Ecce homo

Sunt adormit între pomii dulci ai paradisului. La un moment dat al netimpului de acolo visez că o mâna albă de zăpadă îmi ia ceva din trup, ca un os alb, de un alb halucinant și începe să modeleze. Dorm, dar parcă văd aievea prin tuburile visului. Mâna albă de zăpadă ivește prin degetele transparente un chip uluitor. Ce așteptam eu, singur în acea mirifică grădină?! Nu știu. Așteptam de o mie de ani -poate mai mult- să se întâmple ceva. Acel “ceva” îl dorem să mă transpună în alceva. O stare nedefinită mă cuprindea uneori în lumina sidefată a amurgului celest. Era ca un fel de absență, cu toate că nu- mi lipsea nimic. Mă uitam la un pom deosebit de ceilalți si visam.
Visam să fiu pasăre, porumbel poate, și să mă odihnesc după lecția de zbor printre ramuri. Ce ramuri! Ce flori! Voiam să apară, în acele clipe stelare, ceva nemaivăzut, nemaiîntâmplat. Voiam să-i dau un nume acelei apariții, așa cum dădusem nume animalelor, pasărilor, plantelor. Dar nu reușeam să definesc acea dorință. Tatăl celest mi-a spus să am răbdare. Dar eu aștept de o mie de ani să se întâmple ceva. Aștept. Nu am altceva de făcut. Mă hrănesc cu frânturi de lumină albă atunci când heruvimii deschid porțile. Din când în când entitățile luminoase îmi vorbesc despre începuturile creației. Galaxiile în spirală îmi trezesc cel mai mult interesul. Mi se povestește. Deocamdată. Fără imagini. Nu sunt încă pregătit să le văd.
Mă întorc la somnul meu profund. E un fel de a spune. Prin tuburile visului chipul are un păr lung, de aur. Dar ochii, Dumnezeule, ochii, ce minunăție! Nu pot privi prea mult sclipirea lor. Iarăși adorm. Aș vrea să mă trezesc, să privesc cu toată atenția acel chip, dar comenzile creierului nu-mi sunt ascultate. Ochii îmi pătrund în profunzimile minții și lumea se vede albastră. Pomii au flori albastre și parcă toate petalele se transformă în ochi catifelați și-mi șoptesc: “Ai grijă de mine , nu mă lăsa, vreau să mă nasc din tine, vreau să fiu vie, să fiu visată, să fiu viața ta”. Rostesc interminabil, ca o prelungire a acelor cuvinte “vreau să te nasc, vreau să te nasc” , dar o altă voce îmi spune “mai bine te-aș lăsa nenăscută, te-aș lăsa în mine”. Nu cumva, mai devreme sau mai târziu te voi pierde?! “Nu, nu mă vei pierde niciodată, voi fi a ta, unde să mă duc de lângă tine?”
Nu știu ce se întâmplă, simt ghearele neantului din ierburile înalte ale unui loc interzis, și mi-e teamă, îngrozito de teamă, să te nasc, făptura mea, făptura mea minunată…