Știu că trebuie să scriu ceva. Dar e greu. Atunci când îmi vin în minte imagini, mă întreb cum le pot face cuvinte. La fel e și cu sunetele, mirosurile, gustul, pipăitul. Poate că scrisul e un surogat, o metadonă a dependenților de comunicare, un pseudo-drog, și nici măcar nu aduce liniștea pe deplin.
Aș vrea să vorbesc despre actul scrierii dar mă tem că îmi promit minciuni. Nici măcar nu știu ce înseamnă să scrii. Nu, nu sunt analfabet. Cel puțin nu în sensul comun al cuvântului. Al cuvântului? Nici măcar atât nu pot explica, nu pot afla și poate că nu voi putea niciodată ști ce este acela cuvânt. Divaghez? Nu, doar scriu.
Un analfabet este acea persoană care nu știe să scrie și/sau să citească. Într-un fel, un aliterat. Unii analfabeți știu să citească. Au făcut un pas și s-au oprit. Sau au fost opriți. Și mă întreb: există pe lumea asta oameni care au învățat să scrie și apoi s-au oprit pentru că li s-a făcut brusc teamă?
Da, teamă. Și mie îmi e teamă. Chiar și acum îmi e teamă. Îmi e teamă de necunoaștere. Pentru că, am aflat de mult, cu cât știi mai multe, cu atât știi mai puține. Astfel, cei mai mari erudiți sunt de asemenea cei mai mari analfabeți. Dar ei știu să scrie, știu să citească, și fac acest lucru mai bine ca oricine. Contrazic definiția analfabetului? Nu, doar o redescopăr. Și mă gândesc la curba lui Gauss, și o văd trasată în fața ochilor și mă înfior. Se aplică și în cunoaștere. Extremele sunt cantitativ egale. Într-o margine, ostracizații, neștiutorii, în cealaltă, adulații, enciclopediștii. Raportat la suma cunoștințelor umane, și unii, și ceilalți tind către zero. Analfabeți. Și cum să nu îți fie teamă?
Scrisul are multe sensuri, multe fațete. Scriu pentru a comunica, pentru a arăta că știu și că pot, pentru a nu vorbi, pentru posterioritate, lista poate continua la nesfârșit. Paradoxal, pot scrie o viață întreagă, dar nu pot scrie de ce scriu. Asta pentru că nu știu. Motivele de mai sus sunt doar de suprafață; surogate, falsuri, aparențe. Prin ele însele sunt reale, dar ceea ce le face să se arate rămâne un mister. Motivul adevărat, cel real, cel corect nu se poate face cuvânt sau cuvinte. Încerc să îl explic și mă bâlbâi, transpir, mă aflu în chinurile facerii necuvântului în cuvânt. Cu riscul de a fi considerat eretic, cred că a încerca să explic care este cauza scrisului este ca și cum aș încerca să îl explic pe Dumnezeu.
Arunc o privire peste ultimele minute de scris. Strâmb din nas, încrețesc fruntea. Ce puțin am scris, rușinos de puțin. Dar de ce mă simt așa de obosit? Nu știu. Iarăși aceeași palmă pe care o dă cunoașterea. Tu, erudit, înțelept și mare cunoscător, ești pentru mine, Cunoașterea, la fel de analfabet ca ultimul neputincios, căci dacă el nu știe, tu doar crezi că știi. Iată, nu știi. Și nu vei ști vreodată decât ceea ce îți sare-n ochi. Și chiar de vrei toată Cunoașterea din lume, pe Mine de mă vrei, nu Mă poți avea, căci Eu te am pe tine, și întotdeauna te-am avut. Ești blestemat să te chinui să înțelegi și să nu reușești niciodată. Și-acel analfabet pe care îl disprețuiești e într-un fel mai presus de tine, pentru că nu încearcă imposibilul. El și numai el e cu picioarele pe pământ. Tu? Þi-ai irosit viața...