Dimineața intra, fără să ceară voie, prin jaluzelele jerpelite din ferestre. Era treaz de mult. De cîteva minute stătea, ca de altfel în fiecare dimineață, pe marginea patului cu picioarele goale pe linoleumul uzat și cu capul lăsat între umeri. De sub tocul ușii, un gîndac mare și negru – probabil de bucătarie – îl privea atent. Þevile de apă îi huruiau in cap. Mirosuri de prăjeli și cafea ieftină treceau prin pereții garsonierei confort trei. Semn că vecinii se treziseră și se pregăteau să plece la serviciu. Serviciu? Rahat. Avusese și el unul. Asta pînă cînd banda de cărbune îi prinsese mîinile. Acum avea două cioturi diforme. Cu toată strădania medicilor. Dar cînd nu ai bani… E drept, uzina îi dăduse cîteva milioane, dar sticla de genocid e scumpă. Zimbi, amar, de-o aducere de minte. Acum vreo lună era să i se facă rău cînd, într-o după amiază, văzuse în vitrina chioșcului de unde își lua jumătatea zilnică, sticla la 1.50 lei. Cu cei cinșpe mii de lei ai lui nu putea căra cît putea cumpăra. A avut însă grijă vînzătoarea să-l aducă repede înapoi cu picioarele pe pămînt. Dar, gata. Era timpul. Trebuia să vină Trache, prietenul lui, care, în schimbul cîtorva guri din sticla de jumate, îl ajuta să se îmbrace. Apoi va pleca așa cum făcea de ani buni, indiferent de vreme, la “ serviciul “ lui. În piața Concordiei va așterne pe jos niște cartoane, luate de la piețari, se va așeza și își va expune cioturile. Atît. Nu va cerși. În zilele bune mai scotea și de o pîine pe lînga sticla de jumătate.
Dar, înainte de a ieși din cameră, se va uita din nou la diploma atîrnată într-un cui pe peretele scorojit din hol. Ca să o vadă la plecare. Diploma era dată de primarul orașului. Acum cîțiva ani, el ciungul, sărise in Dunăre și salvase de la înec un copil.
Lacrima apărută în colțul ochilor i se va usca rapid. Ca de fiecare dată.
Începea o nouă zi. Ca ziua de ieri. Ca ziua de mîine.