Singur.
Mă gândesc la greșeli și gesturi, la imagini, amintiri, voci din trecut, praful a ceea ce a fost, îmi șterg ochii, nasul, gura, îmi astup urechile și totuși invazia nu se stinge, dimpotrivă. Asaltul mă umple de sudoare, aș vrea să îmi smulg creierul din cap, să învelesc materia spongioasă, mustind de lichid, într-o pungă rezistentă pe ale cărei laterale se lăfăie reclame stupide și să dau cu ea de perete, ritmic și repetat, până obosesc. Nu se poate. Aș putea să iau cuțitul care tronează rece și distant pe masa din bucătăria a cărei fereastră dă spre sud și să execut o incizie precisă dar adâncă în inima care doare. De fapt, nu doare, ci doar își face simțită prezența, probabil indirect, da, de vină e acel gol din piept care nu vrea să mă lase în pace, mă apasă prin faptul că există și nu se lasă ucis, ba chiar pare că se hrănește cu desperare, durere, furie și crește mereu, îmi încleștează spatele, băltește în mine ca un parazit al cărui sadism e întrecut doar de plăcerea cu care mă face să îl simt.
Împreună.
Așa a fost o dată, și-un număr fatal mă scormonește, 15, acel cincisprezece ignorat și pe care îl rostim poate zilnic și cu indiferență, cincisprezece mii de lei, cincisprezece orice alte lucruri, cincisprezece luni, atâtea ar fi fost să fie dacă o anume zi de mâine s-ar fi transformat în azi fără acea palmă tare a destinului care n-a mai avut răbdare să aștepte, sau poate că a avut răbdare, acea răbdare pe care o au oamenii cu adevărat obsedați, care așteaptă uneori zeci de ani pentru a se răzbuna; a lovit în momentul ales, eficace ca lama bisturiului pe care îl visez și îl doresc tăindu-i pielea feței, jupuind, îndepărtând, până când din figura pe care o privesc în oglindă și pe care o urăsc să rămână numai gheme de sânge pe jumătate închegat târându-se gros pe deasupra grupurilor contorsionate de mușchi; și poate numai așa îmi voi vedea adevăratul chip.
Iubire.
Rămășiță renegată de arheologii sentimentelor, disprețuită, fals cântată și inabil jucată de cel care o simte, dezvelindu-i-se numai celui care nu are sau nu mai are cu cine să o împărtășească, un sentiment rebel și care întotdeauna urlă numai atunci când liniștea deplină se așterne peste sicriul celui pierdut, nu neapărat mort, dar dus. Iubirea este hrana care mă flămânzește, lumina ce-mi întunecă privirea și tăcerea care mă strigă ca surd în gândurile celor din jur, este ceea ce aș urmări cu privirea, atent, concentrat, și pe care aș prinde-o, înfundându-mi mâna făcută gheară-n mine, până la cot, și pe care cu grijă aș scoate-o afară, strângând-o în pumn ca pe cel mai de preț bun al omenirii, i-aș privi mâinile și picioarele minunat de frumoase, i-aș zâmbi trist chipului său perfect, i-aș spune în șoaptă ce înseamnă pentru mine și apoi cu răbdare și fără de greșeală i-aș smulge ochii ca să nu vadă, urechile ca să nu audă, limba ca să nu mai mintă, mâinile ca să nu se agațe, picioarele ca să nu mai alerge după nimeni, și-ntr-un final i-aș potrivi capul însângerat între măsele și-aș mesteca conștiincios, până când pasta roz care va deveni va fi numai bună de scuipat în focul durerii care de nouă zile, nouă nopți, apusuri, răsărituri și veșnicii mă arde și nu mă mai face cenușă.
Eu. Cine?
Mă disip în nămolul conștiinței, îmi pierd identitatea și nici nu-mi pasă, mă trec și mă petrec într-o grămadă de carne fără suflet, un ideal Automaton la care și vechii greci visau odată, neștiind ce ușor este să îl creeze, la ce bun acum, ei sunt morți, toată lumea moare, unii așa de repede încât pare nedrept, dar este firesc, revolta – inutilă, viața – inutilă, la ce bun, la ce bun dacă ești singur?
Căci eu, în ciuda a ceea ce am ajuns,
GREȘESC, ȘI ARD, ȘI PIERD, ȘI TE IUBESC.
...Mai ales greșesc.