cameră de plumb de 1m grosime și nici atunci nu au revenit comunicațiile bine.
Cum am putut afla în primul rând de obiectul acela?! Ei bine nu a început să emită de când s-a prăbușit. Se pare că e inteligentă chestia. Să nu îi cheme pe ceilalți degeaba, a început sa emită doar când a fost sigur că planeta e locuită.
Pentru câteva luni, chiar jumătate de an, aș putea spune, am avut o viață normala alături de logodnica mea, cu care urma să ma căsătoresc în 24 noiembrie 2011, la 5 ani după ce ne-am cunoscut.
Primul an de facultate a fost un an bun, dar apoi s-a schimbat totul: pe 25 august 2011 s-au semnalat mai multe creaturi neidentificate, intrând pe orbita planetei și un număr destul de mare ascunzându-se pe partea întunecată a Lunii. Practic în câteva luni nu am mai putut lansa nici măcar un avion. Milioane de oameni au murit în aceste atacuri din aer.
Marile puteri ale lumii, S.U.A, Rusia, Franța, Marea Britanie, au format PAMP-ul, Puternica Alianță a Marilor Puteri. Toate țările au vrut, mai bine zis au trebuit, să participe la război.
Nu mai pot scrie. Vin! Doamne ajută, să apuc să termin această poveste...

...

Am reușit să anihilăm acel val, dar au venit ordine de la centru să ne întoarcem, deoarece nu puteam face față la câți veneau spre noi.
Suntem în transportator și acum îmi găsesc ceva timp să continui. Spuneam că Marile Puteri au format PAMP-ul și că toate țările trebuia să contribuie cu trupe la război.
În ziua în care am aflat că toți baieții care au 18 ani vor fi trimiși, fie că vor, fie că nu, a fost o zi pe care nu o voi uita niciodată. A fost pe toate canalele de televiziune, la radio și am primit și scrisoare prin poștă în care am fost chemat să mă înrolez. De atunci și până acum nu mi-am văzut familia, nu am mai simțit îmbrățișarea atât de iubitoare a logodnicei, nu mai știu ce gust are o masă alături de toți cei dragi. Îmi dau lacrimile scriind aceste rânduri.
Cei care au cauzat toate acestea sunt extratereștrii, cum cred că am și spus mai devreme. PAMP i-au numit Infectori. Aparent atacă la întâmplare și nu par să fie conduși de cineva, dar cercetătorii de teren, care au supraviețuit să poată ajunge la o concluzie, au observat că de fiecare dată când atacă, o fac în grupuri mari, chiar foarte mari și alături de trupele terestre apare o creatură aeriană care pare că nu face nimic... măcar nu atacă. Până acum nu am reușit să anihilăm nici una dintre aceste creaturi și stim doar atât. Pe măsură ce se descoperă și dacă voi mai fi în viață, vă voi spune și vouă.
Mai avem puțin și ajungem la bază. Sper că mă voi întâlni cu Alex și Costa, cei mai buni prieteni ai mei. De fiecare dată când ne desparțim, mă rog să nu fie pentru ultima oară. Până ajungem la bază nu mai vreau să spun nimic, decat un singur lucru: încă nu știți nimic. Acesta e doar începutul.

...

Tocmai am terminat de scris raportul. Alex și Costa încă nu au ajuns, așa că încerc să mai scriu câte ceva.
Pe Alex îl știu încă din clasele primare. Am fost buni prieteni încă de atunci și am rămas până acum. Am făcut de toate împreună, și bune, și rele. Amândoi am avut același vis: să ajungem ingineri IT și să fim angajați de de o firmă de software sau, dacă nu aveam noroc, era bună și o slujbă la un magazin IT. Am terminat amândoi liceul de informatică cu o medie destul de bună, am luat bacalaureatul cu o medie de peste 9 și am fost și acceptați la o facultate bună. Ce să mai zic? Totul era perfect!
Pe Costa l-am întâlnit în liceu. Atunci eram eu, Alex și Costa, trio-ul programator. Toți trei am făcut proiecte de informatică foarte interesante: un media player folosind baza unui program existent, multe site-uri și alte chestii interesante. Bineînteles că toate astea au fost în timpul nostru liber și nu au fost recunoscute de nimeni.
Tocmai am fost anunțat că transportatoarele în care se afla Costa și Alex au sosit. Mă duc să îi aștept.

...

S-a întâmplat un lucru care m-a bucurat destul de mult. În timp ce Alex și Costa coborau, s-a anunțat întâlnirea pentru următoarea misiune. Am fost chemați toți în sala de conferință și ni s-a prezentat misiunea.
Datorită numărului mare de soldați pierduți pe terenul de luptă s-a regândit tactica, trimiterea doar a trupelor de recunoaștere, formate din trei oameni, pentru a afla cât mai multe informații.
După prezentarea planului au fost repartizate echipele și zonele pe care trebuie să le exploram. Nici nu mi-am închipuit că eu, Alex și Costa vom fi în aceeași echipă. Problema este că am fost repartizați să explorăm o zonă de care ne este foarte frică: Pădurea Amazonului, caldă, umedă și neplăcută.
Datorită pomilor aflați în acea zonă, nu prea se pot face fotografii din satelit.
Vom porni mâine dimineață la ora 06:00 AM, cu multe provizii, echipamente și muniție. Alex se va ocupa de adunarea datelor, Costa de protecție (de când cu toată chestia asta s-a cam lăsat de programare), iar eu, cum nu știu să fac nici una, nici alta perfect, îi voi ajuta pe amândoi.
Am răsfoit puțin jurnalul și acum am realizat că nici măcar nu m-am prezentat. Cam atât cu misiunea de mâine, să încep să mai zic câte ceva despre mine.
Mă numesc Jack Cossacks, am 23 de ani și sunt din New York. M-am născut și am copilărit în cartierul Queens alături de părinții mei. Școala am făcut-o tot în Queens, iar liceul în Manhattan. Nu mai știu exact cum se chemau, parcă școala era Little Queens Elementary, iar liceul Manhattan High.
În liceu am avut foarte, chiar foarte mulți prieteni, dar nici unul nu se compara cu Alex și Costa. Tot timpul făceam ceva împreună: ba ne uitam la un film, ba proiecte de școală, orice. Asta dacă nu eram cu prietenele. Mai ieșeam și toți șase, dar ne plăcea mult să fim singuri cu ele.
Tot în liceu am cunoscut-o pe Jane. Prima mea dragoste. Nu știu de ce se spune că de obicei prima nu e niciodată și ultima. La mine e. Am fost la bal împreună, iar de atunci am început să ieșim împreună până la sfârșitul liceului, când i-am cerut mâna.
Era foarte frumos. Când eram cu ea, parcă nimic altceva nu conta, eram liber, liber de orice, chiar și de legile fizicii, pentru că simțeam că plutesc. Acum însă sunt doar amintiri. Cine s-ar fi gândit că s-ar termina așa. Nimeni. Mi-e dor de ochii ei atât de limpezi și de puri și de buzele ei dulci, mai dulci ca mierea, de îmbrățișarea ei atât de caldă și iubitoare. Doar gândul ei mă mai ține în viață. Dacă nu ar fi ea, probabil că acum nu mai eram aici, cu stiloul în mână scriind în acest jurnal. Nu! Poate eram deja pierdut, omorât de acele hidoase creaturi, sfâșiat în bucați. Știu, nu e o imagine prea frumoasă.
Gata. E timpul să mă culc. De mâine vine o misiune lungă și neplăcută, dar înainte să mă culc, iată niște detalii:

Tipul misiunii: Recunoaștere
Ora plecării: 06:00 AM
Data plecării: vineri, 13 iunie, 2014
Durata misiunii: necunoscută
Detalii: Nu cereți permisiunea să inițiați conflicte cu infectorii. DOAR COLECTARE DE DATE ȘI OBSERVAȚII!!

De mâine înregistrez un jurnal video pe întreaga zi. Doamne, ajută să ne-ntoarcem cu bine!

...

Capitolul II: Miercuri, 13 iunie 2012

O zi perfectă pentru o misiune în Amazon. Nici nu am intrat bine în ea, că deja am fost atacați de o trupă de 12 Scuipători. Așa le spunem noi, deoarece scuipă acid din niște glande aflate în partea interioară a gurii, undeva prin gât. Nu știm exact, deoarece cercetătorii nu au lansat un raport complet privind anatomia lor.
Spuneam că nu avem voie să inițiem conflicte cu ei, dar nu s-a specificat nimic de apărare. Asta avem permisiunea să facem.
Ne așteaptă o noapte lungă. Am stabilit tabăra la aproximativ 24 de kilometri de locul în care am intrat. E cam greu să crezi că am înaintat atât, dar e și mai greu să cred că nu am mai întâlnit niciun infector pe drum. Oare ne-ar fi trimis aici dacă știau că nu există? Atunci ce căutau cei 12? Trebuie să fie un răspuns.
Am hotărât să încercăm să explorăm pe timp de noapte. Vedem mai puțin, dar și creaturile alea, greu de crezut, sunt mai inactive noaptea.
Spuneam în ultima intrare ceva de un jurnal video. Ei bine, întâmplarea face că am uitat camera. Se pare că tot în cuvinte va trebui să mă exprim. O sa încerc să vă țin la curent, dar acum trebuie să plec.

...

Noroc că mi-am luat jurnalul cu mine, altfel acum nu mai scriam. Nu știu data, nici măcar nu mai știu dacă sunt pe Terra. Cel puțin am rămas împreună cu Alex și Costa.
Probabil vă-ntrebați ce s-a-ntâmplat. Sincer să fiu nici măcar eu nu știu, dar am să-ncerc să explic cum pot.
Eram în recunoaștere pe timp de noapte, cum spuneam, în ultima intrare, și am dat de baza Infectorilor. Era cam la 4-5 kilometri distanță de a noastră. Știam că aceste creaturi sunt scârboase, dar tot ce am apucat să văd a fost de-a dreptul dezgustător: clădirile parcă respirau și aveau o inimă a lor, iar pământul era acoperit cu ceva lipicios, se și mișca, parcă totul era viu. Credeam că nu ne vor observa, dar misiunea fiind prioritară, ne-am apropiat prea mult și am fost detectați.
Pe cer patrulau acele creaturi mari, care nu atacă, și în 5 minute ne-am trezit inconjurați de Scuipători, Câini și Lilieci. De Scuipători v-am spus. Să încerc să vă spun de Câini și Lilieci.
Câinii: cele mai enervante și mai multe creaturi ale Infectorilor. Sunt ceva mai mari ca un câine de lup (să fac o comparație), dar aici asemănarea cu câinele se termină. Sunt patrupezi, iar din spate le ies niște gheare cu care atacă. Armura pot spune că e inexistentă sau foarte slabă și nu prea fac față armamentului nostru.
Liliecii: trupe aeriene. Sunt al naibii de rapizi și foarte greu de nimerit. Partea de sus arată ca un liliac, dar în loc de coadă se extinde foarte mult în afară și se încovoaie în față o a doua gură din care lansează un bumerang cu acid. Bumerangul acela e special prin faptul că nu se intoarce, ci ricoșează în cel mai apropiat corp inamic. Armura sa este destul de groasă, dar la gloanțele incendiare nu are nicio șansă.
Nu v-am spus nimic de armura Scuipătorilor. Armura lor e mai dură decât cea a Câinilor, dar mai slabă decât a Liliecilor, deci cam de nivel mediu.
Să revenim la acțiune. Eram inconjurați de Scuipători, Câini și Lilieci. La început nu prea știam cum să reacționăm. Ni s-a ordonat sa nu inițiem niciun atac, iar ei pur și simplu stăteau. Parcă așteptau să facem noi prima mișcare. Nu aveam de gând să o facem noi, dar Costa, nebun de felul său, a luat o grenadă, i-a scos inelul și a aruncat-o intre haita de Câini și Scuipători. S-au uitat cu mare mirare la ea, iar în momentul în care a explodat, toată pădurea a răsunat de strigătul Infectorilor răniți. Clădirile parcă au fost pe punctul de a face infarct și, bineînțeles, toți au început să ne atace. Am luat-o la fugă aruncând grenade în spate și trăgând focuri de armă.
Deși am alergat, Liliecii ne-au cam făcut praf. Eram pe punctul de a renunța când ceva de-a dreptul miraculos s-a-ntâmplat: pe cer a apărut ceva; părea o navă care știu sigur că nu e a PAMP-ului, nici măcar de pe Pământ nu era. Era ceva foarte avansat din punct de vedere tehnologic. Plutea pur și simplu pe cer, fără sunet de motor, fără propulsie sau elice. Singurul sunet pe care îl scotea semăna cu ceva... cu ceva... Gândiți-vă la melodia cea mai frumoasă pe care ați auzit-o și apoi înmulțiți-o cu zece. Nici măcar nu vă pot explica. Sper că puteți să vă imaginați, deși mă-ndoiesc. Imediat m-am simțit sigur și sincer credeam că mă-ndrept spre Rai.
Deodată un sunet puternic, un „bum”, aș putea spune, a stricat totul, revenind la realitate. Pe pământ s-a format un fel de matrice albastră și de nicăieri s-au materializat zeci de umanoizi cu armuri dure și scuturi, care habar nu am de unde sunt generate și nici nu mi le pot explica. Tot generate erau și niște lame cu care tăiau prin Infectori ca și cuțitul fierbinte prin unt.
Nu mai știu dacă au tăiat tot, dar știu că ne-au salvat. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc au fost următoarele cuvinte adresate mie de către comandantul lor:
-Veți veni cu noi și veți afla tot ce trebuie. Eu sunt Jakar, Mare Executor al Karmeilor. Sunteți în siguranță.
Așa a și fost. Deocamdată mă aflu undeva în infirmeria lor, împreuna cu Alex și Costa. Se mai află și câțiva de-ai lor, dar momentan dorm în mijlocul camerei, în AER. Presupun că se afla intr-o stare atât de relaxată încât s-au rupt de legile fizicii. Sunt încă multe lucruri pe care nu le cunosc despre ei. Știu doar că rasa lor se cheamă Karme.
Și așa se termină această intrare. Am să vă țin la curent în continuare. Acum însă vreau să mă odihnesc.

...

Capitolul III: Joi, 15 iunie 2012

Am foarte multe să vă împărtășesc. În primul rând, nu eu scriu acum. Știu că seamănă cu scrisul meu, dar nu e. Acum scrie un roboțel care arată ca și o sferă. Aș putea spune că este o sferă. Nu are brațe, picioare, elice, deși zboară, dar el scrie cu stiloul meu. Tehnologia Karme este atât de avansată, încât poate face absolut ce vrea. A trecut toate granițele, toate limitele și a ajuns chiar la pacea absolută.
Pe roboțelul care scrie acum l-am numit Jhonny, nu intrebați de ce, face tot ce îi spun. Singurul lucru pe care nu-l poate face, e să mă apere, dar în rest face orice.
Din câte observați a trecut o zi în care nu am nicio intrare. Am fost prea ocupat să mai scriu. Jakar mi-a arătat foarte multe și chiar nu știu cu ce să-ncep.
În primul rând mă aflu pe planeta Karme, la aproximativ 2 kilometri de sol, într-un oraș plutitor. De ce la o așa altitudine? Pentru că nucleul planetei este format dintr-un cristal lichid foarte special care atrage tot ce se apropie de suprafața planetei sub 2 kilometri și respinge tot ce se află la peste 3 kilometri. Mai pe scurt, ne aflăm între cele 2 polarități.
Acest cristal are și alte proprietăți destul de interesante. Aplicându-i diferite forțe, de anumite valori, poate să explodeze, implodeze sau chiar să dematerializeze corpurile. Cele mai practice proprietăți sunt prima și ultima, explozia fiind folosită la arme, iar dematerializarea la teleportatoare.
Am să vă explic altădată cum extrag și solidifică acest cristal, acum să vă spun mai multe despre Karme.
Nu au arhivele necesare să le spună de unde provin, dar sunt absolut siguri că au fost aduși aici. De cine, cum și când, nici ei nu știu.
-Jack! Vino repede! Suntem atacați!
-Jhonny! Treci pe automat! Să nu pierzi nimic!
-Bineînțeles, Jack!
-Hai odată!

...

Modul încărcat. Bună ziua! Sunt Jhonny, sferoid observator. Reiau dialogul:
-Ce naiba se-ntâmplă, Alex?!? zise pe un ton răgușit Jack.
-Þi-am spus! Suntem atacați! urmă Alex.
-De cine?
-Infectori! Continuă Costa.
-Infectori?! AICI?!?!
-Da! Suntem în conflict cu ei de multă vreme, adaugă Executor Jakar. Nu v-am menționat asta, pentru că am crezut că nu vor ataca atât de curând.
-Cum de nu sunt afectați de nucleu?
-Pentru că așa au fost proiectați.
-„Proiectați”?! Ce vrei să spui prin proiectați?!
-Așa i-am făcut. Sunt un exper...
Nu a apucat să termine ce a vrut de spus, că a explodat unul dintre turnurile de observație din apropiere. O trupă de 12 Lilieci își face apariția pe cerul întunecat al planetei, cu încă mulți alții; cred că sunt vreo 5-6 trupe, după senzorii mei. Trebuie să mă retrag, altfel risc să fiu distrus. Va scrie Jack, dacă va mai putea.

...

Capitolul IV - Partea I: Zi, dată, necunoscute

Au trecut câteva luni bune de la atacul Infectorilor aspura planetei Karme. Jhonny nu mai există, nici Executor Jakar, nici măcar planeta Karme nu mai există. Totul a fost distrus, iar eu, Alex și Costa am fost luați prizonier de către creaturile acelea infecte. De când am fost aduși aici, în fiecare zi suntem supuși la experimente cumplite. Nu știu ce vor să facă cu noi. Cred că vor să vadă dacă putem fi infectați. În fiecare zi am incercat să scriu în jurnal, dar de fiecare dată mă lasău puterile și leșinam. Acum nu știu sigur cum pot, probabil ambiția și voința nu mă mai lasă să nu scriu.
Să vă spun ce e nou la mine. Da, ați citit bine. Ce e nou la mine? Se pare că experimentele lor încep să dea roade. Începe să-mi crească o codă. E foarte dureros. Parcă mi se extinde coloana vertebrală în afară. De fapt, cred că asta se și întămplă. Corzile vocale mi se schimbă. Acum vorbesc de parcă am trei voci, dar niciuna dintre ele nu mai este a mea. A dispărut acum două, trei săptămâni. Probabil că intr-o zi voi deveni una dintre creaturile acelea, dar până atunci, voi încerca să-mi păstrez cât mai multă umanitate și să scriu cât mai mult posibil în jurnal. Dacă mâine nu mor din cauza experimentelor, voi scrie în continuare, dacă nu, cine va găsi acest jurnal va avea parte de o aventură. Sper...

...

Capitolul IV – Partea a II-a: Cea de-a doua zi

Astăzi a fost o zi mai ciudată. Am stat la noi în celulă toată ziua. Nu vroiam să scot jurnalul să scriu, pentru că am crezut că pot veni din clipă în clipă să ne scoată pentru experiment. Cu toate că nu au venit, au pulverizat un fel de gaz în celulă. Nu a mirosit deloc, dar știu sigur că l-au introdus, pentru că l-am văzut. Poate că totuși acesta a fost experimentul de azi. Sincer nu prea îmi pasă, pentru că aici o să-mi găsesc sfârșitul. Aș da orice să o văd încă o dată pe Jane, să-i simt atingerea, să-i simt căldură, să o simt cum respiră la mine pe piept...
Îmi dau lacrimile doar când mă gândesc câte am trăit și câte aș fi putut trăi alături de ea. În fiecare noapte petrecută captiv în celula asta m-am gândit la acea noapte. Noaptea în care am avut prima dată dragoste. Nici nu pot descrie ce am putut simți în acele momente. Am simțit că trăiesc doar pentru ea și ea pentru mine. Mai mult nu pot spune. Nu am cuvintele. Cât aș da să mai am parte incă odată de o astfel de noapte. Cred că a fost prima și ultima, de fapt, sunt sigur de asta.
Probabil vă-ntrebați ce s-a-ntâmplat în acel atac pe Karme. Ei bine, am fost depășiți numeric și nu am mai putut face față. Am fost separat de către Executor Jakar și nici nu știu dacă mai e în viață. După aceea m-am trezit încolțit de niște noi specii de Infectori. Păreau mult mai umani, de parcă erau oameni infectați. DUMNEZEULE!! Voi ajunge și eu ca ei? Să am o armură facută din oase? Să fiu aproape invincibil? Sună bine.
Ce spun? Nu te împotrivi, vei avea putere. Ce am? Nu-mi pot controla scrisul. Haide, lasă-mă să preiau controlul. Vei fi mult mai puternic. Haide...

...



Capitolul IV – Partea a III-a: Metamorfoza (sâmbătă, 15 decembrie 2012)

Jack începe să urle de durere și începe metamorfoza. Coada i se lungește, pielea incepe să se întărească. Se aud urlete și din celelalte celule. Devine prea periculos. Se aud bombardări ale bazei. Jack a dispărut. După explozii apar nave Karme. Trimit semnal de alarmă.
Am fost teleportat pe nava Executorului Jakar. Comut pe modulul manual.

...

Vai Jack, îmi pare rău că a trebuit să se termine așa, dar îți jur că te voi salva pe tine, pe colegii tăi și planeta voastră. Din zilele în care ai fost pe planeta noastră, mi-am dat seama că ai o inimă pură, un suflet nobil și puternic. Tu și planeta voastră nu meritați asta. Vă vom salva. Avem puterea. Îți promit.
Șase luni au trecut de la ultima intrare a lui Jack în jurnal. Bine că am putut să-i trimit ordin lui Jhonny să se încorporeze în jurnal, că altfel nu știu cum aș fi putut să-l găsesc. Și așa l-am găsit târziu.
Așa începe un nou capitol în uimitoarea aventură a soldatului Jack Cossacks. Voi scrie cât se poate de des despre căutările mele, iar din când în când, câte ceva din istoria rasei noastre.

...


Capitolul V

Au trecut 2 ani de la ultima intrare în jurnal. Acum e luni, 15 decembrie 2014. Războiul s-a-ncheiat. Karmenienii au făcut o arma care atacă chiar structura ADN-ului. Deoarece Infectorii au fost doar niște animale modificate genetic, au revenit la normal. La fel, s-a-ntâmplat și cu mine, Alex și Costa. Am revenit la normal, ne-am întors pe Pământ și acum ne-am reluat fiecare viața sa. Suntem în anul doi de facultate, iar eu m-am căsătorit cu Jane. Sperăm să avem un copil în curând. Alex și Costa s-au întors și ei la prietenele lor și urmează să se căsătorească cu ele în vara anului viitor.
Într-o altă ordine de idei, PAMP-ul s-a desființat, dar nu înainte ca întreaga planetă să facă o alianță cu rasa Karme, care acum ne ajută să explorăm infinitul Universului. Încă nu am descoperit nimic, dar mai sperăm să găsim ceva. Trebuie să fie ceva acolo. Poate într-o zi îi vom descopEri pe strămoșii Karmenieniilor. Cine știe?

...