A fost odată un om care nu a știut să nu iubească, un om a cărui sucită viață l-a împins prin catacombele durerii până la un sfârșit nefericit, un oarecare biped cu gânduri, suferință și vise ce nu s-au mai împlinit, un demonizat, o simplă victimă a Destinului, o microsecundă aspră târându-se pe scara Eternității.
A fost odată o fată care a crezut și a iubit și s-a pierdut între iubiri și greșeli și judecăți nedrepte, o mică și nefericită ființă prizonieră a propriilor temeri și care a ales mereu cu un pas înaintea conștiinței, măcinată între două pasiuni, purtătoare de regrete și angoase, firavă și neîndurător de tristă, o microsecundă tăioasă cățărându-se pe scara Eternității.
Și a mai fost odată un sincer și încrezător băiat, înșelat pe ascuns, neștiutor, iubitor, dependent, un om care a știut să se sacrifice și să păstreze, să fie și să dorească, un om care nu va afla niciodată păcatele ce l-au înconjurat, un visător fără vină, un ajutor întotdeauna prezent și în cele din urmă câștigător al unei lupte pe care nu a purtat-o, o microsecundă blândă plutind pe scara Eternității.
A fost odată un sistem planetar alcătuit din oameni, doi sori rotindu-se în jurul unei planete minunate și înfloritoare, dar care nu ar fi putut supraviețui sub lumina amândorura și-a cărei lună urma să se nască, și-astfel unul din sori a trebuit să se stingă și să dispară-n depărtări, o gaură neagră, prăbușită-n ea însăși, gunoi spațial, un deget a arătat și a condamnat, un Destin a izbit și-o viață s-a trecut pentru a face loc alteia, mai mică, mai blândă, mai frumoasă.
S-a prefăcut, odată ca niciodată, o altă vară în scrum, arsă de vestea ruperii de cealaltă jumătate, încă neavută, dar visată și dorită, neîmplinită, incompletă, plecată, neuitată, iubită în ascuns și în tăcere, o pată de întuneric umblă pe străzile vieții și-și aruncă umbra orbitoare peste asfaltul ce prinde și fumegă, bolborosindu-și blestemele neîncepute, coaja durerii crapă și lasă să se nască puiul automutilării, sufletul geme și se frânge sub căldura iubirii întoarse-n sine, ninge cu flacăra nedreptății, aripile îngerilor căzuți ard electric, tunetul șoptește neauzit sub urletul dorului înfrânt, legat în lanțuri pe stânca singurătății, în vârful fierbinte al muntelui trecutului.
Au fost odată, ca și altă dată, o greșeală, un pas nedrept, un orgasm fertil și-o secundă de plăcere.
Plouă cu lacrimi de lut peste sicriul de deznădejde ce-acoperă cadavrul speranței, pâlpâie-n candelă lumânarea viitorului, vântul desperării suflă furios, iar prin fulgerele întrebărilor ce nu-și găsesc răspunsul troznesc dezmembrați pașii secundelor ce trec și trec și nu vor să se întoarcă.
S-a uscat pomul vieții, s-a șters imaginea fericirii din fereastra viitorului, casa sufletului s-a gârbovit și stă să cadă, curg lacrimile neputinței prin acoperișul spart al siguranței, căci fulgerul alegerii a lovit adânc, până în pivnița tuturor gândurilor, de unde au ieșit colcăind coșmaruri demonice și trecuturi acuzatoare, toți morții amintirilor țâșnind afară și încingând dansuri crude prin iarba arsă a dorințelor.
Și Diavolul stă în mijlocul cercurilor de durere și râde și barba-i saltă fericită și mă îndrept spre el și-l țin strâns în brațe și-l mușc de coarnele-i mucede și-mi înfig mâna-n el și smulg răul ce-l ține-n viață. Și-n timp ce mă privește uluit, cu ochii-i încețoșându-i-se, ne-nțelegând, eu, cu un rânjet triumfător, mestec fără teamă din durerea amară și, punându-i piciorul pe gât, râd și mă las să cad adânc, adânc, adânc...
Iubito, te-am visat aseară...