poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-22 | |
Se insera usor si soarele se ascundea incet, dupa copacii din padure lasand in urma lui cerul pictat in zeci de nuante. Trecusera deja trei zile de cand Ana si colegii ei erau in tabara la munte... Locul acela era atat de mirific si in jur era atata liniste incat ai fi putut asculta adierea vantului, fosnetul frunzelor si tacerea amurgului. Pentru Ana era locul perfect asa ca s-a asezat pe o colina si privea fascinata cum in cer stelele se aprindeau, una cate una.
- Ce faci Ana, iar visezi? Ana se intoarse usor si privi zambind catre prietena ei, Alexandra. - Cand eram micuta credeam ca fiecare stea este locuita de un inger, spuse Ana si dupa o pauza in care mai privi o data spre stele adauga:azi, nu mai visez Alexandra, prea multi mi-au spus ca ingeri nu exista si credinta mea in ingeri a disparut usor ca stelele alungate de zorii zilei. Alexandra isi privi prietena in tacere apoi spuse: - Ana, stelele nu se sting niciodata, ele nu dispar de pe cer... Dar noi nu le vedem mereu... Uneori din prea multa lumina, iar alte ori din cauza norilor ce ne intuneca cerul... Priveste, o sa ploua! A doua zi, spre seara, Ana si colegi ei au plecat la o scurta plimbare prin padure. Soarele isi trimitea razele printre frunzele verzi ale copacilor inalti, iar fluturi jucausi, cu aripi multicolore, zburdau peste tot oprindu-se din cand in cand pentru asi odihni aripile pe cate o floare... undeva aproape se auzea un susur de izvor ca o soapta venita din adancurile padurii. Deodata cerul se acoperi de nori plumburii, iar crengile copacilor se leganau din ce in ce mai tare in bataia vantului. Ochii mari si albastri ai Anei priveau cu teama in jur. Incepea furtuna si ea... era singura. S-a indepartat prea mult de grup si acum nici drumul de intoarcere nu il mai zarea. Primele picaturi de ploaie au inceput sa cada, iar Ana continua sa alerge sperand ca intr-un final ii va prinde pe colegii ei din urma si se vor ascunde cu totii de furtuna. Dar sperantele Anei nu se concretizau. Cerul tuna de se cutremura pamantul, iar norii aruncau fulgere ce luminau toata padurea. Inghetata si obosita, Ana se opri... Norii au mai aruncat un fulger spre pamant si atunci Ana zari in fata ei o pestera si se grabi sa se ascunda acolo de furia naturii dezlantuite. In pestera era intuneric, peretii erau reci... de piatra... afara ploua infernal, iar Anei ii era frig,...teama si se simtea asa singura... Ar fi vrut sa se roage, dar... la ce bun?... Ingerii… nu exista… Nimeni nu a vazut vreodata un inger... O lacrima calduta se rostogoli pe obrazul rece al Anei. Atunci cuvintele Alexandrei ii rasunara in minte ca un ecou: Ana, stelele nu se sting niciodata, ele nu dispar de pe cer... Dar noi nu le vedem mereu... In sufletul Anei a patruns o raza de lumina... Afara nu mai ploua, iar buzele Anei rosteau o rugaciune catre ingerul in care nu incetase niciodata sa mai creada. O lumina feerica a alungat intunericul din pestera rece si o fiinta imbracata intr-un voal alb, cu ochi mari si verzi ca marea, a pasit cu pasi de umbra spre copila ce continua sa se roage. Vazand minunea, Ana a rostit: - Tu... tu esti?... Apropiindu-se incet ingerul i-a raspuns: - Da, Ana! Eu sunt un inger. Ingerul a luat-o de mana si zimbindu-i ia zis: - Am venit pentru ca in sufletul tau mai exista un sambure de credinta. Si atunci o pana din aripa ingerului a cazut la picioarele Anei leganandu-se usor. In pestera nu mai era nici frig, nici intuneric, iar in scurt timp Ana a adormit in bratele ingerului. Cand s-a trezit dimineata Ana era in pat la cabana. Alexandra o priveste pret de o clipa apoi ii spune zambind: - Totul e in regula! Ai fost gasita de un salvamontist... ... gandul Anei era la ingerul din pestera - Alexandra, am visat asa frumos... Alexandra ii zambi din nou apoi privind spre mana Anei o intreba: - Ana, ce ascunzi in mana? Cand Ana a descis pumnul, inauntru a gasit... o pana!
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate