Vărgata


Vărgata era o pisică cu dungi negre și albe. Și picioarele aveau pete. Când trecea prin curte, nu se grăbea niciodată. Avea o coadă pe care o purta țanțoșă, puțin ridicată. Găinile fugeau din fața ei, doar cocoșul îi sărea în cap, dar și atunci se oprea, își scotea ghearele, scuipa și se retrăgea strategic.
O iubeau toți. Chiar și bătrâna Marița, deși ei nu-i plăceau pisicile. Uneori o lua în brațe, o trăgea puțin de ureche, și-o arunca în podul casei, unde se prăsiseră șoarecii. Lăsată acolo, trei patru zile, fără să i se dea mâncare, apărea la gura podului, își proptea picioarele de margine și rămânea atârnată cu capul în jos, mieunând.
Odată, după cinci zile de flămânzeală, Uță i-a pus scara. Vai și amar pentru puii de găină ce picoteau la soare. Băiatul a aruncat cu lemnul dar unuia deja îi trosniseră oasele în vârful gardului. Vărgata și-a lins mustățile și s-a apropiat de copil. Se freca de picioarele lui torcând.
- Tigroaico, o să dai de belea, îi spunea el mângâind-o.
Asta a fost începutul. Cum o apuca foamea, se ascundea după o tufă, un pom, se repezea în pui și fugea cu câte unul.
- I s-a făcut de petrecanie, mâine îi leg piatra de gât și-o arunc în râu.
- Maică-mare, las-o să trăiască, ce știe ea ? se ruga Uță de bunică-sa.
Femeia s-a mai gândit, a băgat pisica într-un sac de mălai și într-o dimineață, când nu se luminase, s-a urcat în rata de Pitești. La intrarea în oraș, vrând să coboare, un om a călcat sacul. Sări cât colo la miorlăitul pisicii și ciudos mai lovi odată. Vărgata se încovrigă și de durere nu mai putu să miaune. Ajungând la Piața Mare, bătrâna își făcu târguielile și după multă vreme deslegă sacul pe care îl uitase într-o paporniță. Pisica abia se ținea în picioare. Privea speriată la căruțele, mașinile și oamenii care făceau un zgomot infernal, și nu voia să se depărteze.
- Biata de tine, du-te cu Dumnezeu, s-o găsi vreun suflet cumsecade să aibă grija ta, că pe-aici nu sunt pui. Pisica se lipea de picioarele ei în așteptare. Bătrâna se uita în jur, și-o împinse încet sub o dugheană. O florăreasă, care abia își aranjase buchetele acolo, îi croi una că de-abia s-a mai urnit. Ciulind urechile, cu coada pleoștită, stând la pândă de frica oamenilor, se strecura pe lângă garduri și case. Se înserase și-abia mai mergea de foame. Bătea vântul. Într-o stație de mașină, la marginea orașului, un om zgribulit, mânca un covrig. Cu mare grijă, Vărgata s-a apropiat de el.
- Miau, miau ...
- A dracului, mormăi omul. Pisica prinse curaj. Se-apropie de el mieunând și mai jalnic.
- Ptiu, lighioaie, n-oi fi turbată !
Omul se aplecă, căută o piatră și-o plesni între ochi. Abia mai putu să se ridice și s-o ia la fugă. Prin noaptea pustie, traversă câmpia până la o apă. O luă pe malul ei și când ajunse la un pod, se băgă sub el. De foame o ardea burta, ochiul îi curgea, coada și un picior îi înțepeniseră, iar spinarea parcă era ruptă. Mieună încetișor și se pitulă lângă un stâlp, unde pământul era uscat și afânat. Se încovrigă până se făcu ghem și adormi. De foame îl vedea pe Uță cum o mângâia și-i da bucăți de carne, lapte. Apropiindu-se, bunica a luat-o de burtă și-a săltat-o în sus. Atârna leneșă în mâna ei.
- Grea ești fato, te urc în pod să ne prinzi șoarecii, că de grasă ce ești, au copleșit casa !
Ascunsă în grămada de boabe, privea în bezna nopții la găurile de sub streașină, de unde trebuia să apară șoarecele. Îl aștepta de mult, de o zi pândea. Se ghemui și mai tare, aproape nu respira; îi apăruseră mustățile. Încet chițoranul înainta spre ea. Vărgata își luă avânt, dar se lovi de stâlpul unde se cuibărise. Mieună cu atâta disperare, că o femeie care trecea pe-acolo își scuipă în sân. Se zvârcoli așa până spre ziuă, când cu teamă a urcat pe pod. Mașinile în viteză, o făceau să fie una cu grinzile metalice. Se îndreptă abătută spre pădurea din zare. Pe câmp văzu un șoarece, încercă să-l prindă, și-n stânga îi sări altul. Alergă spre acesta și-ș pierdu după câteva clipe. Pândea minute-n șir în fața unei găuri până vedea țâșnind mai departe altul. De furie începea să scurme pământul, dar în zadar, se mișca prea încet. Intră în pădure împleticindu-se. Zgomotele pe care le auzea, îi păreau străine. I se năzări că într-o tufă mișcă o pasăre. Se apropie cât putu de încet și sări cu toată forța de care mai era în stare. Cât s-a speriat iepurele când s-a trezit cu pisica în spate e greu de spus, dar ea nu s-a mai oprit până în vârful unui stejar bătrân. Când s-a liniștit, vrând să coboare, dădu peste o scorbură cu rumeguș mult, uscată și călduroasă. După atâta oboseală se îngropă în ea și dormi dusă.
Peste câteva zile, hrănindu-se numai cu gângănii, s-a înzdrăvenit. Prinzând curaj, alerga iar după păsărele și dacă vânătoarea era bogată își ducea prada în scorbură.
Într-o zi, pe când urmărea o pitulice ce își lua zborul, se trezi în fața unui lup, aidoma cu Ciobănică, dulăul bunicii. De spaimă, se cățără într-un fag și rămase în frunzișul acestuia multă vreme. De sus unde se afla, se vedeau munții. Își aminti că și acasă zărea petele albe de zăpadă, primăvara când se lungea pe șindrila încinsă de pe acoperișul povernei.
- O să merg în direcția asta, gândi ea, și din acea zi părăsi scorbura. Și-a mers, a mers, din pădure în pădure trecând peste văi și dealuri, sărind peste pâraie și stânci zile și nopți de-a rândul, pe vreme bună, sau rea, până au trecut două veri și-o toamnă. În a doua, într-o dimineață târzie, cu burniță, Uță se trezi cu Vărgata în curte.
- Maică-mare, maică-mare, a sosit Vărgata, n-a murit, s-a-ntors acasă !
Vărgata nenii, ai venit tu acasă, hai să te mângâie nenea. Degeaba însă, nu se apropia de băiat. Când a apărut bunica, s-a crucit și ea. Nu mai era frumoasa de-altădată, dar era chiar Vărgata lor, Tigroaica fără frică.
- Pisa mamii, pisă, cum ai ajuns tu acasă ? Atâta cale ! Ce-oi fi mâncat tu o iarnă întreagă ? Pisa mamii, vino să-ți dau lapte.
Dar Vărgata se depărta de femeie când vroia să se-apropie. Uță încerca s-o ademenească.
- S-așteptăm până s-o obișnui cu noi, s-a sălbăticit de-atâta timp, i-a spus bunica copilului.
Zilele treceau și pisica nu intra în casă și nici nu lăsa pe nimeni să se-apropie de ea. Dormea prin podul cu fân, prin povarnă și mânca te miri ce, când nu era nimeni în preajmă.
- Să flămânzescă c-o să vină ea să ceară, a hotărât bunica într-o zi.
De-atunci nu-i mai dădură nimic. Într-o noapte Vărgata a găsit lângă drum o gogoașă. O mirosi și-ncepu s-o ronțăie. Avea un gust amar, îi era însă foame. Ciobănică o văzu, și-alergă după ea s-o prindă. Lătră furios la pisica cocoțată în vârful gardului. După o vreme, Vărgata simți că nu se mai poate ține. Își scoase ghearele, le înfipse în uluci și rămase un timp atârnată. O ardea burta, din ce în ce mai tare o ardea.
Treptat strânsoarea ghearelor a slăbit și Vărgata se prăvăli în tufele de urzici. Nici nu simți când atinse pământul. În colțul gurii i-au apărut bale galbene. Se târî cum putu pe o palmă de pământ umedă. De durere râcâia în neștire pământul moale până făcu o scorbitură. Nu mai avea vlagă, rămase înțepenită acolo. Câinele urla din ce în ce mai prelung. Uță zgâlțâi bătrâna.
- Auzi maică-mare, trezește-te, ce-o fi având Ciobănică ? Urlă a haită, or fi venit lupii ?
Bodăgăind pe întuneric, bunica ieși în curte.
- Ciobănică, cuțu, na ! Nemișcat, cu capul spre cer, lângă poarta ce da în drum, câinele continua să urle. Femeia dădu peste gogoașă.
- N-oi fi mâncat afurisitule !
Ciobănică se repezi la gard cu un urlet de lup.
- Ce-ai băiete, ce te-a apucat ?
Uță văzu pisica ghemuită. Răsturnată pe-o parte zvâcnea din când în când.
- Oameni haini, de ce ați făcut asta, de ce ? A venit atâta cale, ca s-o otrăviți ?
- Taci Uță, nu mai țipa, om vindeca-o noi.
Femeia a luat-o ca altădată de burtă, dar parcă n-avea nimic în mână. A dus-o în bucătărie, i-a descleștat fălcile, i-a scos limba și i-a turnat lapte dulce până s-a făcut baltă în jur.
După câtva timp, Vărgata a deschis ocxhii și-a icnit venin. La ușa bucătăriei Ciobănică da din coadă.
- O să scape mititica, a spus bunica după o lungă tăcere.
Spre dimineață era aproape sănătoasă deși vlăguită. A zăcut o săptămână în bucătărie, în firidă. În timpul ăsta, Uță o mângâia, îi da lapte, câte-o bucățică de carne de la oală.
Ciobănică venea și el pe-acolo, o mirosea, și-apoi sărea în două picioare să primească și el bunătăți.
Peste iarnă, Vărgata a început să rămână tot mai mult în podul cu fân, în niște haine vechi, iar primăvara a fătat trei pisoi negri. Bunica a pus un coș peste ea, i-a luat pisoii și i-a dat în loc puii abia scoși de la o clocă. După câteva zile le-a dat drumul prin curte. Puii săreau în spatele pisicii, o ciuguleau de mustăți sau se-mprăștiau după râme când ea își curăța blana.
Vărgata era din nou tigroaica fără frică și devenise mai frumoasă ca niciodată cum umbla țanțoșă cu puii după ea. Când se zburlea odată, nici cocoșul nu mai îndrăznea să se-apropie.
Așa au trăit în casa dintre dealuri, ani mulți, păziți de Ciobănică, până ce Uță a crescut și-a plecat în lume.


Nicolae Aurelian Diaconescu