* * *
Spre seară,
Brașov

Înjură mormăind somnoros, și întinse mâna după telefonul fără fir, al cărui clinchet plăcut, când îl ascultai treaz, devenea extrem de enervant când dormeai.
- Alo, da!
- Salut bătrâne, dormeai? La ora asta?! se mira la celălalt capăt Mihai Bălăceanu, antrenor de tir, fost campion olimpic de talere, bun amic al lui Bogdan.
- Și vezi ceva rău în asta? mârâi Bogdan într-un început de căscat înăbușit cu dosul palmei.
- Ba "par contre", cum zice franțuzul! Scuză-mă că te-am deranjat, dar m-ai rugat o chestie și cred că o putem rezolva!
- Și eu care credeam că m-ai sunat să-mi spui când îmi dai valuta pe care ți-am împrumutat-o!
- Ar putea fi o rezolvare! Când discutăm?
- Păi acum, ce dracu' facem?
- E o chestie mai delicată și nu vreau s-o discutăm prin telefon.
- Și ce propui?
- Poți veni până la mine? Eu am mașina stricată și mi-e mai dificil!
- Despre ce e vorba, ca să știu dacă merită să mă mai deplasez?
- Păi, ai uitat? Mâine dăm examenele de vânătoare pentru noii membrii ai filialei! Și parcă te cam numeri printre ei, bătrâne! N-ai chef să tragi un pic cu pușca? Oricum mâine se organizează și un mic concurs între vânători, Ai putea participa și tu! Asta în eventualitatea că ai fi în stare să nimerești niște talere care zboară cu aproape patruzeci de kilometrii pe oră! Taxa de înscriere, o mie de lei! Se dau și premii!
- Bine mă, comerciantule! Þi-ai vândut marfa! Ce se dă la premiul întâi?
- Aoleo, da' modest mai ești, bre! N-a tras omul în viața lui cu pușca și întreabă care e marele premiu! Ești mare, omule! începu Mihai să râdă în hohote.
- Și cum trebuie să facem?
- Păi eu sunt aici la poligon. Dacă vii acum ...într-o jumătate de oră, mă mai găsești aici. Și ia și niște bani la tine! Cin'sprezece lei talerul! Douăzeci și cinci de lei cartușul! O mie de lei înscrierea!
- Ieftin sport! conchise Bogdan râzând.
- Pentru oamenii cu bani, ca tine! Zi, te aștept sau plec? Și discutăm și afacerea dintre noi!
- Te pomenești că-mi dai banii! se prefăcu Bogdan.
- Fac, eu din astea? întrebă celălalt condescendent, parcă asigurându-l că nu s-a tâmpit între timp.
- Bine, ne întâlnim la Poligonul tău. Dar să nu te pună dracu să pleci cumva, că mă fac foc! îl preveni Bogdan amenințător! Mă îmbrac imediat și vin! Salutare!

* * *
Rula încet, căldura serii îl învăluia dogoritor prin geamurile portierei larg deschise. Porni casetofonul din bord și ascultând inconfundabilele ritmuri ale lui Vanghelis începu să se gândească la ce afacere are de gând să-i propună Mihai. Curând ajunse la concluzia că s-ar putea să i se ofere vreo armă și nu se putea opri să zâmbească.
"Cam greu ar putea fi o armă care să-mi convină".
Se înscrise elegant printre arborii bătrâni ce străjuiau șoseaua, într-o curbă largă, spre Poligon. Observa atent, un alt vechi reflex, modificările apărute în configurația locului. Se cam schimbaseră locurile pe aici și nu se miră de loc, când ajuns la vechea intrare a parcului de agrement văzu o barieră nouă, solidă dar totuși elegantă. Plăti intrarea fără să facă nici un comentariu și, rulând încet pe aleile cunoscute, remarcă încântat aspectul de curățenie și bun gust pe care îl emana acum parcul, până nu de mult o ruină. Știa de la Mihai că fusese concesionat pentru o perioadă mai lungă unei societăți mixte ce se ocupa de agrement și zâmbea mulțumit privind noile băncuțe din lemn lăcuit și coșurile de gunoi înșirându-se printre ele la distanțe destul de mici ca să descurajeze până și un leneș, și-și spunea încă o dată că
Uite, se poate! Mai ceva ca reclama de la Adidas!
Privi încântat intrarea de la Grădina Zoologică și, ca o confirmare incontestabilă auzi răgetul leului. Ajuns în dreptul vechiului restaurant se opri câteva clipe și admiră încântat grădina imensă, foc de cochetă, cu largile umbrele colorate deschise, cu măsuțele și scaunele din plastic albe, strălucind de curățenie ori de noutate. Remarcă însă nemulțumit figurile ospătarilor
Într-adevăr nu s-au schimbat prea multe în România, zâmbi el trist și demară ușor spre poligon.
Îl văzu pe Mihai ieșindu-i în întâmpinare și coborî zâmbindu-i în colțul gurii:
- Te-ai îndurat să apari? Credeam că m-ai uitat aici și tocmai îți ctitoream câteva biserici când ți-am văzut mașina! Ce-ai făcut, ai lovit-o? întrebă el mirat văzând pata mare de pe capota motorului.
- A căzut un ghiveci! zise Bogdan studiindu-l pe sub ochi, dar nu se putu abține să nu râdă când îi zări privirea neîncrezătoare, mobilă, studiindu-l. Ce mă, nu mă crezi?
- Nu prea! râse și celălalt, clătinând încă neîncrezător din cap. Mai bine haide să-ți arăt cum va fi mâine! Se va trage câte un foc, în fiecare taler, lansat pe rând din cele două turnuri! Se începe tragerea de la turnul mare. Când comanzi: Foc! eu voi declanșa aruncătoarele pe rând! Haide să-ți arăt! Dar..., parcă mi-ai spus o dată că ai mai tras la talere, nu!? Deci mai ști câte ceva, continuă el liniștit și se pierdu curând în explicații tehnice pe care Bogdan le asculta cu destulă atenție, dar zâmbea într-un fel ciudat care-l intriga grozav pe Mihai, ce-l studia din când în când pe sub ochi. Nu-și putea controla o ușoară iritare și curând se enervă de-a binelea când îl surprinse pe Bogdan, rămas mult în spatele lui, că privește încântat un fluture mare, roșu, zburând într-un dans grațios.
Mihai ridică fulgerător arma și doborî fluturele, spulberat instantaneu de jetul de alice.
- Frumoasă lovitură, zâmbi Bogdan conciliant. Hai, nu te enerva că te-am urmărit cu atenție! Deci, cel mai important lucru este viteza de epolare a armei. Apoi să stabilizezi cătarea puștii pe traiectorie și să calculezi corecțiile necesare pentru intersectarea celor două traiectorii, a talerului și a alicelor. Corect? întrebă el cu aerul unui școlar nevinovat. Teoretic nu e mare lucru!
- Teoroaia ca teoroaia, da' practica te omoară, bre, ascultă-mă pe mine, că sunt mâncat de mințile voastre de ingineri! Dacă lovești mai mult de cinci talere plătesc eu berea! mai zise el întinzându-i arma și o cutie de cartușe.
- Speculant ca de obicei! râse Bogdan și se îndreptă spre postul de tragere numărul unu.
Închise arma după ce se asigură că nu are nici un cartuș pe vreo țeavă și epolă de vreo câteva ori.
- Nu așa, bre, că-mi pare rău de talere! Piciorul stâng ușor flexat și corpul aplecat în față după pușcă, că altfel pierdem vremea și prăpădim muniția de pomană, zău!
Bogdan se corectă rapid și exersă de câteva ori epolarea, cu mișcarea de urmărire a talerelor pe traiectorii fictive. Îi plăcea arma, era chiar o armă rusească de Tulla și-și amintea că auzise multe despre aceste arme. Pica bine la umăr și încet-încet, din străfunduri, reapăreau fantomele vechilor deprinderi, cu fiorii lor și exersa într-una, reflexele se trezeau din amorțirea anilor trecuți. Îl trezi Mihai din beția aducerilor aminte când îi strigă:
- Hai bre, trage, că ne-apucă noaptea! Cu mișcările stai binișor, recunosc!
Bogdan tresării aproape speriat și realizând unde se află aproape că se sperie. Comandă: "Foc!" și începu să urmărească talerul cu arma la umăr deja. Memoria gestului stârni reflexul, dar în urechi îi răsună glasul lui POC-POC, atât de clar și răspicat ca întotdeauna
"Ai grijă mânzule că plăcerea asta a ta de-a ține o armă în mână, te-ar putea trăda într-o zi, și-atunci, Poc-Poc! și s-a terminat și cu tine și cu munca noastră!...
Dădu drumul focului mult prea târziu ca să mai nimerească talerul. Deschise arma cu mâinile tremurând, extrase tubul, încărcă și comandă din nou: "Foc!" Văzu talerul în cătare și trase smucind trăgaciul, cum ar fi făcut orice începător. Îl privi pe Mihai care zâmbea superior făcând comentarii "la mișto" despre cât de ușor e să calculezi traiectoriile a două corpuri care zboară unul spre celălalt cu viteze diferite. Reâncărcă și de data asta era hotărât să tragă cum trebuie. Comandă focul, dar talerul se sparse la aruncare și coborî arma cu patul pe cureaua pantalonilor în așteptare, ascultând amuzat comentariile celui din turn. Abia în acel moment realiză că mai are încă doi martori și se hotărî să tragă în continuare, ca orice începător, pentru că nu avea nici un rost să se trădeze. Era conștient că și-a ieșit oricum din mână și nu trebuia să se străduiască prea tare pentru a reuși să tragă prost. Simțea privirile interesate ale lui Mihai și se gândi să se amuze propunându-i chiar să împartă cu el premiul de a doua zi, pentru că era hotărât să-l câștige, dar ceva în el îl sfătuia să fie atent. Nu se putu opri să nu constate că cei care-l învățaseră să supraviețuiască avuseseră dreptate spunând că instinctul de conservare poate avea forme de manifestare incredibile, imprevizibile chiar și pentru cei exersați în prezicerea și contracararea lui. Se concentră totuși și trase din ce în ce mai bine, încât în final doborâse șase din cele șaptesprezece talere aruncate.
Mai târziu în timp ce bea satisfăcut din berea pe care urma s-o plătească Mihai, primi din conștiință un semnal neinteligibil, dar pe care îl acceptă fără nici o rezervă. Avea deja intuiția că în jurul lui începe să se țeasă o plasă de păianjen, și dintr-odată deveni încordat ca un arc, concentrându-se să-și elibereze vechile reflexe și spiritul de supraviețuire.
Încetă să-l mai urmărească pe Mihai care, după cum se și așteptase, îi propunea o armă în contravaloarea sumei pe care i-o datora, i se păruse chiar că-i propunea o armă ușor mai modestă dar cu avantajul incontestabil că era nouă. Poate chiar îl subestima, dar lucrul ăsta îl liniștea acum. Se concentra încercând să înțeleagă de unde ar putea să vină acea nedefinită neliniște care stârnea frica, frica în amplitudinea maximă a rezervorului nesecat de energie, de dorință de a trăi. Una din cele zece Porunci, îi răsuna necontenit în creier:
"NU POÞI AVEA ÎNCREDERE ÎN NIMENI ȘI ÎN NIMIC!"
Apoi glasul hârâit al Maestrului, adăugând parcă într-o glumă macabră:
"De unde ai putea ști tu, ce contract a acceptat cel care-ți întinde mâna! Cum ai putea ști tu, din ce motive se oferă să te ajute să scapi acum de dușmanii tăi, când poate el însuși a semnat un contract pe numele tău! În domino nu poate rămâne nici o piatră în picioare, dacă vrei să câștigi! Și orice piatră salvată de la prăbușire, la prima vedere, poartă cu ea o altă strategie, mai perversă, mai complexă ... Înseamnă o altă pistă de câștig, mai mare, prin înseși subtilitatea jocului! Cine se înduioșează, va muri înduioșat, e singura diferență! Cui îi e milă, va muri doar mai aproape de Împărăția Cerurilor, dacă asta îl mai poate consola în vre-un fel! Copii, în lumea asta, mare, imensă în complexitatea ei, prin care voi veți trece ca învingători sau, ca învinși, mai devreme sau mai târziu, nu vă aveți decât pe voi înșivă, orice vi se va spune! Cine a avut urechi să audă, a auzit, iar cine are cap să înțeleagă, ... să înțeleagă! ÃSTA E JOCUL!"
Nu se putu abține să nu zâmbească. Văzând mutra contrariată a lui Mihai, izbucni chiar în râs și apucând paharul de bere ciocni cu el, acceptându-i propunerile. Zâmbea în felul lui, mai mult interior auzindu-l pe celălalt făcând remarci, ciudate pentru el, despre echitatea și corectitudinea tranzacției în sine și-și propuse să-i "explice altă dată că lucrurile nu stau chiar așa și că lui nu-i place să joace nici un joc la figuri impuse".
Se ridicară și urcându-se în Dacia lui Bogdan, porniră în începutul de noapte spre orașul prăfuit din orizontul însângerat.

* * *

Poate doar cu câteva minute mai înainte, în București, la sediul central al Serviciului Român de Informații, doi subofițeri din serviciul de noapte priveau lung în urma celui mai contestat, dar și celui mai temut locotenent colonel al Direcției, care trecuse pe lângă ei tăcut ca o fantomă, cu un zâmbet impenetrabil pe chipul parcă cioplit în piatră. Își aprinseră țigările și se priviră infiorați, preferând să nu facă nici un comentariu.
Câteva zeci de minute mai târziu, Mugur Dobrinescu parcă, apoi încuie automobilul pe locul său din dreptul ferestrei, pe care de mult nu i-l mai contesta nici un alt vecin. Răspunse cu un "Bună seara" ursuz celor câțiva tineri de pe băncuțele din fața scării și se opri în fața liftului. Apăsă butoanele de comandă și aștepta să audă clicul de deblocare al ușii când dintr-o dată, își aminti. Privi înciudat în jur și deși nu era superstițios își făcu semnul crucii .
Ajuns la etajul său, coborî, descuie ușa masivă de la intrare, din stejar sculptat și intră bine dispus în apartamentul său elegant. Își sărută formal soția, întrebă de Dănuț, apoi anunță că are mult de lucru și formând codul de acces, se prelinse în cochetul său birouaș. Decuplă instalația de alarmare și cerând să nu fie deranjat sub nici o formă, închise ușa în spatele său.
Deschise larg ferestrele, decapsulă o sticlă de bere din frigiderul mic și trântindu-se în scaunul rotativ își cățără picioarele pe biroul său de maniac, perfect curățat. Era de-abia începutul verii, alegerile se amânaseră până în toamnă! Avea timp berechet! Oftă satisfăcut și continuă să reflecteze în întunericul din ce în ce mai gros, pe care noaptea îl așternea o dată cu căldura sufocantă.

* * *

Abia întors de la poligonul de tir, Bogdan intră în camera lor și sărutându-și soția și observă nemulțumit dezordinea din casă, precum și ochii încă fardați, dar somnoroși, ce-l priveau indiferenți.
- Ce-avem de mâncare, întrebă el oftându-și în sine și fără să mai aștepte răspunsul întră în baie. Începu să se dezbrace încet încercând să reziste iritării. Își luă un tricou și o pereche de blugi mai vechi după care ieși în curte. Își văzu tatăl cărând o găleată de mâncare spre cotețul porcului.
La picioarele sale, Tom cotoiul birmanez al Cameliei își căuta refugiul. Lupoaica se oprise prudentă la mai bine de un metru, încercând să înțeleagă starea stăpânului. Se plecă și ridică motanul, apoi pocnind din degete chemă uriașa cățea și o mângâie blând dar absent, pe capul imens, frecat cu putere de piciorul său. Își auzi mama ocărând nemulțumită și se cutremură înțelegând că ținta săgeților era, ca întotdeauna, soția sa.
Întră în casă și străbătu încet fiecare cameră în timp ce mângâia blana motanului.
În dormitorul lor, acoperită doar cu un cearșaf, Camelia dormea liniștită. Aruncă o privire circulară, văzu mizeria de pe covor, hainele aruncate la întâmplare pe scaune, pe jos, sandale și pantofi, claie peste grămadă în holul prăfuit. Enervat aruncă motanul peste ea în pat.
Ieși din cameră înainte ca mârâielile de protest și oftaturile exagerate ale Cameliei să-l facă să vorbească.
Mânca încet, fără nici o poftă. Bucătăria mare, dar prea înghesuită îl indispunea ca de obicei. Ca orice fost sportiv de performanță, ura mâncatul în bucătărie. Ura orice activitate legată de bucătărie și oftă cuprins de nostalgia cantonamentelor. Atâta timp cât, de foarte mult timp, luase decizia că nu-și va părăsi părinții deja bătrâni, nu putea însă să zică nimic. Camelia fusese de acord atunci, la începutul căsniciei lor. Chiar bucuroasă... Lucrurile însă începuseră să se deterioreze din momentul în care ea terminase facultatea. Spre surprinderea tuturor, dar în primul rând al mamei lui, ca principalul susținător al Cameliei, toate grijile și treburile casei continuau să apese aceiași umeri îmbătrâniți, cei tineri eschivând fără nici un fel de scrupul, aproape orice fel de muncă. Noianul scuzelor și pretextelor începuseră cu timpul să-l îngrețoșeze.
Acum, în timp ce bătrâna trebăluia deasupra aragazului, se hotărî să aibă cât de curând o discuție cu soția sa. Cunoștea prea bine jocul ăsta ”de-a nemulțumita” și spre iritarea lui, parcă înadins, Camelia îl juca atât de previzibil, încât nu mai simțea nici o plăcere. Devenise doar o altă corvoadă zilnică. Nu-l mai enerva nici egoismul ei feroce și nici măcar nepăsarea, spartă arar de regrete, dar de regrete după dragostea ei, nu a lor. Nici încăpățânarea ei de a nu se angaja serios în nici un domeniu, nici măcar în cel profesional. Oftă și împinse scârbit farfuria, mulțumind pentru masă ca pe vremea când era un copil. Ieși din bucătărie încercând să neglijeze privirea îngrijorată a mamei. Știa ce gândește. Și mai știa că e foarte îndreptățită să reproșeze, dar nu putea face mai nimic. Jocul ăsta îi scăpase de mult de sub control. Nici nu mai conta cine are dreptate, oricum erau prea mulți părinți în căsnicia lor.
În curtea largă, frumoasă în răcoarea serii, tatăl lui uda grădina.
Își aprinse o țigară și încercă să nu se gândească care ar fi fost viața lui, dacă s-ar fi căsătorit cu evreica și ar fi plecat din țară. Nu se putu opri să zâmbească gândului că ar fi fost exact aceeași situație, că mama lui ar fi trebăluit deasupra aragazului în timp ce tatăl lui, poate cu gândul la cel dus peste mări și țări, ar fi stropit grădina exact ca acum. Însă atunci, împotrivirea lor fățișă și rugămințile atât de aproape de reproș, chiar de șantaj sentimental, schimbaseră definitiv cursul deciziilor.
Se așeză pe terasa mică mângâind urechile lupoaicei nedezlipită de el, încercând să alunge gândul că prin ezitarea lui, ratase momentul în care ar fi putu salva comunicarea cu ea.
“Parcă numai cu ea!”
Își aminti altceva, momentul în care fiul lui nenăscut fusese condamnat să moară prin decizia unică a celei care ...
Expiră gânditor, încă odată enervat de gândul ca acel copil nu ar fi fost poate mai mult decât o altă pereche de cătușe, un alt șantaj. Chiar dacă venea de la singura femeie cu care...
Scuipă scârbit și aruncând mucul, încercă să alunge amintirea ultimei lor discuții. Se auzea încă pronunțând cu răceala acea sentință, ca explozia surdă a unui singur baton de dinamită în singurul punct al edificiului condamnat, în care un baton înseamnă deja prea mult. Edificiul iubirii ei de evreică se prăbușise strivind-o, în timp ce el, stupit ca oricine se crede judecător suprem, se îndepărta mânios. Atunci nu avusese dubii! Condamnase și executase sentința dată de cel mai discutabil tribunal. Al iubirii. Mândria și orgoliul unui bărbat mințit. Al aceluiași bărbat născut sub semnul libertății. Același bărbat antrenat să fie puternic și să supraviețuiască cu orice preț! Dominat de demonul întunericului, de demonul forței!
Acum, după atâția ani putea să recunoască faptul că, de fapt, se speriase de moarte! Reușise să treacă în Școala de Ofițeri de securitate... Nu avea nici nevoie și nici curajul să-și asume o asemenea responsabilitate, așa că făcuse exact ca struțul. Dar încăpățânarea cu care ea se agăța de el, îl îngrozise și fusese obligat să acționeze. Ca întotdeauna, rezolvase problema. Abia atunci scosese capul din nisip! După asta apăruse Camelia... Apăruse Camelia și... tot restul bordelului care era deja căsnicia lor.
Acum era obligat să recunoască faptul că de la bun început, creditase cu multă nepăsare toată relația lor. Încercase să creadă în promisiunile ei! Zâmbi amuzat constatând că de fapt iubea mai mult femeia care ar fi trebuit să se cristalizeze din mugurul ăla de fată, decât pe cea care dormea acum nepăsătoare și indolentă în dormitorul lor. Oftă și ridicându-se porni spre garaj însoțit ca de-o umbră tăcută și amenințătoare de credincioasa sa lupoaică.
Închise ușa garajului în urma ei și coborî în canalul de vizitare. În timp ce-și ferea creștetul de toba de eșapament a Daciei, îl fulgeră gândul că după atâta vreme, încă nu putea pronunța numele acelei fete, nici măcar în momente ca acesta, când amintirea ei nu mai durea atât de tare, când furia acelui eșec era înlocuită de presentimentul celui ce va să vină. Nepăsătoare, căscând alene, lupoaica se tolăni într-un colț, din care-și supraveghea calmă și liniștită idolul.
O privea aproape înduioșat, dar invidiind-o pentru puritatea instinctelor ei. Prezența acestei credințe nestrămutate și a iubirii necondiționate era reconfortantă și liniștitoare. O văzu ridicând capul, încordându-și atenția, undeva în spatele lui. Părul zbârlit pe ceafa puternica îi explica destul de clar cine era intrusul. Ghemuit, încordat și zbârlit de teamă, Tom se oprise la oarecare distanță și o supraveghea împietrit, cu trupul zvâcnind sub comanda groazei. De la firul de păr până la ultimul nerv, întregul organism felin vibra sub comanda supremă a singurului instinct capabil să depășească orice limită în oricare din planurile existențiale, al oricărei ființe de sub soarele planetei. Instinctul de conservare!
Văzu saltul lupoaicei, simultan cu ultima clipire a ochilor motanului și-ncepu să râdă în hohote, de goana lor sălbatică dar inutilă, de viața lui, de tot. Dar mai ales de similitudinea acestei replici a realității din familia lui.
Simțise vechea vibrație, dar asta nu-l mai nemulțumi, știa că motanul nu este în nici un pericol, în felul ăla ciudat, simțit nu gândit, care crea certitudini imposibil de explicat altora. Se simți dintr-o dată atât de bine, încât se lăsă cuprins de generozitatea de neînțeles a forței și puterii de a accepta singurătatea drept singura dimensiune concretă, dar și discretă, a spiritului uman și a vieții omului.
Își pregăti sculele și tava, apoi dădu drumul uleiului din motor. Atent să nu se stropească, se ghemui într-un colț al canalului și-n timp ce privea șuvoiul negru, vâscos, unduitor ca un șarpe sub presiunea gravitației.
Se trezi absorbit într-un timp mai vechi.
Presiunea zidului rezemat cu spatele se transformase deja în strânsoarea scafandrului subacvatic, iar orificiul filetat de purjare, al băii de ulei a motorului, deja devenise un altul, la fel de mare dar neregulat, generând sub presiunea șuvoiului negru și vâscos de petrol o crăpătură zimțată în peretele de metal gros al tancului petrolier. Privirea-i fascinată, oripilată de violența jetului negru strălucind de șerpii luminoși ai șuvițelor împroșcate, detașată din groaza întregului organism se sustrăgea instinctului de conservare. Așa și fusese condiționat. Pândea reacția simbiotică din auzul blocat de cagula de cauciuc, a momentului ruperii structurii de rezistență a compartimentului-tanc, în timp ce mâinile înfășurau grăbite, dar competente, senzorii... dispozitivul producător de vibrații de înaltă frecvență... Nimic nu trebuia sa rămână! Nimic nu putea să fie neglijat! Era răspunderea lui să nu rămână nici o umbră, nici o urmă... Era gata de plecare dar nu putea să dispară până nu se convingea de ireversibilitatea incontestabilă a situației. Doar venise să scufunde tancul petrolier... Știa că onoarea e mai presus decât moartea - un fenomen natural - și că sub stresul instinctului de conservare timpul se dilată, iar inerția simțurilor acordate la alt ritm introduce erori pe care un specialist de nivelul lui nu și le putea permite ... Ah, timpul ăsta ... Mai bine moartea, decât compromiterea acestui creier antrenat și superinstruit, care ...Uite! A deschis un canal în timpul viitor și-i spune că tatăl lui a intrat pe ușa garajului și că se apropie cu pașii ăia tăcuți de pisică, pe care i-a moștenit și el ...
- Îți trebuie ceva, tată? oftă Bogdan calm, relaxat.
- Nimic, am venit să văd ce faci! La ce te zgâiai așa? N-ai mai văzut cum curge uleiul ars?
- Tu ce crezi? râse el aprinzându-și altă țigară. Vrei să-mi spui ceva!?
- Nu prea! zâmbi tatăl evitându-i privirea.
- Nu vrei tu și totuși trebuie? râse Bogdan pisicos, apelând cu acest ton, amintirea relației lor, vechi de când se născuse el. Știa cam ce vrea tatăl să-i spună și încerca astfel, nu atât să-l manipuleze, cât să-i spună că nu e nevoie, că dacă ar putea amândoi să evite o situație dificilă, penibilă prin chiar inutilitatea acestei discuții asupra unei stări pe care o știau, o analizau și o gândeau amândoi aproape la fel.
- Îhî! răspunse tatăl împungându-l cu privirea și Bogdan știu că nu va mai urma nici un fel de discuție.
Ieși din canal și deschizând portbagajul scoase două sticle de bere.
- E caldă!
- Merge ș-așa, aprobă bătrânul și, așezându-se pe marginea canalului, începu să-și legene picioarele. Privi îndelung eticheta scumpă, după care bău însetat și se posomorî.
Reluându-și locul în canal, Bogdan îl privea tot repetându-și aceeași întrebare ce-l stăpânea de când era copil. De ce oare dacă tot se iubeau atât de profund, nici unul nu era în stare să o exteriorizeze, astfel încât oricine altcineva, chiar și mama lui, nu reușeau să vadă în relația lor, mai mult decât o acceptare indiferentă sub o răceală aproape evidentă.
Poate pentru că în prezența altora, niciunul nu acceptăm să discutăm ca acum. Și nici nu folosim acest cod, atât de simplu și de drag mie! își zise Bogdan, sorbind însetat din berea caldă.
Stătură un timp așa, privindu-se în tăcere și golind sticlele.
- Þi-a mers bine azi?
Îl privea adânc, direct în ochi.
- Nu mi-a mers rău...
- Atunci e bine, oftă bătrânul și ridicându-se destul de greu, se îndepărtă. Vezi să nu dai foc la ceva cu țigările tale! mai zise din ușă și ieși.
Rușinat, Bogdan termină de schimbat uleiul, strânse sculele și făcu un timp curat, încercând să nu se gândească la discuția ce nu a mai avut rost să fie. Într-un târziu, încuie ușa și intră în casă, oftând.

* * *
Niciodată nu i se păruse Cameliei viața atât de complicată.
Se trezise de ceva vreme, dar mai lenevea întinsă-n patul răcoros. Nu-i venea să coboare Gândindu-se că ar avea atâtea de făcut, își spuse:
Dar ce sens ar mai avea viața, dacă ai face întotdeauna exact ceea ce trebuie?
Zâmbi gândului că soacră-sa era deja un car de draci.
De, treaba ei, dacă n-a știut să-și pună bărbații casei la punct. Acu' să muncească, așa-i trebuie!
Se întinse leneșă. Avusese o zi bună la serviciu, sporovăiseră pe săturate, apoi făcuse o grămadă de cumpărături. Își aminti mutra propriei mame când o văzuse numărând cu atâta nonșalanță aproape un sfert de milion, poate că exagerase, dar trebuia să-nțeleagă și ea că venise în sfârșit și vremea ei de libertate, că nu mai era dispusă să dea socoteală nimănui, că avea un chef nebun să trăiască. Să se bucure de toate, de toate, de toate! Poate că nu ar fi trebuit să-i plătească facultatea fratelui ei ... Dar ce, mai putuse să scape? Așa-i făceau ai ei de fiecare dată când o prindeau cu bani, iar asta o lăsase cu câteva mii de lei.
Nici cât gustarea de mâine de la serviciu!
Clar că trebuia să-i ceară alți bani lui Bogdan. Cu salariul ei n-ar fi trebuit să fie așa cheltuitoare. Un zâmbet rău îi sluți figura.
Vorba tatei... Să plătească fără să cârâie atâta, dacă a vrut nevastă!
O indispunea însă gândul că va trebui să-i ceară iar bani, dar îi promisese Cristinei.
Ce fată bună, că-i împrumută mâine cincizeci de mii.
Cum s-o fi descurcând săraca cu salariul ei de dactilografă?! Offf! Și Bogdan ăsta! Ce bine era când încă mai era studentă!
Acum începuse domnul cu pretențiile și cu nemulțumirile.
Școala maică-si!
Avea să găsească ea calea, nu-și făcea griji dintr-atât, doar avea atâția prieteni binevoitori în jurul ei, cu care să se sfătuiască.
Nu era urât pictorul ăla! "Ce-ar fi...?" se întrebă ea, dar îl auzi pe Bogdan în holul camerei lor și se sperie. Știa că nu-i de glumit cu instinctele și cu intuiția lui. Avusese dreptate Cristina.
Ce se mai pricepea fata asta la bărbați!
Își compuse la repezeală figura "diabet 2", doar nu-i rezistase niciodată, și-l primi zâmbitoare. Văzu încrâncenarea din privirea lui și se cutremură de groază, dar nu lasă să-i scape nici măcar un fior.
- Te-ai trezit? o privi el fără nici un echivoc.
- Te așteptam! zâmbi ea misterios. Pregătise scenariul în drum spre casă, nu avea nici un fel de emoție.
- De ce?
- Am atâtea să-ți spun! se precipită ea invitându-l să se așeze cu acel gest mimând nerăbdarea. Dar am venit frântă de la serviciul ăla nenorocit ... mi-am luat de Iucru și acasă că n-am terminat ... Și mama mi-a spus că ai plecat la nu știu ce poligon de tir cu Mihai, m-am întins puțin să-mi relaxez nervii ... Și-am ațipit! se scuză ea cu un zâmbet candid și continuă să sporovăie.
Bogdan o privea încruntat. Deja știa ce va urma, o introvertită și-o egoistă de forță nu joacă teatru degeaba. Era calm, chiar plictisit, întrebându-se de ce dracu s-a-nsurat el cu ea și cum a putut să-i acorde atâta încredere ...
Cu toată figura ei angelică, cu toate promisiunile ei!
Erau căsătoriți de doi ani, se cunoșteau de șapte, dar nici una din acele promisiuni nu se-mplinise, cu toate strădaniile lui, cu toată răbdarea, cu tot efortul degradant de-a închide ochii în fața evidențelor. În acel fel al lui inexplicabil, știa din păcate că minunatele ei potențiale intelectuale și umane, pe care le iubea sincer, așa cum iubea imaginea și ființa superbă pe care ar fi putut-o ele genera în timp, sunt deja canalizate spre alte țeluri, poate idealuri, poate nevoi reale de a fi, pe care el nu le-ar fi îmbrățișat niciodată. Și-acum după atâția ani, când Camelia trăda din nou tabăra ce-i oferise totul, necondiționat ... tabăra lor ... pentru a dezerta în lumea călduță a celor ce nu-și asumă responsabilități, sub așa zisul steag al "women's lib-ului"...! Știa deja că nu mai are pentru ce să lupte. Nu-l durea nimic, nu pe el îl murdărea ea, pe el doar îl fura, așa cum și mama lui furase de la tatăl lui pentru a-și ajuta Familia.
- ... un noroc chior, îți spun! N-am mai stat pe gânduri, am dat o fugă până la maică-mea și m-am împrumutat ... a cârâit ea nițel, dar i-am promis că-i duc mâine banii și ....
O privea calm. Nici măcar nu-l enerva, ca-n ziua când întârziase ...
Doamne, cu ce motivație cretină a venit! Stilul nenorocitei ăleia de Cristina! ...
Îi recunoștea influența. Doar îl prevenise, ca orice femeie refuzată că se va răzbuna "de-o să-l usture" ... Cretină, ca și Tania ... asociata lui ... femei care credeau în acest călcâi slab! Iar acum, asta îi turuia, cu mutrița aia serafică, un scenariu de borfaș ordinar. Pentru ce să mai lupte? Își pierduse orice respect pentru ea, mai măritată cu familia ei decât cu el....
Neam de gherțoi cu șunca la gât, cum le zicea nesănătosul ăla de Mugurel...
Pierduse până și respectul pentru investiția lui de încredere în ea. Îi tăie brutal vorba:
- Subțire povestea! Pentru un sfert de milion, cheltuit din banii casei într-o singură zi, meritam și eu ceva mai inteligent. Știi? Mă tot întreb, oare când vei începe să-ți elaborezi singură măcar modelele? Mai ai în sertar, aproape o sută de mii ... Dar, poate că bancherița a mai promis vre-un împrumut, nu?! zâmbi el malițios, ascunzându-și scârba și ieși, calm și rău. Văzuse-n ochii ei ceea ce știa că va vedea, ceea ce văzuse în ochii multor dușmani.
Împietrită, Camelia urla cu vocea sugrumată a gândului:
ȘTIE!
Se prăbuși pe pernă aproape fără suflare, simțind cum mintea i se sparge în cioburi.
"ȘTIE!" începu ea să tremure, în timp ce lacrimi de groază-i picurau pe pernă.
"ȘTIE SCÂRBA!"

* * *
Când Bogdan parcă în apropierea poligonului de tir, încercând să găsească un loc mai răcoros la umbră, Mihai deja striga concurenții. Ciuli urechea și mârâi amuzat auzind cele două nume, întâmpinate cu aplauze respectuoase de restul concurenților și al publicului, destul de numeros pentru o zi atât de călduroasă. Unul era al vărului său, ajuns în urma unor eforturi teribile din partea familiei ofițer de miliție, ceva șef la Serviciul Arme și Muniții. În definitiv, ca vânător, și el era un începător ! Celălalt, tot polițist era al unui tânăr locotenent, adjunctul său.
Încadrat de Camelia și de Tania, sporovăind gureșe între ele, conștiente că sunt privite, studiate, bârfite de femei și dorite de bărbați, înaintând nepăsătoare în mijlocul celor adunați, sub masca unui zâmbet de circumstanță, Bogdan studia atent mulțimea adunată în fața celor două turnuri. Știa că trebuie să se califice trecând întâi examenul de vânător. Cunoștea o bună parte dintre ei. N-avea nici o emoție.
Își ocupă locul în seria lui, îndrumat mai mult din priviri de Mihai, care tocmai explica regulamentul examenului, într-un limbaj aproape sportiv, presărat de glumițe răutăcioase la adresa priceperii începătorilor. Publicul se distra copios în timp ce concurenții protestau gesticulând. Aproape plictisit, Bogdan privea mai mult standul de arme.
Se auzi strigat, făcu mașinal un pas în fața șirului și salută publicul ridicând un braț. Aplauzele vesele îi făcură plăcere și se întoarse zâmbind malițios spre cele două superbe femei. Fuseseră invitate să ia loc pe primul rând de scaune albe și cochete, și-l aplaudau mândre. Între ele Luiza, soția lui Mihai, tocmai îi striga ceva despre bărbații care se îmbracă-n alb la vânătoare, dar Bogdan scăpă restul frazei.
Însoțită de un bărbat scund dar solid, într-un elegant costum de În, ce tocmai săruta mâna Cameliei, stătea Irina Hassan. Se retrase din fața publicului zâmbind destul de fals și continuă să-i privească. Își dorise s-o revadă, dar în condițiile stabilite de el. Prezența ei aici, îl luase cu adevărat prin surprindere.
Momentul când cele două femei eclatante, Irina și Camelia, au fost prezentate una alteia și și-au întins mâna, a polarizat atenția întregii asistențe stârnind agitație. Chiar și Mihai, gelos că a pierdut atenția publicului, s-a grăbit să scurteze expunerea și invitând concurenții să ia armele și muniția, s-a repezit să reintre în cercul lor, apropiindu-se cu gesturi largi, afectate.
Bogdan îi supraveghea printre gene. Îl cunoștea îndestul pe Mihai, ca să realizeze că părea prea surprins de apariția celor doi, dar realiza mai ales cât de interesat era de prezența Irinei. Tania continua să discute râzând cu bărbatul acela scund, rămas în picioare în spatele lor, în timp ce Irina ocupase locul Luizei și încerca să lege o conversație cu Camelia.
Verificându-și atent fiecare cartuș, Bogdan le urmărea pe sub ochi. Mândre, tinere, superbe. Aproape simțea fizic încordarea Cameliei. Zâmbi amuzat, promițându-și să elucideze situația.
Nu crezuse niciodată în coincidențe!
Înconjură asistența cu o privire circulară și se apropie de ceilalți concurenți. Strânse câteva mâini, răspunse la câteva glume malițioase, dar nu părăsi cercul trăgătorilor. Se apropie totuși de urechea vărului său:
- Nici eu n-o cunosc vere! Vezi să n-o deochi!
Blondul îl privi semnificativ, apoi făcu o mutră caraghioasă, cu gura strânsă pungă, a poftă și cu capul plecat mult pe o parte. Râseră amândoi și-ncepură să plescăie strâmbându-se unul la celălalt, așa cum făceau pe vremea când lucrau împreună. Împărțiseră timpul de lucru, mâncarea, banii ... Chiar și femeile tinereții lor, uneori!
Agitat, peltic și aproape bâlbâit de emoție, Mihai se apropie în fugă:
- Hai, mânca-v-aș! Lăsați-vă de prostii și treceți la treabă! Tu vii îmbrăcat în alb ca o cocotă, dar pușca nu ți-o aduci, se rățoi el plin de importanță spre Bogdan.
- Păi de-abia ieri mi-ai vândut-o! ripostă acesta, râzând batjocoritor. Mihai era celebru pentru încetineala cu care-și rezolva problemele, așa că toți cunoscuții începură instantaneu să râdă.
- Taci, că vorbești prostii și ne-aude garda! o suci el și-i întinse pușca lui. Dacă nici cu asta nu nimerești!.... Poate iei și locul întâi, începu el să râdă, studiindu-l în colțul ochilor, cu fața întoarsă, hohotind spre ceilalți.
Bogdan îi prinsese privirea. Nu-i plăcuse.
- Cine știe?! întoarse el gluma și râsul, apoi își aruncă ochii spre public. Instantaneu se simți încordat și-și acordă atitudinea, rămânând cu mimica și gestica în acea atmosferă de glumă, în timp ce încerca să determine cauza acelui inconfundabil mesaj de pericol.
Undeva mai în spate, rezemat de un copac, cu un băiețel cocoțat pe umerii încă puternici, un bărbat mai în vârstă îl fixa atent. Surprins, omul tresării și-și plecă privirea mustăcind. Bogdan știa că până atunci, nu fusese în public.
Desfăcu arma și aruncând-o cu țeava pe umăr, aparent neatent și nepăsător continua să-l studieze pe bătrân. Avea ochii adânci, albaștrii și răi. Vorbea aspru cu băiețelul timorat, cuminte, ce nu-și putea lua ochii de la armele celor din apropierea semicercului de tragere.
Examenul noilor vânători nu promitea surprize deosebite. După primele focuri, toate ratate, entuziasmul publicului scăzuse simțitor. Aruncătoarele de talere, reglate pentru viteze mai mici, declanșau provocând un zgomot puternic, astfel că în curând nimeni nu mai tresărea auzind imediat împușcătura ce urma invariabil, la cel mult câteva secunde.
Bogdan era penultimul în seria lui. Vorbea degajat cu tânărul locotenent de poliție în timp ce supraveghea atent mișcările publicului. Tania continua să discute peste umăr cu însoțitorul Irinei, în timp ce Camelia părea interesată mai mult de ocheadele prost mascate ale unui individ masiv și negricios. Din când în când schimba arar câte o vorba cu Irina. Era în continuare crispată și fără să-și dea seama, exagera.
Doar o idee mai relaxată... și ar fi înlăturat surplusul de afectare din toată atitudinea ei! își spuse Bogdan.
Tânărul locotenent trase cele două focuri regulamentare, dar rată. Era rândul lui!
Bogdan ocupă poziția de tragere, încărcă și rezemând patul armei de centură, respiră adânc de câteva ori. Comandă "Foc!" și epolă fulgerător, dar talerul se sparse la lansare.
Răsunară câteva râsete urmate de vocea malițioasă a lui Mihai:
- Unii le sparg doar cu privirea!
Lăsă râsetele să se stingă și apoi anunță:
- Continuăm tragerea, liniște vă rog! Puteți continua, dom' profesor! îl zeflemisi el pe Bogdan care-și ștergea tacticos ochelarii de soare.
Și-i așeză afectat, ridicându-i mult pe șaua nasului și privind cu un aer îngâmfat spre Mihai comandă focul, auzi lansarea, se întoarse și trase. Spre surpriza lui însuși, văzu talerul explodând, lovit în plin, ca și cum s-ar fi lovit de un perete. După primul moment de surpriză, publicul explodă în aplauze și strigăte de satisfacție.
Bogdan descărcă și cu arma frântă pe arcul brațului stâng, se întoarse către public. Se înclină respectuos și, cu o privire circulară, observa reacțiile asistenței. Așezat în cel mai bun unghi de supraveghere, mult în spate, la umbra copacilor, bătrânul cu ochi albaștri își fuma liniștit pipa. Simțea că-ncepe să se enerveze doar privindu-l pe bătrân. Se ridică și privind scurt spre Irina își expedie ochelarii la locul lor, cu un bobârnac, imitându-i gestica atât de sugestiv, încât o văzu tresărind.
Dar gestul și scurtul lor schimb de priviri, nu-i scăpase Taniei care-și întrerupsese brusc conversația și rămăsese cu palmele desfăcute uitând să mai aplaude.
Deși ratase nepermis de mult, Bogdan termină pe primul loc și fu răsplătit cu un lung șir de aplauze. Cu toate astea, "greii" filialei de vânătoare încă-l priveau superior.
Publicul aștepta însă cu nerăbdare să înceapă concursul de talere și deja se făceau pariuri și pronosticuri. După ce strânse mâna celorlalți începători, amuzat în special de mutra acră a vărului său, Bogdan se îndreptă spre grupul format în jurul tinerelor femei. Observă că negriciosul curtezan al soției sale își luase inima-n dinți și se alipise grupului, participând exagerat la aplauzele și felicitările cuvenite învingătorului. Sărindu-i de gât, Camelia-l sărută bucuroasă și întorcându-se spre ceilalți spuse:
- Crezusem că vânătoarea e doar un nou capriciu, dar văd că o să-l țină mult mai mult!
- Bravo, domnule! Felicitări! N-am știut că te pricepi și la puști, parcă ăsta-i femininul plural, nu?! îl înțepă Tania râzând. Zău că dacă știam, mă mai gândeam când am semnat contractul de asociere cu tine! Da' las' că după ce s-o duce vestea în tot Brașovul despre cum tragi, nu mai are curaj nici dracu' să ne spargă depozitele! Hai să te pup! mai zise ea apucându-l cu ambele palme de obraji. Mânca-l-ar mama de trăgător!
- Trece-o ca aportul meu personal la securitate și publicitate! Dar vezi să-i prevezi și un buget corespunzător! râse el și apucând mâna Cameliei se retrase lângă ea. Ca o părere, fulgeră cu privirea spre negricios și continua să râdă văzând panica acestuia și graba cu care se ștergea din peisaj.
Nici această privire nu-i scăpă Taniei care nu se putu abține să nu privească triumfător la Camelia. Abia atunci se întoarse Bogdan spre ceilalți, privindu-i întrebător, Tania se grăbi să facă prezentările:
- Dă-mi voie să-ți prezint un fost coleg de serviciu, de la Elf Gabon și foarte bun prieten al soțului meu, pe domnul Michel Hassan, francez de origine marocană și pe soția sa, doamna Irina Hassan, cea mai frumoasă româncă ajunsă vreodată în Gabon!
Ușor formal, Bogdan strânse mâna celor doi. Irina-l privea calmă, zâmbind plăcut.
- Asoceatul teu, m-a spus mult lucruri bune și ma bucur se te cunoști. Felicitări! Eu spus la ele che tu trage de ... cum zice voi?... De stinge, se bucură el, dar nu poate mai bine, pentru che nu cunoaște la pușca! Pușca nu a lu' teu! explică el doct și foarte sigur. Chind Tania spus azi concurs de taleri aici la Brașov, eu venit mediat! Place muult! Noi, zise el strângând afectuos umărul Irinei, vânat mult... la Africa, la... Peste tot. Eu vrut azi se particip, dar Tania spus la mine che nu e voie, che eu nu vânător la voi, che nu e timp, mă rog, înțelege tu! A adus și doi pușca la mine, vrei vezi? Haideți! invită el pe toată lumea, precipitându-se spre un superb Mercedes, lângă care, cu pipa fumegând ușor, stătea bătrânul cu ochii răi.
Aproape cu religiozitate, Michel scoase din portbagajul înalt o cutie frumoasă, nu tocmai nouă. Trânti capota și cu gesturi sigure deschise cutia. Pe buretele gofrat se lăfăiau două superbe arme Beretta.
- Superbe! izbucni Tania afectat, dar întâlnind privirea dură a lui Bogdan, se întoarse spre celelalte două femei care o priveau malițioase. Văzând că n-are cumpărători pentru marfă, renunță și închise gura.
- Place?! întrebă Michel triumfător.
- Michel, i-o reteză Bogdan. Mă bucur să te cunosc și te felicit la rândul, meu! Din trei motive! Pentru limba română pe care o vorbești, pentru frumoasa ta soție ... și nu în ultimul rând, pentru armele tale, deși eu nu disprețuiesc nici ambalajul, începu el să râdă privind semnificativ Mercedesul.
Spre marea mirare a lui Michel, toată lumea izbucnise în râs.
Văzându-l nedumerit, Bogdan se întoarse spre arme, continuând în franceză:
- Presupun că acest S686 Trap este arma ta, iar acest Ultralight e arma Irinei, nu?
- Bravo! Ești omul de la mine prietene! Ați văzut?! Știe! E profesionist, ca io ...exulta el, revenind la limba română.
Sub privirea ca un bisturiu a bătrânului, Bogdan înghețase.
Ce dracu se ascunde aici? se întrebă el și apucând ușoara, dar redutabila armă începu s-o studieze.
Poate din acest motiv n-a observat privirea scurtă a Irinei, care-l făcu pe verdele bătrân să se retragă discret.
- Bascula neagră din aliaj ușor, țeava mai scurtă cu câțiva centimetri, șină ventilată, benzi laterale scurte ... ejectoare automate, categoria a .. 5a? se întoarse el interogativ spre Michel, care aproba încântat, dând tot timpul din cap ca un profesor prea-mulțumit. Dublă detentă? se hotărî Bogdan să-l implice pe celălalt în discuție.
- Excelent! se grăbi Hassan să confirme și apucând cealaltă armă se lansă într-o descriere savantă. Însă Bogdan nu-l mai asculta, chiar dacă era obișnuit cu această limbă vorbită în nordul Franței.
Auzise remarca Taniei, răutăcioasă ca întotdeauna, când nu era ea în centrul atenției:
- Parcă sunt doi băieței cu jucăriile lor!
Observase catarama de la gentuța Irinei și instinctiv se întorsese cu spatele spre ea. Era încordat și, deși se controla perfect, se simțea plin de furie.
"Nu are nici o noimă! Doamne, nu se va termina niciodată? Oare peste ce dracu am mai dat?" se întrebă el din ce în ce mai îngrijorat.
"Și figura ăstuia care mă obsedează!" își mai spuse el, privind spre bătrânul care-și scutura calm pipa, așezat cochet pe o batistă întinsă peste o buturugă. Fulgerat de o idee îl opri pe Michel și se duse glonț la Mihai.
Discutară un scurt răstimp și se întoarse însoțit de acesta.
Îl convinsese.

* * *
După ce Mihai anunțase regulamentul și seriile concursului, încadrat de reprezentanții serviciului județean de arme și muniții al Poliției Române și de președintele filialei AGVPS, pe un ton și cu o dicție ireproșabilă, publicul încă se mai foia în căutarea celor mai bune locuri.
Pe un ton glumeț dar binevoitor, Mihai continua prezentarea:
- Și pentru că așa se procedează în întreaga lume a sporturilor, organizatorii acestui concurs au căutat și au găsit un sponsor generos, în persoana domnului Michel Hassan, francez, investitor în România, membru al unor prestigioase cluburi de tir din lumea întreagă și, pare-se, un împătimit vânător de ... lei românești! Așteptă să se potolească râsetele și continuă: În afara premiilor deja anunțate la începutul acestei întâlniri, prin contribuția domnului Hassan s-a constituit și .... doamnelor și domnilor vă rog să fiți atenți, Marele Premiu al concursului nostru de azi! Care constă din suma de O SUTÃ de Dolari, care vor reveni celui mai dibaci trăgător! urla el în microfon și începu să aplaude frenetic invitându-l cu un gest larg pe Michel să i se alăture. Doamnelor și domnilor, Michel Hassan, generosul nostru sponsor!
Reușise! Mulțumită, lumea aplauda convinsă că noua miză va crește calitatea spectacolului.
În acest timp, ascuns privirilor, în mașina lui, Bogdan modificase două cartușe Kettner Sport 28 12/67,5 speciale pentru skeet. Avea nevoie de o dispersie cât mai mare. Văzuse că Michel își luase o cutie de Sport 32, net superioare celor pe care i le dăduse lui și se simțea cu conștiința împăcată.
Știa șmecheria asta de la Poc-Poc dar spera că nu va fi nevoie să le folosească.
În acest timp, Mihai anunțase că generosul sponsor va participa la trageri, dar în afara concursului, ceea ce liniștise sufletele celor ce deja se vedeau cu o sută de dolari în buzunar.
Înarmat cu ușoara armă a Irinei, Bogdan se strecură într-un târziu, neobservat, printre ceilalți. Cu cartușele înfipte la spate, în betelia strâmtă a white-jeanșilor, cu o șapcă roșie cu cozorocul foarte lung, împrumutată de la puștiul unui fost coleg, foarte bucuros că la cei șase ani ai săi poate face un serviciu unui trăgător ce deja câștigase un concurs și cu vechea lui pereche de ochelari de tir cu arc și lentile galbene pe nas, se simțea foarte bine. Confortabil și liniștit. Era hotărât să câștige! Indiferent ce va fi astăzi, voia să fie el însuși, fără rețineri, fără să se mai ascundă! De fapt, dorea din toată inima să-l regăsească pe celălalt, pe Bum-Bum.
Se apropie de Michel și zâmbi:
- Ça va, mon vieux?! și se apucă să-l studieze cu atenție.
- Excelent! Mi-ai făcut o mare plăcere, bătrâne și-ți sunt foarte îndatorat!
- Oricum, tu ai plătit! ridică Bogdan nepăsător din umeri.
- A meritat! plescăi Michel satisfăcut și suflă pe țeava armei într-un anume fel, care scoase un șuierat vesel. E foarte frumoasă soția, ta!
- Tu te vaiți?! îl privi ironic Bogdan.
Michel râse și îl bătu prietenește pe spate.
"Are mâna grea hahalera! Bătrâna mârțoagă simte mirosul pistei! Cred că are peste cincizeci!" continuă el să-l evalueze.
- Oricum, voi aveți și un băiețel superb! L-am văzut cu bătrânul care vă însoțește!
- Ha-ha! Nimic nu-ți scapă. Băiatul e doar al meu, spuse el aparent nepăsător fixându-l pe Bogdan fără nici un echivoc. Mama lui a murit într-un accident.
- Regret!
- Însă este foarte atașat de Irina. Cred că de fapt, o percepe mai mult ca pe o soră mai mare. Amândoi au nevoie de o mare de afecțiune.
- Dar bătrânul cine e? întrebă Bogdan pe un ton aproape indiferent.
- Beau-pere? E tatăl Irinei. Un tip ciudat. Nu prea avem multe-n comun, dar s-a atașat de Tanguy, iar mânzul ține foarte mult la bătrân. Hai, că-ncepe! se bucura Michel.
- Nu-i chiar așa bătrân! Arată bine! comentă Bogdan cu aerul că doar face conversație.
Văzând privirea atentă a celuilalt, începu un joc de glezne ușor.
- Pe cât că te bat? întrebă Michel rânjind.
- Îți vrei banii înapoi? îi trânti Bogdan fără nici un menajament.
- Pe dracu! Ești singurul tip care mă interesează din toată adunătura de-aici! Þi-aș lua banii!
- Dac-ai putea! fu rândul lui Bogdan să rânjească impertinent.
- Bravo! Uite unde era lupul! Te prinzi? Hai alege tu miza pe care ți-o poți permite ... La mine nu contează. Și-apoi eu te-am văzut trăgând. Oi fi tu bun, dar se vede că n-ai mai tras de mult! Hai, doar ești jucător, se vede în ochii tăi! Nu te simți în stare? Hai! The winner takes it all!
- Ești nebun! S-ar putea să te cred.
- Hai, spune-mi prețul tău. Poate ți-l voi și plăti, fredonă Michel ațâțat.
- N-am preț!
- Toți o spunem, dar câți o și-ndeplinim? Hai, joacă! Nu-ți place valuta? Poți să câști.
Bogdan îl privea cu acel calm indiferent, chiar dacă în același timp, reușea să exteriorizeze expresia jucătorului împătimit, cu degetele arzând de pofta câștigului.
- 5.000 de dolari. E tot ce am și-mi pot permite.
- Soția ta știe de banii ăștia?
- Nu știe nimeni! Și nici nu trebuie, clar? întrebă el tăios.
- Clar! Gentlemen’s agreement. Cred că te-ai spart adunându-i! remarcă francezul malițios.
- Sunt curați! Noi ăștia mai și muncim dacă n-ai observat!
- La egal sau cu handicap?
- Cum vrei, dar măcar o dată ai putea fi corect!
- Adică? întrebă Michel contrariat.
- Ai o muniție superioară, tragi cu arma ta și-ți poți permite și să pierzi... pe când eu!? Nu-i corect?!
- E adevărat. Trei la unu te satisface?
- Vreau altceva! La aceeași valoare, dacă se poate ... dacă nu, nu.
- Spune!
- Mașina ta! Are doi ani, e model de serie și are cam 70.000 de km rulați. Căutată bine, o găsești în Germania la banii ăștia.
- Asta ar face cam patru la unu!
- Nu-ți plac banii mei munciți? Iei sau lași!
- O.K.! Bate palma.
Își strânseră mâinile încrâncenați. Începuse concursul.

* * *
După prima tragere, rămăseseră în concurs doar primii cinci concurenți. Bogdan și Michel ocupau la egalitate locul trei. Fiecare ratase câte o dublă. Se studiau reciproc în tăcere și se încurajau reciproc din vorbe și din priviri.
Cel mai surprins însă, era Mihai. Cel clasat pe locul întâi era chiar fratele lui, care-l însoțise la toate concursurile și era poate un trăgător mult mai bun decât mulți sportivi ai lotului național de tir sportiv al României. Se așteptase ca francezul să fie bun, dar nu chiar atât de bun. Pentru el, marea surpriză însă, o constituia Bogdan.
Ieri trăgea ca o cizmă iar azi...!
Mișcări scurte, economice și precise, poziții impecabile, mișcare domoală și elegantă. Dar ceea ce-l mira nespus era asemănarea stilului de a da drumul focului. Trăgeau la fel, pe prima parte a traiectoriei talerului, cu o viteză incredibilă, făcându-l pur și simplu să explodeze în centrul focului.
Chiar dacă ratau, aveau rezerve confortabile de spațiu și timp pentru a doua tragere. Rataseră în mod egal, dar din ce în ce mai puțin. Aceeași școală de tir. Aceeași clasă!
Dar cine dracu l-a antrenat pe Bogdan să tragă în halul ăsta?
Când, cu câteva zile în urmă, primise 50.000 de lei de la parșivul ăla bătrân de Armeanu, pentru care lucrase în străinătate, se mirase. Tot ce avea de făcut era să-l aducă pe Bogdan Topliceanu la acest concurs.
La care oricum trebuie să participe!
Tăcuse și luase banii, ce-i picaseră exact în gaura pe care o avea în buzunare. La început se temuse că va fi ceva complicat și riscant, ca pe timpuri și se mirase ce l-ar putea interesa pe acela, fantomatică apariție din cercurile oculte ale vechii securități, la un papagal anodin ca Bogdan?
Oftă și fără să vrea, privi pentru a nu știu câta oară spre bătrânul cu ochi albaștri. Își întoarse apoi privirea asupra concurenților și îi surâse ușor iritat lui Bogdan, care-l privea pe sub ochi.
"Mare scârbă mai ești și tu, amice !", îi adresă el în gând.
"Cred că ai tras la viața ta un munte de cartușe!" oftă el întristat, realizând dintr-o dată că un om pe care-l cultiva doar pentru bani și relații, dar pe care nu-l respectase niciodată, considerându-l aproape un fătălău, era probabil o cu totul și cu totul o altă persoană.
Ceva în el îi spunea să nu se amestece, dar începuse să-l roadă curiozitatea și invidia.
"Mamă, și ce nevastă mișto are Michel ăsta!" se oftică Mihai, privind spre grupul femeilor, între care Luiza lui părea doar o bucătăreasă.
"În definitiv d-aia am și luat-o, cu cei doi copii ai ei!" oftă el și se concentră asupra rezultatelor. Avea probleme, deoarece nu prevăzuse o situație atât de strânsă.
- Te interesează locul unu? se amuza Michel.
- Mă mulțumesc cu Merțul tău, zâmbi Bogdan cu toată fața strălucind de batjocură.
- Poate n-ai bani de benzină! râse Michel.
- Mizez pe faptul că mi-o vei da cu plinul făcut.
- Să-ți trimit și chitanță pentru decont? Asta ar înnebuni-o pe asociata ta!
Râseră amândoi copios și în așteptarea turei lor, se așezară pe iarbă. Se alimentau turnurile de lansare. Așteptară un timp în tăcere, umăr la umăr, fiecare cu gândurile lui.
Când Mihai strigă concurenții, se ridicară. Mai agil, Bogdan îi întinse mâna.
Michel îl privi adânc în ochi și apucând mâna întinsă se trase în sus cu toată puterea. Își aranjă hainele deranjate și mormăi:
- Doi, câștigă! Trei, pierde! Ne-am înțeles, da? Lăsăm mecanicul ăsta să-și câștige suta! Greșim ca și el, după care continuăm.
- Tu tragi înaintea mea, fă jocul. Suntem înțeleși doar!
- Dacă, hm! , pierzi, când plătești?
- Mâine la 12°°. În parcare la Otopeni.
- Dacă câștigi, tot acolo îți aduc mașina, oftă Michel gândind că n-ar fi crezut niciodată că va ajunge să și creadă că asta e posibil. Actele le facem luni!
- O.K.! aprobă Bogdan și spre surprinderea lui Michel se închină.
La a doua tragere, Sorin Bălăceanu rată un singur taler lansat din turnul mic, de pe al treilea post. La rândul lui, Michel rată, chiuind și trăgând direct în sus iar Bogdan, la același taler puse pur și simplu arma pe umărul stâng și cu palma dreaptă streașină, urmării talerul până se sparse în crengile unor copaci, spre deliciul publicului din ce în ce mai numeros, atras de împușcături.
"Ce mama dracu' fac ăștia, se miră Mihai?" apoi strigă în microfon:
- Rugăm concurenții să fie mai serioși, altfel riscă descalificarea, dar strigatele de protest din public îl dezarmară rapid.
Bogdan continuă impecabil tragerea și reuși să-l egaleze pe Michel într-un ropot de aplauze. După ce-și verifică atent țevile, se întoarse și făcu un gest din cap spre Mihai în timp ce cu antebrațul drept, imită bascularea unei balanțe. Mihai privi întrebător spre francezul care aprobă cu un gest scurt al capului. Se întoarse apoi spre ceilalți membri ai juriului care aprobară necondiționat balotajul. Afișând un zâmbet de zile mari se întoarse și spre public și anunță:
- Doamnelor și domnilor, deoarece pe locul doi s-au situat la egalitate domnii Topliceanu și Hassan, la cererea lor expresă și cu acordul onoratului juriu, vă rugăm să ne ajutați să luăm o decizie corectă! Cei doi mai cer o tragere de balotaj, sunteți de acord? râse el întrerupt de un "Daaa" școlăresc și de un puternic ropot de aplauze. Oricum, concursul nostru oficial s-a încheiat cu următorul clasament. Locul întâi și câștigător al marelui Premiu, Bălăceanu Sorin, locul doi și surpriza plăcută a acestui concurs, încăpățânatul Topliceanu Bogdan, iar locul trei, Mănescu Teodor. După tragerea de balotaj, urmează să vedem cu cine va împărți locul, invitatul nostru de onoare. Rog concurenții să se pregătească. Vor trage posturile unu, trei cu dublă, cinci și șase cu dublă, sunteți de acord? interogă el publicul și primi ca răspuns același "Daaa" entuziast.
Între Irina și Camelia, Tania comenta râzând acoperindu-și gura cu palma ușor îndoită.
Se dădu cu banul pentru a stabili ordinea în care vor trage. Ca de obicei Bogdan pierdu așa că urma să fie ultimul. În sinea lui se bucura. Era rece și-și făcuse planul. Doar juca pentru mașina viselor lui.
Știa perfect cum va câștiga. În buzunar cele două cartușe îl ardeau. Doar se puteau materializa într-un Mercedes impecabil! Își alunga orice alt gând și începu să se concentreze.
Fusese calvarul lui, blestemul multor ore de poligon și pedeapsa preferată a lui Poc-Poc, care o numea DUBLA DUBLEI. Când respirația i se încetini, închise ochii și-ncepu să se roage ca-n copilărie. Ușor amuzat, Michel îl privea cu superioritate.
Traseră pe rând cu aceeași precizie și acuratețe. Încordarea creștea chiar și în rândurile publicului. Ușor iritat, Michel îl privea din ce în ce mai des pe Bogdan. Nu mai percepea nici un semnal, nici o informație despre starea celuilalt. Izolat într-un fel de transă, Bogdan se mișca, ca un robot de o eficiență îngrozitoare. Fără să vrea Michel se simți înfiorat și iritarea lui crescu odată cu constatarea că sub masca de fanfaron se ascundea cel puțin un om al tenebrelor. Deja regreta provocarea pe care o făcuse mai mult în joacă. Totul era să nu piardă în fața acestui om cu o seriozitate de piatră. Dar știa că dacă va pierde, va trebui să și plătească! Văzuse aceeași privire în ochii fiecărui asasin pe care-l cunoscuse. Se concentră și mulțumind cerului pentru antrenamentele zilnice, trase impecabil foc după foc, reușind să nu rateze nimic, dar siguranța și precizia focului său scăzuseră.
"Să fiu al dracului! se înviora Mihai uluit.
“L-a bătut! Moral e terminat!"
Urmări atent ultima dublă a lui Michel. Ultimul taler abia fusese atins, dar acesta deja sărea triumfător strigând de bucurie cu pumnii ridicați.
"Las' mă că ești terminat!” râse Mihai și se întoarse spre Bogdan care în centrul poligonului parcă executa un ritual. Cu o iuțeală incredibilă, își răsucea capul privind în gura celor două turnuri apoi fanda adânc în spate, epolând spre înaltul cerului.
"E complet nebun!” își zise Mihai și privi curios spre publicul amuțit, curios dar respectuos. Bătrânul cu ochi, albaștri era acum în primele rânduri și-l privea pe Bogdan cu o figură răvășită.
Michel, rezemat de țevi ca ciobanul în bâtă, îl privea însă cu un aer superior și disprețuitor.
Și totuși, în mintea lui Mihai, acest ritual părea ceva familiar. Auzi comanda "FOC" și declanșă aruncătoarele. Bogdan explodă în acel ciudat șir de mișcări și trase destul de târziu, un singur foc, spre surprinderea lui Mihai, dar toată lumea văzu același lucru. Ajunse unul deasupra celuilalt, venind cu viteze diferite, sub unghiuri și la altitudini diferite, cele două discuri zburătoare fură intersectate de jetul de alice și lovindu-se unul de celălalt se pulverizară instantaneu.
Imposibilul se materializase sub ochii tuturor, în timp ce Bogdan se lăsă să cadă pe spate cu un aer sfârșit iar Michel urla înciudat:
- Merdeee! și ridica furios pumnul către cer.
Năucit, Mihai privi spre bătrânul ce se îndepărta aranjându-și părul cărunt. Nu-i venea să creadă. Văzuse odată în URSS un tip din trupele OMON încercând figura, dar ratase și de-atunci Mihai făcuse un mișto teribil de toți care vorbeau despre acest fel de a trage. Propriile glume răutăcioase îi răsunau acum în urechi:
Reflexe de robot japonez făcut de nemți, ochii ca scanerele de pe Enterprise și capul cât rețeaua Internet!
“Și ultimul om la care m-aș fi gândit, o face în fața unui nenorocit de public adus doar pentru a plăti bilete, la un nenorocit de concurs, mai mult spectacol!”
Renunță înciudat la ceea ce ar fi trebuit să fie marea atracție, demonstrația lui de tir.
"Mi-a luat caimacul nenorocitul ăsta!” se oftică el privind spre cel prăvălit în inima poligonului.
"Și lu' ăsta-i propuneam io un IJ nenorocit!" pufni el în râs și apucând microfonul se întoarse spre publicul nedumerit care aplauda totuși cu multă tragere de inimă.
În picioare, cu o privire extaziată Irina aplauda frenetic fără să se mai oprească.

* * *
În seara aceleiași zile, târziu, pe terasa restaurantului Pacea, de pe malul lacului Snagov, Camelia și Bogdan leneveau pe fotoliile largi de răchită. Mihai și Luiza se retrăseseră deja în camera lor, iar Tania se plimba pe malul lacului însoțită de soții Hassan.
- Și chiar ai de gând să le cumperi mașina? întrebă Camelia pentru a nu știu câta oară.
- Îhî! mormăi Bogdan.
- Dar nu ne putem permite! De unde să luăm atâția bani?! se mira ea sincer. E o nebunie! Ai văzut că și prețioasa ta asociată spune asta, nu?
- E doar opărită! N-o băga-n seamă.
- Dar de unde, Bogdan? De unde atâția bani! Zece mii de dolari, pfu!
- Poate ne ajută ai tăi! mormăi Bogdan.
- Veșnica problemă! Aici voiai de fapt să ajungi, nu? se ofuscă ea, ca de fiecare dată când era vorba de ai ei. O durea faptul că Bogdan îi reamintea zgârcenia familiei ei.
- Nu. Aici suntem, draga mea. Și nu de ieri, de azi! Dar nu-ți face probleme, n-am de gând să-ți buzunăresc tăicuțul înțelept și iubit!
- Dar noi nu avem atâția bani! se revoltă ea. Și-n definitiv nici nu ne trebuie nouă o asemenea mașină! încercă ea să închidă discuția.
- Sigur! exclamă Bogdan fără să deschidă măcar ochii. Vouă nu!
Camelia-l privea amuțită. Știa că nimeni nu-i va mai putea scoate din cap ideea. Nici nu merita să-și mai bată capul. Ea se săturase de sacrificii. Copilărise în două rochii și până se măritase cu el, nu avusese niciodată un ban al ei, numai pentru ea. Chiar și ultimii ani de studenție lângă el, nu fuseseră prea bogați, deși el câștiga foarte bine. Chiar dacă ar fi vrut, ceea ce era exclus din start, ...o nu, cu siguranță nu, și mai ales lângă Bogdan.... ai ei n-ar fi avut de unde s-o ajute. Fuseseră dintotdeauna două mâini sparte!
- O să ne împrumutăm, adunăm salariul tău, trăim din al meu și în următorii ...... 150 de ani plătim noi și datoria, râse Bogdan batjocoritor. O privea direct în față, pândindu-i reacția.
- M-am săturat de sarcasmele astea ieftine! Păstrează-le pentru noul tău serviciu! aruncă ea plictisită.
- Nu-i nevoie! Avem pe stoc! râse el și se ridică în capul oaselor. Chiar nu ți-ar place o mașina ca asta?
- Dar mai ai un Renault 5!
- Amintirile tinereții!
- Și-o Dacia nouă!
- Cumpărată de mine, pe numele tatălui tău.
- Dar mi-ai cumpărat-o mie! se revoltă ea.
- Bine, bine, zgripțuroaico! râse Bogdan și aplecându-se în fotoliu o sărută râzând. Ultimul ei accident, făcut de fratele tău însă m-a costat o avere! remarcă el continuând să râdă, iar Camelia trebui să-și înghită furia.
- Atunci ai grijă să-i faci și actele dacă vei reuși s-o cumperi și pe asta, trânti ea și sorbi ușor din paharul de șampanie. Știi ceva? Eu n-am nici un chef de ceartă. Sinceră să fiu, mi-ar place o asemenea mașină, dar pentru că știu că nu am cum s-o plătesc și mai ales, că n-am s-o conduc niciodată, eu n-am de gând să fac nici un sacrificiu pentru a o obține!
- Dar nici nu se poate pune problema asta draga mea, o privi Bogdan galant și se aplecă sărutându-i umărul fin. Am s-o plătesc eu ... într-un fel sau altul, adăugă el râzând bine dispus dintr-o dată. Turnă șampanie în paharele lor și ciocniră. Totul e să nu fii împotriva mea, de restul mă ocup singur! ridică el paharul a toast și golindu-l dintr-o dată, începu să râdă. Să ne fie într-un ceas bun! ură el și trânti paharul de podea.
Camelia tresări speriată, iar picolo-ul apăru impacientat. Bogdan îl puse să mai deschidă o sticlă și se lăsă leneș în fotoliu, cu capul rezemat de spătar. Se simțea extenuat, dar bine. Încă se mai descurca în cuibul viperelor, iar vechile lui instincte tocmai îi spunea că a nimerit într-unul foarte mare.
Rămaseră un timp tăcuți, privind jocul nebun al fluturilor în jurul puternicelor lămpi cu neon. Singură pe pontonul ștrandului, Irina admiră reflecția lunii pe lacul clipocind adormitor.
Bogdan se simțea răscolit.
Privindu-l hoțește, Camelia, mușcată de șarpele geloziei își spunea:
"E imposibil să nu încerce ceva! Cred că și chestia asta cu mașina, nu-i decât din cauza ei. Și ea-l place! Cred că Tanguy e totuși al ei. Cât despre tine, domnul viselor și inimii mele, ar fi imposibil să nu-ți placă! E exact genul tău! Frumoasă, fină, elegantă! De, îi dă și mâna! Sportivă, exotică, misterioasă! Ah! Cât îmi doresc să te prăjești și tu odată! Ajută-mi Doamne să-l prind! Nici măcar în prezența mea nu-și poate lua ochii de la ea."
- Îți place? îl întrebă ea aproape șoptit. Îl văzuse tresărind surprins și se bucurase. Nu reușea asta prea des.
- Þie, nu? zâmbi el malițios lăsându-se adânc în spătarul împletit al fotoliului.
- Pare interesantă. Oricum mi se pare destul de sofisticată. Nu crezi?
Bogdan ridică din umeri și privind spre cerul senin, preferă să nu răspundă. Stătu așa o vreme sub privirile reci ale Cameliei, apoi se ridică spunând
- Am chef de-o baie! Ce zici?
Camelia dădu plictisită din mână și aranjându-și fusta largă se cuibări mai adânc în fotoliul comod. Privi atentă la ceilalți, care râzând zgomotos, se apropiau urcând scara de piatră.
- N-am nici cea mai mică intenție!
Bogdan o studie interesat, zâmbi și întrebă râzând spre ceilalți:
- Are cineva chef de-o baie ?
Cum niciunul nu păru interesat de propunere, râse și se pierdu neauzit în noapte. Curând îl văzură alergând tăcut pe scara largă, oprindu-se pe pontonul din lemn. Se dezbrăcă rapid, luci pentru o clipă gol în lumina lăptoasă, apoi plonjă neauzit în apa călduță. Reapăru la o distanță apreciabilă în largul lacului.
Îl priveau toți și Michel Hassan spuse ceva în franceză. Irina se mulțumi să zâmbească, dar Tania izbucni în râsul ei enervant ce uneori semăna cu nechezatul unei iepe în călduri.
- Ce-a zis ? o întrebă Camelia curioasă.
- A zis că Bogdan se mișcă ca un ... nu știu cum se traduce asta, își dădu ea un pic de importanță ... spirit al nopții, hoț de noapte, cam așa ceva!
- Atunci spune-i să doarmă numai lângă nevastă-sa, mârâi Camelia, privind încordată spre larg.
Tania reîncepu să râdă în hohote și înțelegând că replica nu i-a scăpat Irinei, îi traduse amuzată lui Michel care, ca un om de lume, râse și apropiindu-se galant, sărută mâna Cameliei, complimentând-o.
Se așezară în jurul mesei și Michel umplu paharele, în timp ce Tania se aplecă insinuant spre Camelia întrebând-o:
- Și tu crezi că asta l-ar ajuta pe Michel prea mult?
- Nici un pic! râse Camelia disprețuitoare. Aici suntem în deplin acord.

* * *
A doua zi
Parcarea Aeroportului Otopeni

Bogdan parcă și își privi ușor înfrigurat cronometrul de la mână. Era aproape de cinci, ora stabilită cu Michel. Nu avea emoții, se obișnuise cu gândul că de aici va pleca la volanul unui Mercedes proprietate personală, dar totuși simțea un ghem în stomac și își șterse din nou fruntea umezită.
Își adună calm obiectele din Dacia ce urma să petreacă noaptea în parcare și coborî. Se îndreptă spre intrare și nu se putu stăpâni să nu se închine din mers.
În restaurantul cochet erau doar câțiva consumatori și Bogdan identifică fără nici o greutate exponenții faunei locale pe care se așteptase s-o găsească la post. Se așeză și comandă o cafea cu apă minerală, întrebându-se pentru a nu știu câta oară în aceea zi, ce va face dacă Michel Hassan nu va apare. Alungă gândul supărător și privind peste balustradă începu să studieze pasagerii și însoțitorii lor. Din când în când își privea ceasul, încercând să-și stăpânească îngrijorarea. Undeva, sub el, în planul îndepărtat al intrării pe care o privea cât putea mai rar, i se păru că recunoaște o figură. Un fior neplăcut îl cuprinse de la primul contact cu privirea aceea tăioasă și în aceeași secundă Bogdan realiză că este urmărit.
Se concentră încercând să-și stăpânească enervarea, spunându-și că nu are nici cel mai mic motiv de teamă, că asta s-a încheiat de mult.
Aproape că nu-l observase pe Michel Hassan, care intrase în aeroport și acum urca cu un aer obosit scara spre restaurantul de la mezaninul clădirii. Mai privi odată spre necunoscutul din hol, dar acela dispăruse și Bogdan nu-și putu opri un fior de gheață să alunece pe șira spinării. Se întoarse zâmbind simplu spre cel pe care îl așteptase și observă, cu o ușoară nemulțumire, că Michel era însoțit de doi indivizi masivi.
Își strânseră mâinile în tăcere și se așezară în jurul mesei. Noii veniți comandară răcoritoare și cafele și continuau să vorbească între ei în arabă. Bogdan îi asculta atent deși în aparență afișase aerul unui om ce nu pricepe nimic. Se liniști curând înțelegând că subiectul discuției lor nu era un automobil Mercedes.
Michel se scuză în franceză și zise râzând:
- Cred că deja îți făceai planuri de pedeapsă, nu?
- Asta n-ai s-o știi niciodată, răspunse Bogdan ușurat. Cum facem? Michel zâmbi și ridică din umeri:
- Cum vrei tu! Mașina e afară, actele sunt la mine, trebuie doar să le semnezi! Bogdan surâse și întinse mâna, iar Michel scoase un plic lung din buzunarul interior al hainei de vară și i-l întinse. Bogdan citi contractul cu mare atenție, semnă în câteva locuri și împărți atent hârtiile cu Michel sub privirea indiferentă a însoțitorilor acestuia. Apoi întinse mâna și ceru râzând:
- Cheile de la Mercedesul meu, te rog!
- Ar mai fi o singură problemă, zâmbi Michel și văzând aerul încruntat cu care privea Bogdan, continuă râzând. Nu este în defavoarea ta. E vorba de faptul că în chitanță am trecut o sumă mai mare, te deranjează?
- Depinde, ridică Bogdan din umeri. Hai, dă-i drumul. Să văd!
Michel scoase tăcut o altă hârtie și i-o întinse peste masă. Bogdan o privi atent și începu să râdă.
- Cine mă cunoaște n-o să creadă niciodată. Douăzeci de mii de dolari pentru un jaf de mașină! exclamă el în șoaptă. Bine că ai scris și că ți i-am plătit în momentul predării mașinii! se amuză el mai departe. Mă rog, dacă asta te aranjează, ridică! din umeri și semnă hârtia autocopiativă, oprindu-și originalul și atașându-l celorlalte acte.
Michel îl privea viclean pe sub ochi. Tania avusese dreptate, uite-l că semnase fără nici o împotrivire. Îl bătuse la cap toată dimineața, îi amintise datoria pe care o avea față de ea din vremea când lucrau împreună. Nu-i plăcuse râsul ei perfid când îi povestise că de fapt el pierduse Mercedesul la pariu și nu-i plăcuse nici insistența ei de a primi o copie după chitanța mașinii. Nu înțelegea de ce insistase ca el să impună o sumă mult mai mare peste cea convenită, dar în final acceptase să facă tot circul ăsta. Dar cel mai mult, îl intrigase faptul că imediat după ce se despărțiseră o văzuse discutând cu un aer foarte supus cu tatăl Irinei, care țipa pur și simplu la ea.
Alungă plictisit amintirile dimineții și privindu-l pe Bogdan nu se putu împiedica să nu se întrebe dacă ceea ce-i spusese Tania despre el era adevărat, sau era doar orgoliul ei de femeie refuzată. Adevărul era, că după nașterea celor doi copii, se îngrășase nepermis de mult.
Bogdan terminase de ordonat în servieta de piele, hârtiile pe care le citise încă o dată, sub privirile plictisite ale celor doi însoțitori ai lui Michel. Îi privi zâmbind și se întoarse spre Michel cu mâna întinsă. Își strânseră mâinile și Michel îi întinse brelocul cu cheile mașinii:
- Are și plinul făcut! râse el, dar am uitat să iau o chitanță pentru decont. Crezi că Tania o să mă poată ierta? se amuză el studiindu-l pe Bogdan.
- Pe tine da, dar pe mine niciodată începând cu ziua de azi, hohoti Bogdan aparent nepăsător.
- Nici nu știi tu câtă dreptate ai, bătrâne! se amuză Michel bătându-l pe spate.
Unul din cei doi însoțitori ai lui, îi spuse ceva în arabă și Michel privi instinctiv spre Bogdan. Cum celălalt insista, se întoarse ușor stânjenit spre acesta și întrebă:
- Partenerul meu te întreabă dacă nu v-ați cunoscut cumva la ministrul comerțului.
Într-o străfulgerare Bogdan își aminti, că fuseseră împreună pentru câteva minute în cabinetul unui secretar de stat cu care fusese coleg de liceu. După plecarea arabului, acela îi spusese că refuzase o șpagă barosană, de frică, deoarece nu-l cunoștea pe arab și nu avea nici cea mai mică încredere în propunerile lui. Îl privi mai atent și recunoscu gestul acela nervos cu care arabul își aranjase cravata când fusese refuzat politicos.
Îi zâmbi și i se adresă în engleză:
- Îmi cer scuze că nu v-am recunoscut, ce mai faceți? Sper că afacerile vă merg mai bine!
- Nu prea cred, râse arabul întinzându-i mâna. Mă numesc Nidal Kemal. Ce mai face prietenul dumneavoastră de la minister? zâmbi el insinuant.
- Mi-ar place să cred că foarte bine! zâmbi Bogdan la fel de insinuant.
Arabul râse și scoase o carte de vizită pe care i-o întinse privindu-l serios.
- Sper că ai să mă suni cât mai curând, poate chiar mâine, ce zici? Sunt convins că avem foarte multe de discutat, adăugă el și-i făcu cu ochiul.
Bogdan luă cartea de vizită surâzând și o puse cu grijă în servietă, sub privirea amuzată a lui Michel.
“Poate că Tania a avut totuși dreptate, măcar în unele privințe”, se enervă el și făcu semn ospătarului, dar Bogdan i-o luase înainte.
- Hei, eu fac cinste! Dacă nu "ud mașina cea nouă", se strică, explică el râzând.
În parcare Bogdan se oferi să-i conducă până în București, dar ceilalți îl refuzară. Se urcară în limuzina BMW a lui Nidal și demarând în trombă dispărură.
În acel moment Bogdan își aminti de codița pe care o observase în aeroport și zâmbi răutăcios. Porni motorul Mercedesului și reglă cu mare atenție retrovizoarele.
Demară lin și se angajă pe aleea ce străbătea parcarea. Își văzu Dacia și-i făcu un semn de adio. Zâmbea și privea în continuare retrovizoarele, dar nici o mașină nu se desprinse din parcarea aproape liberă. Plescăi mulțumit și porni aparatul stereo reglând volumul muzicii. Aprinse o țigară și deschise trapa din pavilionul mașinii. Se simțea bine și avea chef de rock and roll.
Manevrând elegant, se înscrise pe direcția București și acceleră ușor. Puternicul motor respira sănătos și-i dădea un plenar sentiment de forță. Se angajă pe centura capitalei urmărind indicatoarele spre autostrada București-Pitești. Retrovizoarele largi rămâneau tăcute, nu îi trimiteau încă nici un semnal de primejdie, dar Bogdan știa că trebuie să aibă răbdare. Își făcuse un plan cu mai multe variante. Era amuzat și liniștit. Reduse câte puțin viteza și opri pe marginea șoselei de centură. Trase capota motorului - “Și-așa n-am verificat nimic la mașina asta! Doar n-oi fi-nebunit să caut calul de dar la dinți!”, se amuză el - și coborî de la volan. Ridică capota motorului și așteptă să treacă un TIR, apoi dădu ocol mașinii, ridică capota portbagajului verificând cu multă atenție roata de rezervă și cricul, se bucură la vederea unei truse de scule aproape neatinse, dar nu scăpă nici o clipă de sub ochi șoseaua. Arar trecea câte o Dacie sau vreun camion de marfă și Bogdan se strădui să le memoreze numerele de înmatriculare încercând să vadă fețele șoferilor. Reținu din instinct faptul că doar unul din șoferii ce îl depășiseră, trecuse fără să îi arunce măcar o privire. Un tânăr solid, pletos, ce mesteca flegmatic chewing gum și asculta probabil heavy-metal în căștile unui walkman, la volanul unui Renault 18 Turbo roșu, care părea a fi într-o formă sportivă, după ușurința cu care demarase câțiva metrii mai în față.
Bogdan strivi cu tocul țigara fumată pe jumătate și închizând capotele se urcă la volan. Așteptă cam cincisprezece minute și pornind motorul întoarse mașina, rulă vreo doi kilometri și opri din nou pe dreapta. Cu ochii mai mult în oglindă, porni să studieze cu atenție interiorul impecabil. Deschise cutia torpedoului și observă nemulțumit că spatele acestuia fusese demontat și remontat de mântuială.
Luă o șurubelniță din portbagaj și desfăcu cele câteva șuruburi și cleme, dar nu găsi nimic în spatele peretelui de plastic înlăturat. Bogdan mormăi și cu un ochi la șosea, montă rapid peretele la locul lui. Tocmai punea la loc mărunțișurile pe care le găsise, un notes ars de soare sau de căldură, câteva pixuri de reclamă uscate, o busolă de plastic, câteva brichete golite și o hartă turistică a României - când văzu apropiindu-se în viteză Renaultul 18 ce îl depășise mai devreme. Zâmbi mulțumit și desfăcu harta prefăcându-se adâncit în studiul ei. Lăsă Renaultul să se îndepărteze și râzând, întoarse în loc, apoi porni spre autostradă.
"Ageamiule!", se amuză el manevrând printre fisurile și gropile de pe șosea.
Rula acum cu viteză mare spre Pitești. Era mulțumit de mașină și de el însuși. La radio auzea știrile de seară, dar nu le acorda prea mare atenție. Schimbă canalul de câteva ori, încercând să găsească muzică. Ar fi folosit casetofonul dar nu avea nici o casetă. Din retrovizor botul roșu al Renaultului apărea arar, la câte o depășire și Bogdan se întreba cine o fi tânărul care îl urmărea. Renunțase cu câțiva kilometri în urmă să mai ghicească de ce anume îl urmărea. Văzu în depărtare o terasă cu umbrele multicolore și se hotărî să oprească.
Se așeză la o masă și comandă cafea și Coca-cola. Văzuse Renaultul trecând cu viteză mică, parcă nehotărât și zâmbise. Bău rapid cafeaua leșioasă și plăti fetei care zâmbea stânjenită de gluma că ar fi fost cea mai grozavă cafea din viața lui. Își aprinse o țigară și-și clăti gura cu câteva înghițituri mari de Coca-cola. Mai așteptă câteva minute și văzând doi bărbați îndreptându-se spre o Dacia break se apropie și îi rugă să îl ia câțiva kilometrii până la mașina unui prieten rămas în pană. Cei doi acceptaseră și acum privea încordat spre marginea șoselei. Se liniști văzând Renaultul roșu pe dreapta și rugă să fie lăsat în fața acestuia.
Coborî din mașină cu un aer agil, mulțumi frumos pentru serviciu și se îndreptă hotărât spre Renault. Văzu tresărirea de spaimă a pletosului și rânji.
"Te uitai în oglindă, tolomacule!" se amuza el în gând făcând semne liniștitoare spre celălalt care pornise impacientat motorul și semnalizarea. Era pregătit să eschiveze dacă acela ar fi demarat în trombă. Dar celălalt aștepta. Îi simțea privirile încordate prin parbriz. Se apropie de geamul lăsat și salută:
- Căldură mare, nu ?
Tânărul își scoase căștile și răspunse cu un aer plictisit:
- Nu mai mare ca ieri.
Aștepta cu un aer amuzat, iar Bogdan scoase pachetul cu țigări, își alese pe îndelete una, apoi făcu un semn de invitație cu pachetul către celălalt, care se servi fără să facă mofturi.
Fumară un timp în tăcere studiindu-se pe sub ochi. Ciudat era faptul că Bogdan nu simțea nici o ostilitate din partea celuilalt și nici împotriva lui. Îi plăcea privirea luminoasă, de băiat deștept, a tânărului, deși îl iritau pletele prăfuite.
- Cred că ar trebui să-mi spui ceva! suflă Bogdan fumul spre cerul senin pe care soarele îl părăsise de câteva minute bune..., Dacă nu vrei, nu e o problemă prea mare, dar mă gândesc cum să facem să ne ușurăm viața amândoi. Ce zici?
Tânărul nu avea mai mult de douăzeci și cinci de ani. Îl privi lung, dar nu răspunse. Fuma liniștit, mângâind arar volanul îmbrăcat în piele roșie... Bogdan se sprijinise de stâlpul dintre uși și aștepta curios. Văzu un led verde clipind la stația de emisie recepție și i-l arătă tânărului cu un gest tăcut. Acela râse și ridică din umeri:
- Ce dracu' să le spun, mârâi el cu un ton ușor interogativ.
- Ce vrei tu ... Eventual adevărul, sugeră Bogdan nepăsător. Sau nimic...
- Mai bine nu spun nimic, hotărî tânărul și trase enervat din țigară. Poate nici nu ar trebui să stăm de vorbă!
- Poate! Dar mai bine să vedem ce avem de împărțit, nu crezi?
- Nu cred că avem ceva de împărțit, noi doi, se îmbufnă tânărul. Mai bine raportez incidentul! se hotărî el și apucă microfonul stației.
- Dacă vrei tu! ridică Bogdan din umeri. Oricum ești singur! Cine să ne deranjeze? Sau preferi să alergăm ca nebunii până la noapte! Ce zici?
Văzându-l că tace continuă.
- Dacă aveați a doua mașină era altceva, nu? Dar probabil i-ai convins că te descurci și te-au lăsat singur, doar ești băiat mare, râse Bogdan cu un aer înțelegător.
- Tânăr cum sunt până acum m-am descurcat de minune. Îți miros picioarele de câteva zile și nici nu m-ai fi simțit dacă nu .... Dar se opri înciudat și aruncă țigara enervat. Coborî de le volan și se rezemă de portieră alături de Bogdan. Pe lângă ei mașinile treceau în viteză.
- Ai dreptate, oftă Bogdan și își încrucișă mâinile liniștit ca orice automobilist oprit să admire crepusculul. Colegul tău din aeroport ar fi trebuit să fie mai atent, ridică el din umeri cu nepăsare.
- Cum dracu l-ai mirosit?
Curiozitatea tânărului era nedisimulată, enormă.
- Pute! râse Bogdan și își frecă nasul semnificativ. Dar e foarte bun, constată el cu un aer serios, spre nemulțumirea interlocutorului său care pufni disprețuitor, dar rămase tăcut. Serios, continuă Bogdan pe același ton. Nu m-am prins când m-a pasat...
- Dar mă așteptai... protestă enervat tânărul. N-am avut nici o șansă... exclamă el ridicând din umeri resemnat. Anul ăsta puteam să avansez... exclamă el nostalgic.
- Cum? se miră Bogdan sincer.
- Termin facultatea, îl lămuri tânărul. Mi-ar fi crescut și mie salariul... oftă el a pagubă. Acum...
- Acum ce? întrebă Bogdan repede. Nu depinde decât de tine! aruncă o nadă. Tânărul îl privi neîncrezător și începu să râdă, dar văzând figura serioasă a lui Bogdan întrebă:
- Ce vrei să spui?
- Nimic din ceea ce nu vrei să auzi. Sau orice vrei tu să auzi, completă Bogdan zâmbindu-i cât a putut el de sincer. Vorbesc serios, adăugă cu același aer.
Tânărul continua să-l privească neîncrezător dar începuse să arate interes.
- Ai făcut așa o pasiune pentru mine, nu? îl ironiză el. Privi lung în urma unui TIR și scuipă înciudat. De ce m-ai ajuta... se miră el necăjit.
- De ce nu! protestă Bogdan pe același ton. Pentru mine nu se schimbă nimic, nu?
- Adevărat... râse tânărul.
- Și nici nu prea am cui să te reclam... continuă Bogdan insinuant, dar realiză că celălalt s-a simțit amenințat și schimbă rapid sensul și tonalitatea discuției.
- Ești căsătorit? întrebă în continuare și văzând că tânărul aprobă din cap adăugă: Ai și copii?
- Unu' pe drum, zâmbi tânărul. De ce mama dracului ai oprit? Nu puteai și tu să ..... Se opri și-l privi lung, dădu să întrebe ceva, dar renunță cu o figură resemnată.
- Ce e? întrebă Bogdan curios. Văzu tresărirea celuilalt și-l încurajă. Hai, zi... dă-i drumul băiete, că viața-i scurtă!
- Știi ce voiam să întreb? Văzând că Bogdan tace, continuă. Tu, pentru cine lucrezi?
Bogdan izbucni în râs și se bătu cu palmele pe genunchi. Se potoli cu greu și își privi posomorâtul interlocutor .
- Dar tu ce crezi? întrebă ștergându-și lacrimile.
- Nu cred nimic. Dar nu ești un fitecine, asta e clar, afirmă tânărul convins. Ai lucrat pentru ai noștri? păru el iluminat.
Bogdan aprobă simplu cu o mișcare a capului. Nu mai râdea.
- Contraspionaj?
Bogdan râse dar preferă să nu răspundă. Aprobă tot cu o mișcare incertă a capului.
- A treia cizmă? râse tânărul amuzat.
- Aproape... aprobă Bogdan.
- Cum vine, asta... aproape, se miră tânărul.
- Am lucrat cu Păciulescu, îl lămuri Bogdan. Eram cam de vârsta ta, zâmbi apoi cu un aer nostalgic.
- Chiar a fost o cârtiță americană? întrebă tânărul cu un aer ușor stânjenit.
Bogdan zâmbi și ridică nepăsător din umeri.
- Cine știe ? se întristă el.
- Dar tu ce crezi? se interesă tânărul, curios.
- Nu cred nimic, oftă el. Depinde de unghiul din care abordezi noțiunea de patriotism în contextul social sau politic al unui moment dat.
- Oare? se miră tânărul. Oricum , a călcat un jurământ, nu!
Bogdan îl privi îndelung, îi zâmbi și spuse:
- Poate! Dar am mulțumit cerului că nu eu am fost în locul lui.
- De ce? Era numărul doi, avea o putere imensă, avea totul. Și…! , insistă tânărul.
- Dar cu ce preț? La asta te-ai gândit vreodată?
Tânărul nu răspunse și rămaseră așa un timp, unul lângă celălalt, privind la goana automobilelor. Bogdan știa că nu l-a convins, dar mai știa și faptul că nu asta era problema lui. Într-un târziu întrebă:
- Chiar nu ți-au spus nimic?
Văzându-l că tace, Bogdan îi întinse mâna.
- Bogdan Topliceanu, maior în rezervă. Ultima încadrare...DIA.
Tânărul îl privi respectuos și-i strânse mâna.
- Anton Udățeanu, locotenent SRI. Îmi pare bine, domnule maior! Se priviră adânc și își zâmbiră.
- Acum, ce vrei să facem? îl întrebă Bogdan zâmbind amuzat. Pentru mine discuția asta n-a avut loc, e-n regulă ?!
Anton Udățeanu aprobă stânjenit. Un țurțure de gheață i se înfipse în coloana vertebrală amintindu-și că șeful său îi ceruse să fie atent, pentru că va avea de-a face cu un șarpe uns cu toate alifiile meseriei. Pentru o clipă se îndoi de veridicitatea celor întâmplate și se întoarse suspicios spre Bogdan. Simțea că îi vine rău, inspiră adânc de câteva ori și încercă să își revină, sub privirea înțelegătoare a lui Bogdan, care parcă îi citea gândurile. Se simțea emoționat și nesigur, exact ca în școala de ofițeri în fața instructorilor nemiloși.
- Am să raportez că v-am urmărit pe terasa aia, unde ați băut o cafea cu doi bărbați ce păreau că vă așteaptă, apoi o să văd eu ce voi avea de raportat, zise el pe un ton hotărât. Sper că nu vă supărați pe mine, domnule maior, se scuză el.
Bogdan aprobă din cap și întinzându-i mâna spuse zâmbind:
- E-n regulă! Mi se pare corect, sper că ai reținut numărul Daciei cu care au plecat ăia doi, peste... își privi ceasul și continuă, să zicem cincisprezece minute, spre Pitești. 3 AG 22l5, e mașina unui prieten, șef de secție de la Uzină, care a trecut acum câteva minute pe lângă noi. Era cu fiul lui, 1,99 înălțime, 85 de kilograme, blond, ochi căprui, jucător de baschet la Dinamo. Taică-su 1,75, 90 kg, șaten spre chel fiindcă se rade în cap în fiecare vară, circa cincizeci de ani. Vor să-mi cumpere Renaultul 5TS și le-am cerut 1500 de mărci pe el, dar ei au cerut o păsuire. Discuția este adevărată doar că s-a purtat pe o terasă din București pe la ora l6°°, dar nu cred să verifice cineva până acolo. Pe băiat îl numeam Bucă, vezi că nu are decât 17 ani, dar pare mult mai matur, iar pe taică-su l-am strigat de două ori cu Gicule. Ei mi-au zis Bob.
Udățeanu mulțumi și își strânseră mâinile.
- Vă mulțumesc, domnule maior!
- Și eu îți mulțumesc, domnule locotenent. Multă baftă, surâse Bogdan ușor malițios și întorcându-se, porni să alerge ușor, pe marginea autostrăzii. Anton Udățeanu îl urmări un timp, dar curând farurile mașinilor alergând spre Pitești îl făcură să îl piardă din vedere. Urcă la volan și pornind stația, făcu apelul cu baza.
După un timp întoarse și acceleră privind pe banda cealaltă spre terasa luminată a giorno acum. Zări Mercedesul undeva în față și se înscrise în urmărirea lui. După câțiva kilometrii își scoase peruca lățoasă de pe cap și începu să râdă.