Motto: Când spui “SIDA”, spui “vise ruinate”, sau mai degrabă incantezi cu respirația sacadată un “ce-ar-fi-putut-fi” sumbru.



Ultimul jurnal
(ca o amintire în curs de stingere)



Prima noapte

“dă-mi mâna din întuneric,
îmbrățișează-mă cu cer de porțelan
de când ai poleit fruntea copacilor
în sprâncenele frigului…”
Când am scris asta era ora două. Era frig, ninsese și încă ningea, și sufletul meu era încă alb de neștiință. Acum totul e liniștit, iar pentru mine doar noaptea înseamnă viață, căci doar noaptea mai știe non-ritmul meu și liniștea mea și durerea mea.
Când am scris poezia nu aflasem. Nu știam nimic, eram totuși amorțită încă de când el mi-a șters fostul extaz din inimă. A fost măcar sincer când mi-a spus să mă interesez dacă… să mă interesez… dar cuvintele fuseseră mult prea goale ca să mă facă să le aud greutatea.
Mi-e greu să scriu. Printr-a opta m-am îndrăgostit de un înger și i-am dăruit aripile mele, și n-am mai scris vreo douăzeci de ani temându-mă că silabele mi-ar fi putut descifra iar și iar nenorocul scris în stele. Dar acum… ce mai contează? Un tip cu față anonimă și îmbrăcat în halat alb mi-a șoptit: “Lasă totul afară!”. Așa că las vinul vechi să curgă, las rana deschisă ca să îmi numere ea clipele și, în general, las totul afară.
Mai precis, stau noaptea ca o nebună și monologhez în fața jurnalului, pentru că dincolo de foaie nu mai e nimeni și nimic. Parcă îmi amintește de ceva ce am citit odată despre Hitler, și mă întreb eu ce las în urmă? Câte țipete neînchegate și ale cui? Și plâng… plâng pentru că nu-mi amintesc.
Și stau și citesc a n-a oară câteva versuri care mă înnebuneau pe la două ziua ieri, stau și le răstălmăcesc, înjosindu-mă că n-am avut curajul să le pun pe hârtie până la miezul nopții. Ha, mă simt ca o dementă și îmi vine să râd în hohote, să strig că TRÃIESC parcă într-un joc amar desprins din cine știe ce ritualuri satanice pe care le incantează un dumnezeu orb la durere, anti-empatic.
Dar oare ce cred că fac aici ? Sunt din ce în ce mai aproape de poarta de întuneric pe care cândva o DORISEM, trecând prea repede fără voie prin călătoria asta fără bilet de întoarcere.
Și poate nu sunt nimic, dar sigur că voi fi nimic. Mai bine meditez. Să lupt oare?… Eu prefer să scriu. Să țin un jurnal care peste cel mult câțiva ani nu va face două parale, și pe care cerșetorii îl vor împinge inconștienți cu piciorul lor gol înspre vreo stradă mai lăturalnică.
Deci… îmi cer scuze.
Și totuși, cui ?


A doua zi

M-am decis că hibernam doar din lașitate. Cred că, măcar o dată, ar fi cazul să scot capul la lumină în timp ce-mi cercetez rănile. Și totuși… miroase a ploaie, și cred că îmi aparține total vina pentru doliul din inimile lor.
Totuși, când am ieșit la plimbarea aceea nesfârșită dar frumoasă, îmi treceau pe lângă privirile deja epuizate copii fericiți, bătrâni împăcați cu soarta. Prietena mea nu m-a lăsat singură. Îi era frică de teoria antitezelor: uneori, zâmbetele pot aduce lacrimi celor în suferință, deși…
E cald. Acum nu e nimeni în camera asta în afară de mine și de un ecran gol. M-au forțat să mă îmbrac atât de gros încât aproape nu mai pot respira, apoi au plecat. Nu mai știu cine. Vorbeau ceva despre imunitate, parcă-mi amintesc despre niște articole macabre de prin revistele pentru adolescenți, dar acum parcă plutesc undeva, departe. Mă simt într-un fel… cred că deconectată, dar încă doare. Însă nu mai pot să țip.
Și oare ce înseamnă durerea? Am vrut-o eu?
Mi-am adus aminte ce însemna pentru mine mântuire cu vreun sfert de secol în urmă, așa că i-am scris iar arhaicului meu înger (deși cred că atunci exageram; oricum,poate am murit deja - de când mi-am reînceput viața mă simt așa incoloră și fadă și… și… parcă lipsesc eu din viața mea). I-am scris așa: “Parcă am compus odată ceva pentru un concurs de literatură (asta la doar câteva eternități de când ai plecat, luând cu tine soarele și luna și orice semăna a lumină). Nu sunt sigură, dar cred că era ceva gen Ei bine, eu acum înțeleg doar macabrul nostru . Înțelegi ideea, dar te rog nu te îneca în concept. De altfel, nici nu am aflat vreodată dacă-ți pasă măcar cât negrul sub unghie și nici nu-mi amintesc ce vreau. Pentru mine, să-ți scriu acum este un fel de tabiet personal, așa cum mă spăl în fiecare seară pe dinți, neglijându-mi sufletul mucegăit. Și… te rog să mă ierți. Nu te mai implor să-mi răspunzi, căci deja mi-e apus…” Nu i-am vorbit despre DURERE - oricum, încă sunt sub semnul de mirare al anesteziei.
…Mă autodisec doar pentru a mă cunoaște înainte să se închidă ușa.
Trandafirii din vază spun o poveste însângerată. Fusese prima oară când am încercat să evadez în doi din formă-n formă, dar a fost și prima clipă în care evadarea a început ca un proces suicidal poiate pe care-l visasem cândva…

Săptămâna următoare (noaptea)

Da, sunt o lașă ! După ieșirea de acum o săptămână n-am mai îndrăznit să stau în lumină. Totuși, îi aud pe EI prin somn: tot felul de cunoștințe fantomatice care răscolesc trecutul ăsta prăfos al meu și nu mă lasă să dorm. Mi-e scârbă de ce sunt, dar ei nu înțeleg deși știu că încearcă toți. Îmi spuneau vechile, dulcile cuvinte de alin(t). Mă priveau cu blândețe, tulburându-mi hibernarea de nevoie.
Și e decembrie și a fost Crăciun și eu îmi vreau viața înapoi de la un personaj mitic în care nici copiii de doi ani nu mai cred de mult…
...dar acum cred în stelele căzătoare și în karma și în reîncarnare. De, știam eu la cincișpe ani că tristețea îmi va afecta creierul într-un final. Dar n-am știut că va porni de la cineva care-mi va face jurăminte absurde de fericire eternă.

*
* *
Oare chiar sunt atee ?
Voi fi pământ și nimic, și nimic și pământ, știu asta. Sunt de acord încă doar fiindcă NU SUPORT ideea că un tâmpit s-a gândit să mai inventeze o piesă inutilă pentru marele Lego și că eu sunt acea piesă.
Dar mi-e frică de vântul care bate-n geam. DOAMNE, ce înseamnă să fii neant? Cum e oare să fie întuneric pentru că nu mai ai ochi pe care să-i închizi, cum e să fie totul insipid fiindcă ți s-a scurs sufletul din suflet o dată și pentru totdeauna?
Oare e dureros să nu fi?
Și cât am dorit asta…

Dumnezeul meu iubit, sunt atee și scuip o icoană a raiului… consumare inutilă de energie, da’ mă rog… și nu ție.

Doamne, nu cred în tine; acum nici în iubire nu-s sigură că cred.
Deci te rog și pe tine să mă ierți…

*
* *
P.S: Vineri ăștia din lumea vie, dar care încă pretind că m-ar iubi (din pur spirit de solidaritate), mi-au spus că răceala asta o să-mi mai dea vreo două zile de meditație. Doare. Am frisoane… hi, hi, și eu cred că-s albastre și că poate… o să zbor? Nu știu… Dar refuz deja să mai iau medicamente, ce-o fi o fi, măcar așa îmi voi îndeplini un vis idiot din tinerețe… Stau degeaba în genunchi în fața mea - EU m-am iertat oare? Cred că am contat ceva totuși…
Și stau lângă calorifer ca o pisică în așteptarea puilor ei, dar nu mai aștept nici un răspuns, fiindcă așa cum i-am sugerat și îngerului, sunt deja moartă.







Minus prima ZI (despre ieri, când n-am putut scrie, fiindcă am trăit
prea intens)

Eram adormită, ca în fiecare zi. Dar m-a trezit singura prietenă pe care o am în țară, care o adusese și pe cea din Italia sau Spania sau Franța sau… oricum, în visul meu fără nuanțe aveam certitudinea stranie că nu din America.
“Mi-e frig… mi-e frig și cald, văd alb și negru, doamne, mă doare și vă IMPLOR - scuzați-mă, dar dați-mi repede niște apă rece, cristalină, că lacrimile sunt prea sărate și mi-e greață și nu le mai pot înghiți.”
Una din cele două (dar nu puteam vedea care, ele se contopiseră cumva în interiorul meu) îmi masă ușor tâmpla cu o cârpă umedă, caldă, pe când cealaltă îmi aduse un pahar de Coca Cola neacidulat (de, soarta poate avea umor).
Și am râs… Doamne, am râs ca o nebună că-mi era încă frig, că nu fusesem niciodată singură, am râs că pierdusem jocul fără drept de revanșă…
Am râs, și cu râsul meu a sunat și mobilul ruginit pe care l-aș fi luat cu mine și în mormânt din cauza unei speranțe aproape superstițioase. Cineva îmi înmână receptorul aproape intangibil. Glasul îngerului mă făcu să tresar cu o putere supraomenească, ridicându-mă animalic în capul oaselor:
“Mai crezi în ceva, iubire?”
“Cred în… iubire. Ah, da și în stele căzătoare”, am croncănit fără vlagă, dar în extaz.
“Deci n-ai uitat poezia.”
“Probabil că nu…”
“Și te iert…”
“Pentru că am fost nimic atâția ani?”
“Nu fi prostuță…”
“Și dacă m-aș stinge și ai vedea o pasageră stea căzătoare, ai cădea tu în genunchi să te rogi pentru mine?”
“Sigur… DA”
“Dorința mea este să fii fericit și să-ți cânți cântecul mâine dimineață, când răsare…”
Și, trecând peste orice promisiune, l-am lăsat singur și doar el avea să zboare a doua zi.

*
* *
Pe piatră stau scrise penultimele-mi rânduri:
“SIDA este cântecul unui mut,
spargerea de țărm a unui vis,
un tragic
și, mai presus de toate,
Semnul Iubirii Dincolo de Atrii…
dar este întotdeauna sfârșitul din care a fost decupată DREPTATEA”

*
* *
Dincolo se crapă de ziuă, iar eu pășesc inconștientă în lumină.