poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-15 | |
Trilogia “Proiectul unei limbi universale”
Partea I – “SUFLETUL Motto: “Prin clopot nu dai veste Doar unui singur om Ci zvoană - ’mpărățită Ce vine de la Dom” Clopotele în literatură - autori străini "Din dimineața chinuirii la stâlpul de supliciu, vecinilor lui Notre-Dame li se păruse că ardoarea de a suna clopotele a lui Quasimodo se micșorase foarte mult. Înainte erau sunete de clopot la orice ocazie, lungi cântări în zori de zi, care țineau în tot timpul slujbei, sunete de clopot de alamă pentru o slujbă mare, bogate game produse de clopotele cele mici pentru căsătorie, pentru botez și încrucișându-se în aer ca o broderie din tot felul de sunete fermecate. Bătrâna biserică, cu totul vibrantă și sonoră, era într-o veșnică veselie de clopote. Simțeai mereu în ea prezența unui spirit de zgomot și de capriciu, care cântă prin toate gurile acelea de aramă. Acum spiritul acela părea că-i dispăruse. Catedrala părea tristă și își păstra bucuroasă tăcerea. Sărbătorile și înmormântările aveau simplul lor sunet de clopote, sec și gol, ceea ce cerea ritul și nimic mai mult. Din zgomotul dublu pe care îl face biserica, orga înăuntru și clopotul afară, nu mai rămânea decât orga. Ai fi zis că nu mai erau muzicanți în clopotnițe. Quasimodo, cu toate acestea, tot acolo se afla. Ce se petrecuse oare în sufletul lui? Oare rușinea și disperarea de la stâlpul de supliciu dureau încă în fundul sufletului său și tristețea unui asemenea tratament stinsese totul în el, până și pasiunea lui pentru clopote? Sau poate Maria avea o rivala în inima clopotarului de la Notre-Dame, și clopotul cel mare și cele paisprezece surori ale lui erau neglijate pentru ceva mai frumos? Se întâmplă că în anul 1482, Buna Vestire căzu într-o marți, 25 martie. În ziua aceea, aerul era așa de curat și așa de ușor încât Quasimodo simți revenindu-i ceva din dragostea sa pentru clopote. El se sui în turnul nordic, pe când jos paracliserul deschidea toate ușile cele mari ale bisericii, care erau pe atunci niște enorme tăblii de lemn acoperit cu piele, brodate cu cuie de fier aurit și încadrate de sculpturi. Ajuns în înalta colivie a clopotelor, Quasimodo se uită câtva timp cu o trista înălțare de cap la cele șase clopote, ca și cum ar fi intervenit ceva străin între el și ele. Dar când le puse în mișcare, când el simți ciorchinele de clopote în mâna lui mișcându-se, ceva se schimbă în inima lui. Când octava palpitândă suind și coburând scara aceea sonoră, ca o pasăre care saltădin ramura în ramură, când demonul acela care zguduie o legătura scânteietoare de stele, de triluri de arpegii, cuprinse pe sărmanul surd, atunci redeveni fericit, el uită totul, inima sa se dilată și i se învioră fața. El se ducea și venea, bătea din palme, se legăna de la o frânghie la alta; îi însuflețea pe cei șase cântăreți cu voce și gesturi, ca un șef de orchestră care-i îndeamnă pe muzicanți. - Pleacă, zise el, pleacă Gabrielle! Împrăștie tot zgomotul din piață. Astăzi este sărbătoare. Thibauld, nu fii leneșă! Tu te încetinești. Haide! Haide, odată! Nu cumva te-ai ruginit, trândavo? Bine ! Repede, repede, să nu se vadă limba! Fă-I pe toți surzi, ca pe mine. Așa, Thibauld, bravo! Guillaume! Guillaume! Tu ești cel mai mare, dar Pasquier este cel mai mic și merge cel mai bine. Hai să ne prindem că cei care aud, îl pricep mai bine decât pe tine! Bine! Bine! Gabriella mea, forte! Mai forte! Hei, dar ce faceți acolo sus voi amândouă, călugărițelor? Eu nu mă văd făcând nici cel mai mic zgomot. Ce înseamnă ciocurile acelea de alamă de acolo, care au aerul de ași bate joc când trebuie să cânte? La lucru! Este Buna Vestire. Este un soare frumos afară. Trebuie să sune frumos clopotele. Sărmană Guillaume! Iată-te obosită, scumpa mea! Era cu totul ocupat să-și îndemne clopotele la sunat, care săreau toate șase, care mai de care mai bine și care își zguduiau spatele lucitor ca o zgomotoasă înhămare de catâri spanioli îndemnată când și când de către apostrofele căruțașului. Deodată, lăsând să-i cadă privirea printre marii solzi de ardezie, care acoperă pâna la o anumită înălțime zidul perpendicular al clopotniței, văzu în piață o fată tânără, gătită în mod ciudat, care se oprea și întindea pe pământ un covor, unde o capră mică veni să ia loc și un grup de spectatori care se făcea roată în jur. Vederea aceea schimbă repede cursul ideilor sale și îngheță în entuziasmul său muzical, după cum o suflare de vânt îngheață o rășina topită. El se opri, întoarse spatele la clopote și se așeză pe dosul streașinii de ardezie, fixând asupra dansatoarei privirea aceea visătoare, drăgăstoasă și blândă, care-l mirase odată și pe arhidiacon. În vremea aceea clopotele, uitate, încetară brusc de a mai suna toate deodată, spre marea dezolare a amatorilor de sunet de clopot, care ascultau desigur mirați, ca un câine căruia i s-a arătat un os și căruia i se dă o piatră." Victor Hugo – Cocoșatul de la Notre-Dame – Cap. VII.3 - Clopotele ***** “ – Duruie !… Duruie !… - Ce spui ? - Zic că duruie ! Ian aplecați-vă și ascultați.Auziți ? Am scos capul din căruță, mi-am ținut răsuflarea și-am auzit într-adevăr, undeva departe, hăt în urma noastră, un vuiet slab și întrerupt, ca de roți în mers. - Auziți ? Auziți ? – repetă Filoftei. - Da – am răspuns. – o fi vreo trăsură. - Văd eu bine că n-auziți. Ia ! Niște zurgălăi… Ba și-un fluierat… Auziți ? Scoateți-vă cușma din cap ca să auziți mai bine. Nu mi-am scos cușma, dar mi-am ascuțit urechea. - Da, e drept… s-ar putea. Ei, și ce-i cu asta? Filoftei se întoarse spre cai. - E duruit de teleagă… goală, cu roți șinuite – zise el adunând hățurile. – Ãștia-s răufăcători, cucoane; pe aici prin părțile Tulei, se săvârșesc multe blestemății… - Prostii !… Adica dece ar fi numaidecât răufăcători ? - Știu eu ce grăiesc. – Zurgălăi… teleagă goală… Ce alta ar putea fi ? - Oprește, Filoftei – am spus – ce-o fi, să fie ! Filoftei strigă sperios: “Ptru! Ptru!” Caii opriră în clipă, bucuroși că mai pot răsufla. Doamne sfinte ! Zurgălăii răsună chiar la spatele nostru, telega hodorogește din fierării, oamenii șuieră, răcnesc și cântă, caii nechează, bătucind pământul cu copitele…” Ivan Sergheevici Turgheniev – Povestirile unui vânător, ESPLA-Cartea rusă, 1959. ***** “ Și-atunci, o umbră uriașă, mai subtilă decât umbra naturală, și care e tivită pe margini cu alte umbre, se-ntinde pe pământ. E Diavolul, care stă sprivinit în coate de acoperișul colibei, adăpostit sub cele două aripi ale sale – ca un lil;iac ce și-ar alăpta puii – cele Șapte Păcate Capitale, ale căror capete schimonosite se zăresc nedeslușit. Anton, cu ochii tot închiși, se desfată în trândăveală; își întinde mădularele pe rogojină. Și i se pare moale, din ce în ce mai moale, - căci aceasta se umflă, se înalță, devine un pat, iar patul o barcă; în jurul ei clipocesc valurile. La dreapta și la stânga, se ridica două limbi de pământ negru, pe care se întind ogoare bine lucrate, cu câte un sicomor din loc în loc. În depărtare se aud clopoței, tobe și cântece. Sunt oameni care se duc la Canope, să doarmă în templul lui Serapis, ca să aibă vise. Anton știe acest lucru; - și alunecă, împins de vânt, printre cele două taluzuri ale canalului. Frunzele de papirus și florile roșii de nimphea, mai mari decât un om, se apleacă peste el. Stă întins în barcă; o vâslă, în partea din spate a bărcii, atârnă în apă. Din când în când se simte o adiere călduță, iar trestiile subțiri se izbesc unele de altele. Murmurul valurilor ărunte se potolește. Îl cuprinde somnul. Visează că este un pustnic în Egipt. Atunci se trezește tresărind.” Gustav Flaubert – Ispitirea Sfântului Anton, Ed. Univers,1977 ***** “A dua zi dimineața la ora șapte răsună clopotul lui Rákózi. - Dzimm – dzumm! Clopotul acesta își are istoria sa În timpul măreței sale domnii, principele ardelean RákóziGyörgy I a dăruit Romei calviniste un clopot uriaș, de peste zece tone, împodobit cu citate din Biblie și purtând blazonul principelui, alături de deviza: “Non est currentis, neque volentis; sed miserentis Dei” – “Nu câștigă cel care se grăbește, nici cel care dorește, ci cel pe care Domnul îl miluiește”. Acest clopot uriaș nu încăpea în clopotnița cea mare din Debrețin, așa că a trebuit să i se construiască un turn nou lângă biserică. Pentru că n-a fost niciodată tencuit, i se zicea turnul roșu. De acolo răsuna în zilele de sărbătoare dangătul plin, puternic al Clopotului lui Rákózi, de se auzea până la Balmaz-Ujváros. În 1802, când tot Debreținul a fost mistuit de incendiu, a ars și turnul roșu. Toate clopotele s-au topit, numai Clopotul lui Rákózin-a reușit să-l topeascăturnul ce ardea în vâlvătăi. Încins până la roșu, dar netopit, clopotul căzu printre grinzile în flăcări și se izbi de pământ. Oameni nepricepuți dădură fuga și, plini de bunăvoință, începură să-l stropească cu apă. Din această cauză și-a pierdut sunetul. Când l-au ridicat din nou în turnul reconstruit, credincioșii au constatat cu amărăciune că dangătul sonor al clopotului dăruit de principe se transformase într-un sunet trist, tânguitor, răgușit: dzimm – dzumm! De parcă ar fi ramas doar să bântuie ca o stafie, la fel cu numele marii familii al cărei blazon îl poartă și al cărei ultim descendent zace sub cactușii de la Iz-Nikmid. Dacă numele apare întâmplător în vreo publicație, plaivazul roșu al cenzorului îl transformă în R…. I, iar cei care mai vorbesc despre el, o fac doar cu voce înăbușită, ca și clopotul: dzimm – dzumm! Nici nu mai e folosit la ocazii festive, ci doar în caz de doliu. Auzindu-i sunetul, cetățenii știu deja că acest clopot-fantomă sună moartea unui suflet păcătos care-și ia zborul, sau excluderea unui student de la colegiu Lucru care seamănă chiar cu moartea”. Jokay Mor – Eppur si muove - Clopotul lui Rákózi - 1956 ***** “Mutarea acului orologiului nu mai adună publicul, a spus redactorul în timpul nopții, stând în fața Primăriei. N-a spus însă ce s-a petrecut duminică, după slujbă, în piața din fața bisericii evanghelistului Ioan. A scris doar despre acest lucru un material pe care l-a inserat la începutul cronicii sale; l-au citit cu toții, cei care nu au fost lânga biserica și cei care au fost. Dar întotdeauna este mai bine, cu mult mai bine, să vezi decât să citești. Pe latura dinspre clopotniță, biserica este împrejmuită cu un gard de scânduri rășinoase, deschise la culoare… Chipuri cu buzele întredeschise, chipuri cu zbârcituri, pergamentoase și pământii, cu cute, bolfe de mușchi și cicatrici; chipuri încadrate de șuvițe de păr cărunte; chipuri de oțel, netede, pătrate, cu vine roșii; chipuri moi, rotunde ca floarea-soarelui – o pajiște întreaga de chipuri pe ogorul dens al vălurilor cernite se avântă spre biserica evanghelistului Ioan. Acolo, pe traverse scurte ieșind din fereastră, zace trupul verde-cenușiu al clopotului cel mare, înfășurat cu frânghii de care se agață niște oameni mici, cu mișcări lente. De lânga portal s-a rostogolit avalanșa de văluri negre, în prag s-a arătat pastorul; iar alături de el primarul și alți notabili, comandantul militar al orașului și comandantul lagărului de prizonieri, ofițeri și președinți ai uniunilor, persoane întotdeauna stimate de Bischofsberg și care nici nu se poate să nu fie stimate. În aceeași clipă, în clopotnița bisericii evanghelistului Ioan, undeva în fund, a prins să se zbată, nevăzută, chemarea subțire, plina de alarmă, a unui clopot mic, care nu se tragea niciodata diminică, în timp ce trupul verde-cenușiu al clopotului mare zăcea mai departe tăcut pe traverse, căscându-și larg gura spre cerul pustiu. Mai apoi, gura aceasta s-a apropiat de marginea traverselor, omuleții cei mici s-au ascuns în fundul clopotniței, persoanele întotdeauna stimate de Bischofsberg au coborât de lânga portal și au rămas în picioare, dincolo de spinăr8ile mute ale polițiștilor. Primarul și-a despăturit încet batista și a fluturat-o deasupra capului. Gura cea largă a clopotului mare s-a apropiat chiar de marginea traverselor și a rămas timp de o clipă atârnată deasupra prăpastiei. Iar clopotul cel mic trimetea în văzduh chemarea sa stridentă de alarmă, înecându-se învălmășind și frângându-și sunetele, de parcă ar fi cerut îndurare, cuprins de spaima morții. Și numai atunci o umbră neagră străbătu clopotnița de sus și până jos, prăbușindu-se pe terenul îngradit. Părea că pământul însuși s-a căscat, iar lumea s-a prăbușit. Se făcuse liniște, o liniște atât de mare, încât se auzea sunetul lăstunilor deasupra bisericii evanghelistului Ioan, deoarece chemarea clopotului cel mic amuțise și toata lumea tăcea.” Konstantin Fedin – Orașe și ani, Ed. Univers, 1979 ***** “ - Ia te uită, dumneata ești, moș Madeleine! Spuse omul. Numele acesta, rostit astfel în acest ceas întunecat, în acel loc necunoscut și de un om necunoscut, îl făcu pe Jean Valjean să dea înapoi. La toate s-ar fi așteptat, numai la asta nu. Cel care îi vorbea era un moșneag adus de spate și șchiop, îmbrăcat aproape ca un țăran, și care avea la genunchiul stâng un genunchier de piele, de care atârna un clopot destul de mare. Fața nu i se vedea pentru că era în umbră… - Cine ești dumneata? Și ce e cu casa asta? Întrebă Jean Valjean… - Uite, îmi acopăr pepenii. Bătrânul Fauchelevent ținea într-adevăr în mână, în clipa în care îl oprise Jean Valjean, o rogojină de paie pe care tocmai o întindea peste pepeni… - Și ce rost are clopoțelul ăsta pe care îl ai la genunchi? - Ãsta? Răspunse Fauchelevent. E ca să mă ocolească. - Cum ca să te ocolească? Bătrânul Fauchelevent făcu cu ochiul, cu un aer care nu se poate descrie - Vai, Doamne! Dar în casa asta nu sunt decât femei. Și printre ele multe fete tinere. Se pare că aș fi periculos dacă m-ar întâlni. Clopoțelul le dă de știre. Când vin eu, ele pleacă. - Ce e casa asta?… - Ei bine, află că e mânăstirea Petit-Picpus….. Nu mai adăugă nici un cuvântși-l urmă pe Jean Valjean…Acesta își puse iarăși cravata și redingota și-și găsise iarăși pălăria pe care o aruncase peste zid. În vreme ce Jean Valjean își îmbrăca haina, Fauchelevent își scoase genunchierul cu clopoțel, care, prins într-un cui , lângă un coș de paie, împodobea acum peretele…” Victor Hugo – Mizerabilii, Vol. III, Cartea a V-a, Omul cu Clopoțelul, Ed. Cartea Românească, 1981 ***** |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate