poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1187 .



Jurnalul unui pierde vara
proză [ ]
II :: Pene si fulgi de zapada

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dorul ]

2005-05-08  |     | 



Mai tii minte cum am cunoscut-o. Doar tu ai fost unul din complicii la sarada aceea, pentru ca era o vreme cand o consideram o simpla sarada. Ce... Eram un biet copil pe vremea aia, un copil naiv si ranit de relatiile de inainte de ea, si sincer Adi; pe vremea aceea chiar nu imi doream inca ceva care sa esueze. Dar nimic din ceea ce ti se intampla nu poti controla. Hazardul e totdeauna cu un pas inaintea ta, chiar daca uneori il poti surprinde si tu pe el. Nu credeam niciodata ca o simpla intalnire cu... prietena cea mai buna a alesei inimii tale in vremea aceea avea sa ma scoata din lumea in care traiam, din lumea in care ma ascunsesem cu buna stiinta. Repet, eram doar un copil, nu mai matur ca ceilalti, si nici mai infantil. Si totusi nici la fel ca ei. Fiecare persoana traieste si e unica, chiar daca cate putin ne mai si asemanam intre noi.

Piata Romana a Bucurestiului mileniului trei... ce aiurea poate sa sune! A ramas la fel de ani zeci de ani, in ansamblu sunt aceleasi cladiri insa pline de chitchuri si de magazine care isi au sau nu locul in zona aceea. Statia de metrou Piata Romana, locul de intalnire fixat de tine si de Ioana pentru ca eu sa o intalnesc pe ea si prietena ei sa te intalneasca pe tine. Nu am realizat ca vroiai sa pui la cale decat prea tarziu si nu mai aveam cale de intoarcere, in plus era mult prea tarziu. Noi doi am ajuns ca intotdeauna mult mai devreme. Ioana intarzia mai tot timpul dupa cum venea metroul sau nu, iar ea... ea am aflat mai tarziu in ziua aceea cat de mult putea sa intarzie la o intalnire; ca sa aflu dupa aceea de la Ioana ca de fapt ea intarzia mereu asa. Bine... cred ca a fost printre ultimile dati in care copilul acela a intarziat si cred ca am avut si eu ceva de-a face cu asta.

"Buna, Io. Eu's Tudor. Incantat de cunostinta."

"Buna Tudor."

In urmatoarea clipa Ioana era in bratele tale ca de obicei, iar eu eram acolo pe dinafara. Eram foarte curios sa o intalnesc pe prietena ta, insa voi doi ati copt mai mult de atata. Ne-ati copt-o amandorura; si ce pot spune... amandoi am picat in plasa. Nu stiu cum a fost de partea Ioanei, insa imi aduc si acum aminte ca mi-ai ascuns pana in ultimul moment, si anume cel in care coboram in statia de autobuz din Piata Roamana, faptul ca Ioana avea sa vina si ea cu cea mai buna prietena a ei. Nu mi s-a parut nimic rau in asta. Imi spuneam ca e normal, de altfel ce sa caut eu cu voi doi pe acolo cand cu siguranta ati fi vrut sa ramaneti singuri? Insa am inteles si substratul celalalt si cred ca ti-am si spus-o. Cred ca in anumite clipe eram mai nerabdator sa o intalnesc pe Mire si nu pe Ioana.

Trebuie sa recunosc ca Ioana fusese un pic o dezamagire in clipa in care o vazusem. Nu arata atat de bine pe cat o descrisesesi tu, insa nu prea ma interesa. Era prietena ta doar, si eu nu aveam nici o legatura cu ea si, in plus, de la primele cuvinte mi-am dat seama cat de scumpa e. Era totusi prima oara cand o vedeam si trebuia sa ma obisnuiesc cu prezenta ei. La fel cum, dupa inca un sfert de ora de asteptare a ajuns si ea. Mire. Scumpa mea Mire, de care mi s-au lipit ochii in prima clipa in care am vazut-o, si pe care, ca un porc misogin ce sunt (la fel ca si ceilalti 99% din barbatii de pe planeta asta) am inceput sa o compar cu Ioana, chiar si in discutia cu tine, pe care am avut-o atunci pe loc. Tu ai observat. Restul, adica ele, nu cred.

"Buna, Mire. Ti-a luat cam mult sa ajungi, nu?"

Mai tii minte ca a rosit un pic privind catre noi trei care o asteptam de ceva vreme? Nu! Nu cred ca mai tine minte nici ea.

"Buna!"

Ioana si-a luat mai departe atributia de a ne face cunostinta mie si tie cu ea, iar ea prezentandu-se la fiecare in parte, ne scana pana la cel mai mic detaliu. Ma intreb oare ce impresie i-am facut atunci, pe loc? Pentru ca impresia pe care i-am facut-o un pic mai tarziu tot in ziua aceea mi-o puteam imagina. Era normal sa pornesc cu stangul. Nu ar fi fost pentru prima oara. Urmatorul element a fost... da: unde aveam sa mergem. Iar eu, de undeva de langa voi am propus sa mergem in Gradina Botanica. Era o zi de Noiembrie cu putin soare si usor calduta.

Nu am sa uit niciodata cat de tacuta a putut sa fie din clipa in care ne-am intalnit si pe parcursul drumului cu autobuzul de la Romana pana la Eroilor. Ba chiar ati ras pe seama noastra; chit ca eram un pic mai vorbaret si eu eram la fel de retras si reticent ca si ea. In plus unul pentru celalalt in clipa aceea eram doar niste necunoscuti. Ce putea fi mai mult de atat? Am privit-o de atatea ori pe ascuns in autobuzul acela, banuiesc ca la fel o fi facut si ea... dar nu pot spune decat despre mine. Am privit-o de atatea ori, si de atatea ori ramaneam fermecat de un singur lucru. Cu fiecare privire pe care i-o aruncam pe ascuns, ma inecam mai adanc in ochii ei. Nu stiu de ce, nu cred ca am sa stiu vreodata motivul si nu vreau sa il mai cunosc. Am vrut, mult timp, sa inteleg de ce ochii ei ma fermecau atat de mult, am descoperit cu stupoare ca era modul meu de a vedea si intelege o femeie. Si totusi, ea era singura in ai carei ochi ma inecam mai mult ca niciodata. Si tot ceea ce vedeam era atat de frumos incat nu imi mai doream decat sa raman cufundat in visul acela frumos.

Ma gandesc uneori daca relatia noastra a avut vreun rost in afara de cel de a invata unul de la celalalt. Nu a avut nici un rod, nici o samanta care sa rodeasca mai departe, iar ea nici nu a stiut cat de mult mi-as fi dorit lucrul acesta. Nu cred ca va sti cat de mult mi-as fi dorit ca rodul iubirii noastre sa fie mai mult de atat. Insa eram prea tineri, mult prea tineri si prea fara de griji ca sa ne gandim la lucrul acesta, chiar si eu. Abia tarziu am realizat ca imi vedeam proprii copii in fiinta aceasta. Pacat. Am avut um moment de tradare in care daruindu-i un inel i-am spus sa il accepte ca atare sau si mai bine cum dorea ea sa il accepte, lasandu-i loc si pentru posibilitatea cea mai tandra pe care as fi putut-o imagina. Poate ca si lucrul acela a influentat mult relatia noastra de dupa aceea. Poate ca am gresit aratandu-i ca vreau sa fiu mai mult decat copil si adolescent si vazandu-ma undeva mai departe. Cu adevarat am uitat sa imi realizez limtele. Limite pe care nu le credeam ca exista. Dumnezeu e sus si ma vede, caci ma vazusem mai departe decat limitele actuale, de care trebuia sa tin cont, imi puteau permite.

Dar sa ma intorc la povestea mea. Am ajuns totusi in gradina botanica dupa un drum in care eu si Mire nu am schimbat prea multe vorbe. De fapt nu inca. Am ajuns la statia de metrou Eroilor, de unde pana la Gradia Botanica am continuat sa mergem pe jos. Bineinteles, stii cum tu si Ioana ne-ati lasat sa mergem impreuna inainte, iar voi ati ramas in urma, privindu-ne de la distanta ca niste mici spioni. De cate ori mi-ai facut lucrul asta, Adrian? De atatea ori te admiram, si te admiram pentru dragostea ce o purtai pentru fiinta aceea pe nume Ioana. Imi spui acum ca o iubesti, si pari sa te sacrifici acum tot pentru ea. Daca va pleca, intr-adevar atunci te inteleg, altfel... altfel te voi intreba de ce te chiunui de unul singur. Cand ai parasit-o pentru Alina am inteles. Am inteles, pentru ca Alina fusese in visele tale de mult mai mult timp, insa cred ca undeva pe drum ai gresit. Toti gresim! Toti facem greseli, iar eu aveam sa fac una tocmai acolo in parc, greseala care avea sa faca relatia noastra sa porneasca un pic diferit decat cea pe care as fi vazut-o eu; si asta daca as fi vazut vreuna. In fine... drumul spre gradina si discutiile de pe drum au fost menite sa ne faca sa descoperim cate putin din noi; putinul pe care suntem dispusi sa il aratam si putinul care credem ca e frumos. Oare? Cel putin asa cred acum. Oare?

"Ce iti place sa citesti?... La ce liceu esti?... Scrii poezii? vai si eu!..." Si asa mai departe. Ma crezi cand spun ca a fost una din cele mai sincere insa cele mai penibile discutii din viata mea? Insa era simpla! Simpla si plina de sinceritate pentru ca vroiam sa aflu cat mai multe despre fiinta de langa mine si pentru asta aveam sa rasplatesc sinceritatea cu sinceritate. Ma intreb si acum daca am gresit undeva in incercarea aceasta. Eu inca cred ca nu am gresit cu nimic, insa poate ca in relatia aceasta am fost mult prea sincer. Si mai e un lucru. Daca as fi mintit vreodata si ar fi aflat, nu stiu daca m-ar fi iertat vreodata, si cred ca in aceeasi situatie s-ar fi aflat si ea.

Mi-e dor de ea, Adi. Imi e atat de dor de ea...

Acolo in acel mic Eden al lunii Noiembrie s-a intamplat ceva ducle, ceva frumos si fin care m-a facut sa acctionez intr-un mod in care... nu stiu daca as fi putut reactiona in alt mod. A fost prima data in care, pura intamplare a facut ca... pentru prima oara sa o privesc in ochi. M-am cam balbait spunand asta nu? Nu conteaza. Pentru prima oara am privit-o in ochi pentru mult timp si nu m-am putut abtine. Nu m-am putut controla si am sarutat-o fara sa ma pot opri. A fost mai mult decat un simplu sarut si cred ca stii la ce ma refer. Culmile Frantei erau mai aproape decat oricand. A fost punctul in care iubita mea Mire s-a blocat. Mai tii minte cand tu si Ioana ne-ati gasit? Cat de frumos si de placut era sa o simt inghesuita in bratele mele, cu doi bujori mari si rosii in obraji privind pierduta undeva in spatiul exterior noua.

Nu siu cat conteaza faptul ca am condus-o acasa chiar de la prima intalnire. Pentru mine nu avea nici o importanata. Urmatoarele zile nu mi le mai amintesc. As vrea insa sa imi pot amiti fiecare clipa petrecuta cu ea. Timpul trece. Se spune ca timpul vindeca ranile; iar noi oamenii stim ca nu e asa. Timpul trece, iar ranile par din ce in ce mai departe, insa e indeajuns ca un mic element sa reapara ca totul sa revina si sa loveasca din nou mai puternic si mai infiorator. As vrea sa pot descrie fiecare fir de par al ei, fiecare geana, fiecare portiune a pielii ei, gustul otravitor al buzelor ei, privirea care te facea sa ingenunchezi in fata ei, mainile acelea fine pe care le-am tinut intr-ale mele atata timp. As vrea sa pot sa descriu totul! Totul!

De ce am numit capitolul acesta "Pene si fulgi de zapada"? Pentru ca pentru prima oara alaturi de ea am simtit ca aripile mi-au fost redate si ca pot zbura din nou. Si pentru ca primul nostru dans a fost fara pic de muzica, numai cu muzica ce o auzeam in inimile noastre, iar afara ningea lin si frumos, de parca zeii ar fi potrivit momentul acela pentru noi doi.

Dar pana la acel dans trebuie sa trec in revista, destul de vag de altfel, faptul ca... nu am fost chiar usa de biserica chiar de la inceput. De fapt... ce pot spune. Abia le cunoscusem pe amandoua. Pe Mire a mea si pe Ina... copilul care m-a facut sa imi schimb viziunea despre lume si despre... nebunie. Nu stiu in ce masura conteaza, stiu doar ca undeva pe drum am fost nevoit sa aleg. Am ajuns in timp... undeva mult mai departe de momentele acelea sa ma indragostesc de doua fiinte, una langa mine, orferind liniste si plenitudine si tot ceea ce mi-as fi dorit de la o femeie pe care as fi ales-o poate pentru mai mult, si o alta; o simpla fantoma, oferindu-mi zbucuium, zi nebunie; doua fiinte pe care le iubeam in doua moduri total diferite. Total diferite. (Ar mai trebui sa mentionezi pentru cititor faptul ca Ina nici macar nu era din Bucuresti, ci din Cluj; la atatea sute de kilometri departare de mine, si o intalisem pe... Internet.) Deci iata-ma pe mine, marele singuratec invaluit de doua femei total diferite. Doua femei pe care aveam sa le cunosc in cele mai frumoase si totusi bizare moduri.

Revin insa la "Pene si fulgi de zapada"! Parcul I.O.R.. Cel mai banal parc pe care il poate avea Bucurestiul si pe langa lucrul acesta si, cred,... cel mai mizer. Cel putin odata de mult. Acum nu cred ca as fi in stare sa descriu parcul in acea zi particulara, pentru ca nu mai tin minte nimic din felul in care acesta arata. Trecuse deja ceva vreme de cand ne intalnisem pentru prima oara, iar eu... nesigur pe mine si pe stabilitatea mea legata de fete am facut marea greseala sa fiu sincer din nou. Daca ai putea sa iti imaginezi, Adi, de cate ori i-am spus, i-am repetat "Nu te indragosti de mine. Nu te indragosti de mine pentru ca nu vreau sa suferi.". De atatea ori in cele doua sau trei luni care trecusera incat cred ca stia pe de rost discursul meu obositor. Bineinteles, la fiecare intalnire ma inecam mai mult si mai mult in ea, in ceea ce avea sa devina; in ochii ei dulci si copilarosi. Stii? Ochii aceia nu am sa ii uit niciodata. Tradau aproape orice, insa eu inca nu invatasem sa vad in ei. Erau la fel de puri ca ochii unui copil, la fel de sinceri si puteai citi in ei totul; asta bineinteles daca ai fi ajuns sa o cunosti. Daca tot m-am oprit asupra acestui lucru, am sa continuu un pic descriind un alt aspect al ei asa cum l-am vazut eu cel mai mult si tu mi l-ai confirmat ca privitor din afara. Usor usor am reusit sa schimb copilul acela care era la inceput insa nu am reusit niciodata sa schimb ceva prea profund. Nici nu imi doream acest lucru. Oricat as fi incercat intotdeauna in vorbe copilul meu, Mire a mea, era inocenta intruchipata. Si era un lucru atat de frumos sa citesti printre randuri ca sa intelegi ceea ce isi dorea cu adevarat. Trebuia sa ii cunosti fiecare coltisor, fiecare particica a gandirii, fiecare gest, fiecare miscare a trupului, trebuia sa o cunosti asa cum nici Diavolul nu ar fi reusit sa o cunoasca vreodata. E bine ca zambesti, e bine ca visezi... Nu am ajuns sa o cunosc atat de tare, insa ma pot mandri ca am reusit sa inteleg si sa vad mai mult decat si-ar fi dorit.

Ningea! Asta imi aduc cu siguranta aminte. Purtam o palarioara de... pescar. Dorindu-mi atat de mult sa ma ninga in ziua aceea mi-am dat-o jos la un moment dat, iar ea mi-a luat-o din mana si mi-a pus-o din nou pe cap, privindu-ma dragastos. Ea nu plecase cu nimic de acasa care sa ii acopere parul si pana in clipa respectiva ninsoarea i-l udase inde-ajuns ca eu, privind-o, sa simt nevoia nebuna de a o lua in brate si de a o sufoca cu sarutarea mea. Ne-am oprit sub o salcie, am luat-o in brate si am sarutat-o. Nu imi aduc aminte cat de lung sau cat de scurt a fost sarutul acela. Crezi ca mi-as dori sa stiu lucrul acesta? Stiu doar ca dupa al nostru sarut nu ne-am mai dezlipit unul din bratele celuilalt. Dansam! Dansam pe o muzica pe care numai noi o auzeam si pe care o simteam cum ma ridica de la pamant. Eu care ii spuneam mereu sa nu se indragosteasca de mine i-am picat eu, cel dintai, in plasa. Am picat in plasa ei! Ma indragostisem de ea! Ma intreb numai de ce a trebuit sa realizez lucrul acela mult, mult mai tarziu... In acea zi am mai facut ceva; i-am daruit o mica floare furata din mijocul unui parculet inamolit. Un mic trandafir imbobocit in mijlocul iernii, singurul in intregul parc; eu l-am luat intrand in noroi pana la glezne si i l-am daruit ei, Mirelei, fiintei pentru care incepusem sa simt ceva ce nu puteam explica.

Mai tin minte si acum prima intalnire cu mama ei. Dumnezeule, ce esec a putut fi. Nu mai stiu ce uitase acasa, cred ca umbrela, si m-a lasat sa astept in parcare alaturi de mama ei, care se pregatea sa plece cu masina. Nu am fost in stare sa scot alte cuvinte decat "Buna ziua!"... si atat. Dupa aceea, la un timp nu prea indelungat de la intalnirea aceea, intreband-o pe Mire ce impresie i-am lasat mamei ei, mi-a spus ca i-am parut mult prea serios. Serios? Eu? In perioada aceea? Si totusi... ma speriasem. Cracasem, pentru ca nu vroiam sa o cunosc inca pe mama ei. Era inca prea devreme pentru mine.

Am decis de devreme in relatia cu ea sa ii accept tot. Nici nu puteam sa ii cer direct sa schimbe ceva la ea; parea perfecta in ochii lumii; parea un copil, ceva pur si de neprofanat. Ei bine am ajuns sa cuceresc eu fiinta aceasta si in timp sa o profanez. Ma cunosti, sunt o fire mandra, plina de mine si care nu tine cont de spusele celorlati, cu atat mai putin de parerea lumii despre mine. Nici nu stii ce am trebuit sa suport din partea parintilor cand am ales genul de muzica pe care il ascult si acum sau cand iubitii mei bunici au aflat ca vreau sa imi las parul lung. Traim intr-o lume care inca tine cont de aparente, chiar daca in sinea sa stie ca acestea pot insela mult de tot. Si nu e societatea de vina, intreaga planeta tinde sa fie la fel! Dar sa ma intorc. M-am lovit, usor insa, si la iubita mea Mire de lucrul acesta. Pana la urma era aproape imposibil sa nu mi se intample si la ea, caci eram total diferiti in anumite puncte de vedere. Imi aduc aminte si acum ce reactie a avut cand am sarutat-o in fata blocului in care locuia, cand din incinta acestuia tocmai iesea o vecina a ei, o femeie foarte in varsta. Si nici nu stii cat a putut sa ma amuze dar si sa ma infurie reactia ei, cand am descoperit ca in acelasi troleibuz cu noi era matusa ei; modul in care a putut sa devina imediat un pic rigida si sa se departeze de mine. Dar i-am inteles intentia de a ramane fata cuminte in fata celorlalti, incercand ca pastreze aparentele. Dupa cum am spus, intotdeauna gurita aceea mica a ei incerca sa pastreze in ea ipostaza de... copil cuminte, naiv si... poate un pic pur. Dar pe de alta parte totul se completa. Nu cred ca poti sa iti imaginezi ce bucurie deplina am putut simti cand in mijlocul autobuzului m-a luat in brate si m-a sarutat de parca nu eram decat noi doi departe... undeva pe steaua noastra; lipsiti de privirile celorlalti muritori. Cand am intrebat-o imediat in clipa urmtoare de ce a facut lucrul acela, mentionand oamenii din jur, m-a privit in ochi jubiland, si mia raspuns simplu si copilareste: "Ce-mi pasa!". Stiam ca tine la mine! Puteam sa cred ca ma iubeste... Credeam ca ma iubeste.

Credeam ca o iubesc. Acum stand si privind din urma am inteles mai mult decat oricand cat de mult am putut-o iubi si cat de mult o iubesc inca. Dar eu stau aici si plang, si ma zbat, si simt cum fiecare minut scurma mai tare in rana ce mi-am creat-o de unul singur in timp ce ea... in fine. Povestea e despre noi doi, nu despre deplangerile mele. Am ales sa o fac pe ea fericita. Nu conta de cate ori avea sa loveasca in mine cu orice refuz oricat de mic, am ales sa o fac fericita, si daca o vedeam pe ea fericita eram si eu. Nu conta cat de mult aveam sa ma distrug pe mine insumi, ma recladeam alaturi de ea. Bineinteles ca o tachinam mereu cu fiecare lucrul pe care il refuza, dar o faceam cu cea mai mare dragoste, o faceam doar ca sa o vad zambind, ma jucam cu ea la fel cum si ea se juca cu mine. Ne tachinam unul pe altul razand si fiind parca singuri pe steaua noastra printre mii de alte stele in cer, insa eu eram cu ea! Nu eram singur, eram cu ea si era singrul lucru care mai conta pentru mine. Tot ceea ce scriam, tot ceea ce faceam incepusem sa fac inspirat de ea, de fiinta ei, de existenta ei, de zbuciumul si lupta nevazuta dintre noi, de incercarile de a ne cucerii si domina unul pe altul, de tot ce era si ce nu era ea! Nu pot sa cred ca s-a sfarsit. Nu pot sa cred ca nu o mai pot avea, ca... draci nevazuti, nu ma lasati sa imi spun povestea odata?!

Iti mai aduci aminte cum reactionau fetele noastre cand ne duceam sa ne intalnim cu ele la liceu? Nici acum nu imi pot imagina un sarut ca al tau si al Ioanei. Imi aduc aminte privirea ei; cum se schimba din primul moment in care ma vedea, cum incepeau sa ii arda ochii in clipa in care ma zarea, cat de copilaros se putea comporta cand eu fugeam la Ioana si tu la ea (micul schimb si joc al geloziei - il stiau si il jucau si ele, insa in ochi i se putea citi o usoara furie...). Cat am putut sa rad cand am aflat ca toate colegele lor erau geloase pe ele pentru prietenii pe care ii aveau; cred ca tu mi-ai spus lucrul asta... Cate zile de iarna pierdute prin Cismigiu, inghetandu-mi picioarele pentru ca aveam doar o pereche de pantofi idioti, dar nu imi pasa pentru ca eram cu ea, numai cu ea. Si cate dupa amiezi petrecute cu ea dupa scoala in acelasi parc, fara sa mai stiu daca era primavara, iarna sau toamna si stiind doar ca eram cu ea in brate si privind-o, simtind-o alaturi de mine.

Ne-am intalnit iarna si a venit iara iarna. Trecuse mai bine de un an, iar eu ii spusesem de mult timp de mica mea... nelegiuire... aflata in Cluj, insa nu am reusit sa o fac sa planga decat de doua ori cat timp am fost impreuna, iar una din... ocazii a fost in iarna, dupa ce am implinit un an impreuna. M-a intrebat despre ea, iar eu i-am spus... i-am spus tot, poate prea mult; singurul lucru care ne-a salvat in ziua aceea a fost poate ninsoarea care a venit pe nesimtite imediat dupa ce eu mi-am terminat devastatorul discurs. Intr-adevar exista si Ina in mintea mea nebuna, insa nu era altceva decat o simpla stafie. Si mult timp avea sa ramana doar o stafie. Eram la ea acasa si era printre putinele dati cand eram singuri; bunica ei fiind plecata, iar mama la serviciu. S-a ridicat de langa mine, goala cum era si s-a dus la fereastra privind in departare. Stiam ca lovisem puternic, mai ales dupa ce imi daruise... m-am ridicat, am mers langa ea si am luat-o in brate, strangand-o la piept pana nu a mai putut respira si am simtit cum i se inmoaie picioarele si incepe sa cada. Afara ningea. Poate prima ninsoare din iarna aceea, nu imi mai aduc aminte, insa cerul plangea alaturi de ea. Cerul plangea alaturi de ea, impartasindu-i durerea. Ninsoarea, ploaia, cerul se caia pentru mine. Am privit-o in ochi, iar acestia erau in lacrimi, ea care nu varsase niciodata o lacrima alaturi de mine, ea care nici in ziua aceea nu isi dorise sa planga. Si nu am vazut lacrimi din ochii ei, insa stiam ca plange. Stiam privind in adancul micului suflet pe care il tineam in brate. "Pui. E doar o stafie, acolo undeva. Nu conteaza, nu e aici, aici esti tu si pe tine te vreau. Pui. Te iubesc! Te iubesc atat de mult..." Am strans-o inapoi in brate simtind cum se impinge in mine si ma strange si ea la fel de puternic. Nu. Nu puteam sa o las sa plece de langa mine. O iubeam prea mult, mult prea mult!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!