Plouă... Plouă afară, plouă în mine, plouă peste tot. Umezeală, reumatism, frig... De m-aș trezi!
M-am îmbăiat și m-am îmbălsămat cu dorința de a scăpa de greața ce m-a cuprins. Câtă stupiditate! Este ca și cum aș parfuma un cadavru aflat în descompunere; duhoarea lui rămâne, devine chiar mai insuportabilă datorită noului iz dulceag căpătat de la odorant. Sunt obligat să mă suport în continuare, dar știu... știu că nu pentru mult timp.
Mă îndrept dezbrăcat către fereastră, cu pielea încă udă, întocmai copacului golit de frunze, plouat, a cărui crengi se zbat în fața mea, dincolo de geam. El însă va reînvia curând, odată cu venirea primăverii. Prin ceața rarefiată se văd contururile monștrilor urbani, punctați acum de luminile artificiale aprinse în interiorul lor. Vieți străine, destine și povești ce-mi sunt inaccesibile se scurg inutile sub norii efemeri, întocmai mie. Nimic imuabil. Este imposibil ca această lume să dăinuie pentru totdeauna, un sfârșit se va abate și asupra noastră, trăgând cortina uitării peste tot ceea ce a însemnat Istorie. Nu va rămâne nici o mărturie a existenței umane, a existenței mele. Ne comportăm de parcă am fi invincibili, de parcă am fi importanți în acest univers neînțeles. Unde-i ținta, care-i scopul? Pentru ce toate astea?
Eu voi scăpa, nu voi fi martor la sfârșitul apocaliptic, dar dacă nu eu, acesta de acum, atunci altcineva care asemeni mie există, se maturizează în jurul propriului lui eu așa cum facem cu toții, va considera că este neîndreptățit fiindu-i dat să treacă prin groaza acelor clipe. Nu-i corect! Stau acum aici, la fereastră, pe când altcineva, un alt eu cu propria lui conștiința de sine este ucis, îi este frig, bea, râde, se fute, dansează, se bate, aleargă, înjură, rostește rugăciuni, se sinucide sau ucide... De ce nu sunt conștient de toate aceste vieți? De ce mi-am restrâns percepția numai la acest trup, la acest trai? Unde, unde oare greșesc?
Trebuie să plec, nu mai pot întârzia.
Cancerul de afară mă lovește puternic peste față. Ar trebui să ningă, dar din nefericire albul încă nu camuflează cenușiul orașului. Plouă mărunt și des, îmi târâi picioarele pe asfaltul acoperit de bălți, udându-mi-le. Pentru o clipă am avut impresia că am uitat să mă încalț, că am uitat să mă îmbrac și în ignoranța mea umblu pe stradă dezbrăcat, fără ascunzișuri, vulnerabil, supus blamărilor celor care trec pe lângă mine.
Deasupra, cerul a căpătat o nuanță portocalie. Nu mai este ceață, astfel că peisajul pietrificat mi se dezvăluie în întreaga lui splendoare. Zâmbesc fascinat de tabloul nocturn, de liniștea prevestitoare ce mă împresoară. Știu... cu toate astea sunt resemnat. în aceste clipe, desprinse de anost, nimic nu mai contează, sunt doar eu suveran peste o lume amorțită, capabil de orice. Urlu de bucurie, dau drumul strigătelor animalice, stârnind lătratul câinilor. În ciuda gălăgiei pe care o provoc, nici o voce umană nu-mi perturbă pornirea dementă, nimeni nu-mi cere să mă opresc. Curând însă bucuria libertății mele dispare, iar țipetele de durere ce-mi ies din gâtlej mă înfioară., îmi stârnesc lacrimile ce se contopesc cu picurii de ploaie sfărâmați de fața mea și se preling pe obrajii palizi, pe lângă buzele ce schițează un rictus violat.
Hainele umede mă apasă, mă trag în jos, în pământul dornic de mine, în neantul ce m-a azvârlit cândva în tumultul acestei lumi. Carnea îmi împiedică însă scurgerea în el, mă lupt cu mine însumi...
Văd totul prin ochii mei, văd pustiul străzii, copacii agitați, luminile slabe ce dezvăluie neîndestulător priveliștea, văd cerul aproape de mine, seninul lui deasupra norilor, văd soarele departe...tot mai departe până ce ajunge de dimensiunea unui punct alb ce se pierde între celălalte, văd apoi picurii de ploaie rarefiați, văd o siluetă ce vine spre mine parcă plutind, fără a se mișca, până ajunge înaintea mea, moment în care ne oprim amândoi. Chipul ei livid, inexpresiv, nu mă surprinde, este la fel ca al meu, fără zâmbet, întunericul lui fiind același cu cel ce mi se arată în fața oglinzii. Da, știu, îmi privesc sfârșitul, iar ochii mei curând se vor împăienjeni, cu reflexia morții prizonieră în negrul lor.
Aud o răsuflare în spatele meu, însă privesc același chip, știindu-mă în fața unui adevăr imuabil, fără a clipi, fără a mă întoarce spre zgomotul din ceafa mea... Oricât de important m-aș crede, oricât de mult m-aș desfăta cu iluzia gloriei și a împlinirii personale, nimic nu poate opri metalul pe care-l simt rece, dureros, penetrându-mi spatele, ajungând în inimă. Sunt acum o ființă insignifiantă, o victimă a unui om care se consideră îndreptățit să mă ucidă și care în această clipă este mai presus de mine, decât orice altă forță care m-a creat. Care este noima acestei întâmplări, meritam oare un asemenea final? Mă văd la fereastră, acolo unde încercam să mă imaginez într-o altă ipostază... Unde oare greșesc?
Îmi simt sângele cum mă părăsește, mi se face frig, decorul își pierde înțelesul, se încețoșează până dispare complet. Mă văd căzând în genunchi, prăbușindu-mă apoi pe burtă într-o baltă ce se înroșește tot mai mult, cu capul într-o parte, scufundat în ea, cu ochii deschiși. Îmi privesc corpul neînsuflețit, carne ce mi-a fost temniță, mă uit pe urmă la cuțitul din mâna dreaptă, la roșul de pe el și de pe mânecă, apoi îl ascund în buzunarul larg de la palton... nu-mi pot abține un icnet de ușurare. Cât de fragil este omul! Mi-a fost oare recunoscător în ultimele lui clipe pentru binele ce i l-am făcut? L-am scăpat de povara inutilității vieții lui, am făcut ceea ce al ar fi vrut să-și facă singur, dar nu avea curajul de a înfrunta prejudecățile în privința sinuciderii. Trist e că pentru asemenea fapte voi fi privat de libertate dacă sunt prins, în loc să fiu sanctificat. Nu sunt psihopat, actul meu este o binefacere săvârșită în deplină luciditate, cu menirea de a elibera omul din închisoarea propriilor lui constrângeri, carnale.
Mă îndepărtez încet de cadavru, fără a privi în urmă. Nu mai este nimic de văzut acolo, las totul așa pentru ca violența imaginii să înfioare pe cei care nu știu ceea ce eu cunosc...