Dacă femeile ar fi sfere, iar noi, bărbații, cuburi, aș înțelege lumea mai ușor.
Aș înțelege de ce sunt perfecte în mișcarea lor elegantă, neforțată de împrejurări, și de ce, odată pornite, se opresc mai greu.
Aș înțelege imensa lor afecțiune față de cuburile și sferele mari sau mici, pe care le numesc cu drag copii, precum și reținerea aproape generalizată când e vorba de nevoia unei mari intimități fizice cu alte sfere.
Aș da din cap filozofic, privindu-le cum își recreează forma, mângâindu-se uneori pe abdomene rotunjite de sarcină în care stau, încă rotunde, alte forme nedefinite.
Aș putea iubi intensitatea lor, punctată în atingeri finale, pentru că doar acolo își pot descoperi un esențial nediluat.
M-aș îndrăgosti de tot ce le reprezintă, roți, cercul atingerii palmelor în horă, curbe suave cu nume de matematicieni morți de secole, pentru că toate acestea îmi sunt, mie, cub, oarecum străine.
Aș privi poliedrele ca pe niște aspiranți spre feminitate, unde mulțimea colțurilor ar fi doar un rest din examenele luate în progresul netăgăduit spre forma finală.
Aș înțelege de ce bătrânii greci au numit sfera de lut Geea, și de ce superstițiile au oroare de eclipse.
Aș accepta în cele din urmă și că nu are rost să le copiem, să dorim să fim la fel și să credem că ne-am putem rostogoli pe panta evenimentelor cu aceeași viteză.
Le-aș povesti cu siguranță despre magnificul cub, atât de stabil în formă și în finalitatea-i dătătoare de liniște. Ele m-ar privi desigur cu ochi rotunzi, neînțelegând beneficiul atitudinii statice față de neînfrânatul dinamism al formei lor feminine. Ce poate fi mai trainic în însăși temelia lui decât un cub? Poate baza unei piramide triunghiulare. Insă piramidele rămân singulare, neputând să păstreze prea mult vreo sferă prin preajmă.
Le-aș povesti apoi despre colțuri, netăgăduita sutură între trăinicie, posibil și aspirație. Aș putea chiar țese legende despre fiecare colț unde peisajul mental e mereu altul, încercând prin asta să le arăt că nu suntem chiar neinspirați sau limitați.
Le-aș putea povesti pe îndelete despre Picasso și Brâncuși și despre valoarea lui Pi, litera grecească care închide într-o verighetă aspecte nebănuite.
Le-aș spune cât de zadarnică este încercarea lor, firească de altfel, să pună în mișcare ceva atât de stabil precum un cub. Cu siguranță, cândva ne vom ridica împreună o casă picasso-iană, pe care ea o va împodobi cu suflare brâncuși-ană. O casă cubistă peste care va trona globul feminin, făurit din cristalul transparent al unui acoperiș sufletesc ce nu va limita nicicând orizontul.
Iar în cascada din grădină, care se va auzi atât de clar, se vor prăbuși necontenit stropi aproape sferici, tunând și fulgerând la cuburile de granit hotărâte și încăpățânate în menținerea unei aluri exterioare, chiar dacă în vacarmul permanent se vor lăsa erodate și purtate apoi spre eternul feminin.
Cu timpul, ele ne vor convinge să nu distrugem anumite concavități, apărute firesc de-a lungul mileniilor, unde rotunjimile lor se vor putea adăposti căutând liniște și odihnă, pe când noi savurăm intensitatea legăturii cu suprafețe sufletești neștiut de mari. Iar dacă ne vom pipăi vreodată concavitatea proprie cu mâinile încă golite de cunoaștere al unui Adam neizgonit din rai, ne vom putea întreba dacă renunțând la coastă am câștigat sau am pierdut. Cel târziu atunci când vom îmbrățișa sfera unei Eve, zăvorând-o în cavitatea dintre brațe, vom înțelege, sferă sau cub, că am plecat cândva, demult, din aceeași substanță stelară.