poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-11 | |
Ieri dimineață am realizat, pentru prima oară în viața mea, cât de singur este omul. Mare scofală! veți spune. Auzim mereu aceste cuvinte în viața de zi cu zi și ne-am obișnuit cu ele. S-au banalizat. E ceva normal, fie că o acceptăm fără prea multe rețineri și bătăi de cap, fie că avem iluzia că nu e și cazul nostru. Că noi suntem excepția. Că EU NU SUNT SINGUR!! Ah! dulcea amăgire…
Să luăm cazul meu de exemplu. După cum spuneam, ieri dimineață mi s-a defectat filtrul de cafea. „Las’ că-l duc mâine la reparat.” Dar în timp ce mă îndreptam somnoros către mașină, m-am împiedicat pe scări și am căzut cât eram de lat într-o baltă rămasă după ploaia de noaptea trecută. Treaz de-a binelea, dar înfuriat peste măsură, m-am întors înăuntru ca să mă schimb. Aici, surpriză! Costumul celălalt e la curățătorie. Și cum să merg la tribunal în blugi sau în trening!? Fără tragere de inimă, m-am decis să îmbrac costumul meu ponosit, pe care nu-l mai purtasem de la nunta fratelui meu, cu 6 ani în urmă. Din fericire, dacă îmi sug burta reușesc să mă închei la pantaloni, și dacă nu mă întorc prea brusc, haina poate, poate nu va crăpa pe mine. Cu un mers caraghios, de marionetă, am ajuns în fine la mașină. M-am suit și am încercat să o pornesc. Nu sunt mecanic, dar până și eu știu că dacă rezervorul e gol, așa cum arată indicatorul, mașina nu funcționează corespunzător. Am coborât nervos, m-am dus în mijlocul drumului și am ridicat pumnul spre cer. Cred că cineva m-a auzit, pentru că în momentul acela, mâneca s-a desprins cu totul de la locul ei, concomitent cu întâmpinarea unui jet de apă proiectat de o mașină ce tocmai trecea. Coborând mâinile și capul în pământ, m-am declarat învins. Și toate astea din cauza unui amărât filtru de cafea. Să nu cumva să vă faceți iluzia că din cauza acestor… incidente am ajuns la concluzia afirmată mai devreme. Nu! mai aveți puțină răbdare… Și ce credeți că am făcut când m-am întors în casă? Am luat filtrul, și cu un ciocănel micuț l-am fărâmițat până la stadiul de pulbere, veți spune… Foarte plauzibil, dar nu. Mi-am scos trusa de scule prăfuită (primită în dar de la tata când m-am mutat în casa mea), pe care nu o folosisem în viața mea, am dezmembrat diabolica unealtă electrocasnică și apoi am așezat toate piesele, mari și mici, pe jos. M-am depărtat puțin și am privit ansamblul de forme ciudate cu o curiozitate complet necaracteristică mie. M-am așezat apoi și eu pe jos, și după două ore și jumătate, filtrul își recăpătase forma pe care o avea în ziua când îl cumpărasem, la superofertă, de la Metro. L-am băgat în priză, și cu fascinația unui copil care vede pentru prima oară un chibrit aprins, am urmărit cum, la comanda mea prin butonul Pornit/Oprit, beculețul se aprindea și se stingea. A fost un moment magic; pentru prima oară în viața mea de adult, am simțit că sunt fericit!! Eu, un amărât de jurist care nu știa să schimbe un bec, eu am făcut asta. Eu, cu mânuțele astea două! EU!! Dar în starea mea de beatitudine absolută, am simțit deodată cum mi se strânge inima. Am simțit-o brusc cât un purice, abia mai bătea… Ceva lipsea. Cineva. Oricine. Degeaba țopăisem eu ca un bezmetic prin casă. Nu mă vedea nimeni. Nu ȘTIA nimeni. Sunt alergic la câini, iar pisicile nu-mi plăcuseră niciodată. Deci asta căzuse. Avusesem o soție. N-o iubeam. Eram ca doi colegi de cameră. Din fericire, într-un moment de luciditate, am plecat. Ea nu m-a oprit. Mă-ntreb pe unde o fi… Prieteni nu am. Am colegi de breaslă, o mulțime. Dar cât timp nu le ameninț și nu le susțin cariera, puțin le pasă de mine. Am avut însă unul. În liceu. Obișnuiam să mergem la pescuit. Acum e prin Africa, prin vreo rezervație. E un veterinar strălucit, cu vocație. Sigur s-ar bucura pentru mine, dacă m-ar înțelege. De fapt, s-ar bucura oricum, dar nu cred că înțelege simplitatea bucuriei mele. S-o sun pe mama?! „Aha, deci!! Ai reparat un filtru de cafea. Da, înțeleg. Singur… Da, da. Auzi, tu iar te-ai apucat de băut?! Știi ce necazuri ai avut ultima oară! Tu nu te înveți minte niciodată? Când o să înțelegi că…” Asta mi-ar mai lipsi. Ar ține-o așa ore în șir, pentru că nu îndrăznesc să-i închid. Nu!! Și-așa nu cred că mă va ierta vreodată pentru ce s-a întâmplat la înmormântarea lui tata! Ah, tată! Dacă ești acolo sus… Dar degeaba! Degeaba te bucuri alături de mine. Aici, jos, ești doar o amintire în creierul meu, ești o parte din mine. Eu sunt tot unul. Singur. Puneam albumul de poze răsfoit până mai adineauri înapoi, când din el căzu o fotografie. Am ridicat-o apatic, dar în momentul când m-am și uitat la ea, am înghețat. O infinitate de imagini, de gânduri și sentimente mă invadează simultan, mă copleșesc, mă izbesc cu viteza pământului după o cădere de 100 de etaje. Nu mai rezist, parcă poza mă arde, așa că o arunc repede și mă retrag într-un colț al camerei, înspăimântat. După o eternitate, mă ridic, o iau din nou în palmă și încep să plâng în hohote. * * * „Ciao! Eu sunt noua voastră colegă de clasă. M-am mutat cu familia săptămâna trecută! Tu pari un băiat cumsecade, așa că mă întrebam dacă nu cumva ai vrea să-mi arăți împrejurimile. Liceul pare destul de mic, dar prin oraș nu mă descurc încă prea bine, așa că, dacă ai timp, și vrei…” „Da, sunt de acord cu tine. E foarte interesant muzeul ăsta, dar pe mine m-ar interesa locuri mai deosebite, mai feerice… mai romantice…” „Privesc copacul din oglindirea clară a apei, ascult susurul izvorului de sub picioarele noastre și trilul duios al privighetorii, și totuși nu pot să-mi imaginez trăind toate astea fără tine[…] Sărută-mă, prostuțule!” „Nu-mi vine să cred că au trecut două luni! Parc-ar fi trecut doar o zi. S-ar putea să nu mai avem timp. În ritmul ăsta, 50 de ani vor trece într-o clipă… Dar dacă voi petrece clipa asta cu tine, îmi va fi de ajuns! Pentru că te iubesc, băiete. Te iubesc!! și vreau să afle toată lumea. Te iubesc…” „Îți jur că noaptea asta nu o vom uita niciodată. Pentru că luna ne e martoră, și ea nu ne va lăsa să uităm. Pentru că din noaptea asta, nu vom mai fi niciodată singuri. În noaptea asta, vom fi UNUL…” „Lasă, nu fi trist. Trei luni de vacanta vor trece repede! doar nu vom uita un an întreg în doar atâta timp. Ne vom scrie o mie de scrisori… Și când începe școala, în toamnă, ne vom reîntâlni și vom fi mai fericiți ca niciodată… Nu vreau să plâng… De fapt, nici nu plâng! Doar blestematele astea de lacrimi nu mai stau locului… Știu că nu mă crezi. Nici eu nu mă cred… Va fi o vară lungă, iubite.” * * * Nu există scuze. Nu am nici un motiv care să mă îndreptățească să evit rolul negativ. Pur și simplu, nu… Degeaba aș încerca să… Nu știu!! Nu există vină. Conceptul ăsta nu e îndeajuns de puternic. Poate, o mie de săruturi de-ale lui Iuda?!... Am uitat. Cum e posibil așa ceva?! Nu se poate… Poate m-am lovit la cap și nu știu eu, sau poate am fost răpit de extratereștrii și mi-au șters memoria… Vă fac să râdeți. Și eu aș râde, dacă nu m-ar durea sufletul în halul ăsta. Cum am putut să uit sutele de scrisori pe care ni le-am trimis în vara aia?! Jurămintele pe care ni le-am făcut unul altuia și nouă înșine? Planurile atât de minuțioase, până la pensie, inclusiv? Am găsit teancul de plicuri galbene acolo unde le lăsasem acum mai bine de 10 ani. Și scrisul… Scrisul atât de ordonat, de îngrijit. Se simțea o personalitate puternică, cu un viitor strălucit. Le-am răsfoit pe toate. S-au păstrat foarte bine, mai puțin ultima, care e pătată într-un roz aprins. În plus, parcă nici scrisul nu mai e atât de grijuliu… Hei! îmi amintesc de ea. E ultima. Închid ochii o clipă, ca să-mi fac curaj, apoi încep să o recitesc: „Iubitul meu, desprins din stele, îți scriu acest răvaș cu inimă grea. Între noi se întinde un ocean nesfârșit de depărtare; din fericire, iubirea noastră are un duhovnic destoinic: luna care ne poartă mesajele de dor pentru a ne ușura suferința. De câte ori o privesc, văd chipul tău, și ești din nou cu mine. Dar iată că stihiile se abat asupra noastră, și amenință să acopere pământul roditor al iubirii. Nu putem lăsa ca acesta să fie înghițit de marea uitării. Spune un cuvânt și mă voi arunca în apa învolburată. Și deși nu știu să înot, voi ruga un peștișor să mă învețe, ca să ajung degrabă la tine și să devenim iarăși nedespărțiți; și singuri, niciodată de acum încolo!” Un zâmbet îmi apăru involuntar pe față. Știa că deși adoram exprimarea asta pompoasă, chiar naivă, rareori o înțelegeam pe deplin; așa că la sfârșit, explica mai pe înțelesul meu. Am continuat să citesc. „Dragul meu, am o veste îngrozitoare. Părinții mei vor să termin liceul aici. Le-am zis, i-am implorat să mă lase să mă întorc la tine, dar nici nu au vrut să audă. Spun că aici e mai bine pentru mine, și că într-o bună zi le voi da dreptate. Deci, la sfârșitul vacanței, nu mă mai întorc.” M-am oprit aici. Și acum, și atunci. Îmi amintesc foarte clar, și scrisoarea, și ziua. După ce am citit-o, m-am dus în pivniță, unde își ținea tata colecția de vinuri rare și am început să destup sticlă după sticlă. A fost pentru prima oară când am băut. De-atunci, și până la absolvirea liceului, obiceiul mi-a adus numai necazuri, și cu părinții și cu școala. Au fost doi dintre cei mai tulburi ani ai vieții mele. În ziua absolvirii, tata m-a luat cu el în oraș. Știa că beam, și totuși m-a dus la o berărie și a comandat două beri. Mi-a pus una în față fără să zică nici un cuvânt, și apoi a început să și-o bea liniștit pe a lui, fără să-și ia ochii de pe mine. Mi-a fost atât de rușine de el, încât nici nu am atins halba. De-atunci, și până la moartea lui, nu am mai pus strop de alcool în gură… Dar ce e asta?! Întorc foaia și citesc ultimele cuvinte ale scrisorii, pentru prima oară: „Dar nu pot să mă despart de tine. Tu ești viața mea! Nu-mi pasă ce cred ai mei. În momentul în care voi primi scrisoarea ta în care îmi vei cere să vin, deja voi fi acolo! Aștept cu nerăbdare. Știu că viața mea nu va mai fi la fel, dar nu-mi pasă. Voi fi cu tine, și asta e tot ce contează! Pe curând, iubitul meu. Nu voi putea să respir până nu voi fi iar în brațele tale, dragostea mea!” S-ar fi zis că deja mă obișnuisem cu șocurile pe ziua respectivă, dar ăsta le-a pus capac la toate. Ea mă așteptase să-i răspund. Ar fi venit. Tot ce-mi mai amintesc din perioada imediat următoare primei citiri a scrisorii, e faptul că nu am urât-o; nu am urât-o niciodată. Nu am putut. Și aveam dreptate să nu o urăsc… Oare, acum…? Să fie oare posibil? Ce ar fi dacă… dacă ea încă m-ar aștepta?! Nu! ar fi mult prea frumos… Și, totuși?! Întreb la informații. Eșec total. Poate s-a măritat… Nu contează!! Trebuie să dau de ea. Dar cum? Sun repede o fostă colegă, acum asistentă la spitalul municipal, și o întreb. Nu știe, dar mă îndrumă spre un alt coleg de-al nostru, care, spre norocul meu, lucrează chiar la Evidența Populației din oraș. Îmi face favoarea asta, dar nu găsește nici o urmă a ei. Cu excepția anului când am fost colegi, ea nu s-a mai întors în orașul nostru. Poate s-a supărat pe mine; dar nu contează! Îi voi explica ce s-a întâmplat și mă va ierta. Dacă chiar ar fi venit atunci, mă va ierta! Și tot așa, din coleg în coleg și din cunoștință în cunoștință, aflu numele orașului în care s-au mutat după vara aceea fatidică. Cu un nou telefon la Informații, aflu în cele din urmă numărul și adresa părinților ei. Ca să fiu sigur, iau trenul. Am ajuns la ușa lor în aceeași seară. Cu o emoție ce mă depășea cu mult, din punct de vedere emoțional, am sunat, și acum așteptam să-mi deschidă. Când m-a văzut în pragul ușii, bătrâna mamă a început să plângă în hohote, de-ți rupea inima. A trebuit să vină tatăl, ca să o calmeze. Fără să mă invite înăuntru, fără să-mi zică nimic și cu o ură tăioasă în priviri, acesta a mâzgălit ceva pe o bucată de hârtie și mi-a trântit apoi ușa în nas. Am chemat repede un taxi și i-am cerut să mă ducă la adresa de pe hârtie. A strâmbat din nas și a mormăit ceva, dar eu nu-l băgam în seamă. Neliniștea pusese deja stăpânire pe mine. Pe drum am oprit să cumpăr un buchet de crini. Erau favoriții ei. Mă dau jos din mașină și intru pe poarta mare din fier forjat. E atât de multă verdeață, cred că e fericită aici. Dar pe măsură ce înaintez pe aleea pietruită, mă cuprinde un sentiment nedeslușit. Ceva nu e în ordine[…] Stau lângă cruce și nici măcar nu pot să plâng. Nu pot să mă mișc, nu pot să mă aplec, să-i sărut piatra, să o smulg de la locul ei și s-o port lângă inimă tot restul mizerabilei mele vieți. Doar stau și mă holbez în gol la chipul de pe piatră, chipul acela odată cald și iubitor, acum rece și nepăsător. Și cum stau în neclintirea mea, încerc să-mi dau seama dacă eu stau în picioare și o privesc, sau, ca într-o oglindă, eu sunt în pământ și ea nu poate să plângă sau să se aplece ca să-mi lase o floare. Știu, eu sunt în sicriu!! Eu ar trebui să fiu în sicriu… Reușesc într-un final să mă aplec, dar în loc să-i las crinii pe care i-am adus, încep să smulg florile care au crescut din ea, încep să scurm pământul cu degetele. Lasă-mă înăuntru!! Lasă-mă și pe mine lângă tine! Dă-mi din moartea ta, nu fi egoistă!! Nu mai vreau să fiu singur… Și acum, la mulți ani după, mai vine din când în când pe coridoare și mă vizitează în mica mea cameră albă și pufoasă. Ne facem iar planuri și jurăminte, ca la început, și nu mai sunt singur. Și când pleacă, uneori, îi zic să mai treacă și pe la ceilalți din camerele albe, pentru că nu toți au filtre de cafea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate