poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-19 | |
Creștinarea Daciei
A fost o vreme când într-adevăr toate drumurile duceau la Roma. Și cele care nu duceau s-au croit din nou fiind convertite cu lăncile legiunilor. In aceea vreme, despletindu-se în Pont, Dunărea curgea ca o văduvă cernită. Clopote nu erau. Doar valuri. Dangătul lor fin premergea melancolia de mai târziu a clopotelor. Plângeau odată cu ploile de primăvară în timp ce malurile se clătinau sub povara convoaielor; luptători, negustori, funcționari. Veniseră săraci, să se agonisească, să aibe un ogor și o fustă. Dar cum intrau mai adânc în ținuturile astea aspre le creșteau bărbi și cioareci, deveneau de-ai locului. Veneau nenumărați din imensul imperiu flămând ce nu putea să-i mai hrănească. Doar sculele plecau; bulgării de aur, de argint, de aramă, de cositor, fierul. Zăpezile aici erau mari și vinul bun deci nu s-au mai putut întoarce. credeau că ar fi fost păcat să o facă mai ales că popoare tinere, sălbatice, dădeau răsăritului târcoale. Printre ei nu era nici un principe ambițios să poarte coroană. De aceea căciulile erau mai multe. Principii tocmiți de zei muriseră pe metereze, pe stânci, pe sub stejari. Guvernatorii și funcționarii erau cu ochii la aur și cu gândul la Roma, la triumfuri, la circuri, la parfumul portocalilor de la Cumae, la femeile pomădate ale Quirinalului, deși aici își luau amante dace, frumoase, tinere, făceau copii cu ele, la plecare luându-le în Cetatea Eternă. Rămâneau legionarii obosiți de războaie care aveau drept căpătâi femei aspre și fertile precum ogoare iar pe drumuri prăfuiții negustori. Singurul principe încoronat atunci a fost Cristos. Ceremonia a durat câteva secole. Intr-o zi a lunii aprilie a trecut Dunărea într-o lotcă un grec bătrân și uscat Părul cenușiu, aspru, împletit într-o coadă lungă legată în jurul gâtului. Barba firavă. Îmbrăcat destul de subțire pentru vânturile dunărene încă reci la jumătatea primăverii. Dar nu păru să-l preocupe acest lucru. Își zicea Niarhos. Așa le-a spus celor doi pescari care l-au trecut Dunărea. Singura lui avere era învelită într-un peșchir alb purtat sub brațul stâng. Numai el știa ce are învelit în pânza groasă. Pescarii, curioși, și-au lăsat lotca și l-au urmat. Oricum trebuia să-l urmeze fiindcă grecul nu și-a făcut vorbă de plată. Cu toții au luat-o spre miazănoapte. Părea că știe destul de bine drumurile și limba acestui neam deși pielea-i măslinie și veșmântul de in miroseau a soare, a sud. Niarhos voia să ajungă în nordicul Apulum și să întemeieze un templu. Pescarii i-au dat dreptate; pe aici sfinții nu se prea arătaseră. Zeii cei vechi fuseseră uitați iar cei noi erau de piatră, aduși în căruțe de la Roma. Vremurile erau tulburi așa că templele nu puteau fi decât binevenite. "Eu vin cu o nouă lumină, le-a zis Niarhos pescarilor și celor câțiva oieri adunați în jurul lui, seara, lângă focul unui popas. Ce știți voi despre Evanghelii?". Ciobani au ridicat din umeri dacă și atunci se ridica din umeri în astfel de cazuri. Ei știau totul despre oi. Evangheliile le erau total necunoscute. Prea multe nu știau nici despre zeii împăratului. Pescarii mărturisiră că au mai auzit cuvântul pe undeva la țărmurile mării dar nu pot să zică cum că ar ști despre ce e vorba. "Eu sunt preot al Evangheliilor, le-a spus abia șoptit Niarhos. La Roma, cu toată prigoana lui Decius, Evangheliile au biruit". "Pesemne trebuie să fie niște zeițe", emiseră părerea pescarii, ca oameni mai umblați, după care se culcară cu toții. Dis de dimineață, trupul uscat al lui Niarhos fu zgâlțâit de unul din ciobani. "Bătrâne, zeițele tale pot să ne aducă bogăție? Oi multe, câini credincioși, staule de piatră, aur?". "Din toate astea numai bogăție", îi zise grecul turnându-și apă rece pe față. Ciobanul fu mulțumit. Bogăția, sub orice formă, nu putea să fie decât bună. Și oierii porniră cu el spre Apulum. Ei oricum trebuiau să urce oile la munte. Vor porni ceva mai devreme. "Oile acestea sunt ale vostre. Voi sunteți oile mele. Eu sunt oaia Domnului. Veniți!" le porunci Niarhos. Până la cetatea romană drumul a fost tare lung. Au făcut mai bine de trei luni. Înaintea lor mergeau turmele. S-au alăturat grecului cam douăzeci de suflete; oieri, cerșetori, legionari dezertați, răufăcători pocăiți. Plugarii aveau case, neveste, copii. N-au putut să vină. Dar grecu i-a botezat și pe ei cu apă, i-a învățat câte o rugăciune către împăratul Cristos și le-a dat semnul crucii să-l țină în cinstire. La Apulum, pe un deal, s-au hotărât să întemeieze o abație unde Cristosul trebuia să li se arate. Pe lângă abație se pripășiseră mai mulți nevoiași pe care Niarhos îi învăța Scriptura. Comunitatea devenea mai numeroasă, micul templu de bârne numit basilică, neîncăpător. Puseră mâna pe topoare doborând o parte din pădurea de salcâmi care îi înconjura. Astfel clădiră satul creștin în mijlocul căruia, lîngă o fântână, înfipseră în pământul pietros o cruce mare. Niarhos își purta bătrânețea pe ulițele proaspete încă mirosind a luminișuri arătând cu toiagul unde să fie cutare casă sau hambar, sau zid de piatră, sau adăpătoare, fără să slăbească din strânsoare peșchirul sub care toată lumea prinsese să ghicească litera scripturii. Defrișarea pădurii trezi oficialitățile. Guvernatorul însărcină pe prefect să afle despre ce este vorba pe dealul cu pricina. Prefectul trimise un perceptor. "Iei două suluri, stai trei, patru zile și scri învățătura grecului. Trebuie să aflăm dacă este conformă politicii imperiului, dacă ne ajută sau dacă ne blamează". Acesta plecă imediat luând o traistă cu daruri sfântului, două suluri și câteva pene. Ajunse într-o zi ruginie de octombrie și rămase în abație treizeci și șase de ani. Consemnarea Scripturii nu fu terminată căci Niarhos muri în al paisprezecelea an al șederii sale. Trimisese prefectului șapte Evanghelii și treizeci de cărți iudaice din Septuaginta. Iulius, perceptorul, avea o femeie, Marcela. Era sarmată la origine, frumoasă și ambițioasă. O cumpărase de la goți când regele Kniva cucerise Philipopolisul. De când el era în abație îi făcuse trei copii, de unde ănainte vreme fusese stearpă. Iulius mărturisi că, asemeni lui Avraam din Septuaginta, Domnul îi dăduse urmași predestinați. Marcela se închina Cristosului dar o făcea mai mult din ambiție. Vroia ca templul să prospere iar ea, din ce în ce mai des, se visa marea lui preoteasă. Creștinii făcură copii cu femeile de prin prejur venite să se roage și la zeul cel nou, să ceară vreo favoare sau să-i tămăduiască pe cei dragi. Alungate din casele și satele lor acestea se alipeau abației încât Niarhos fusese nevoit să sape un canal între hotarul comunității și colibele muierilor. grecul era destul de tolerant în ceea ce privește păcatul cărnii dar nu accepta existența femeilor în tabără. Dintre muierile creștine doar marcela păstra o poziție privilegiată chiar în Apulum. Guvernatorul îi oferise un întreg apartament în clădirea termelor sale, două sclave, giuvaieruri, câini dresați de la Roma și un păun într-o cușcă de argint adus din Levant. Ea reuși să-i convingă pe edilii din Apulum de forța Evangheliilor tocmai când aceștia se hotărâseră să trimită un centurion cu două, trei manipule de cavalerie pentru ai împrăștia pe sectanți și a da foc satului. Oricum guvernatorul, funcționar prudent, trimise o epistolă cezarului cerând sfatul imperial în această problemă delicată. Dar trimisul, prinzând vremuri potrivnice îmbarcării în Pontul Euxin, o luă călare pe uscat și căzu în Dalmația răpus de otrăvurile Marcelei. Oamenii simpli se duceau cu sutele la sfânt, încărcați de ofrande, de boli, de nevoi. El trebuia să-i scape de toate acestea. Îi primea pe fiecare oferindule ca pavăză botezul și crucea. Din ce în ce mai des, creștinii din abație formau solii și, înarmați cu rugăciuni, porneau cu prapurii în vânt spre Apulum, Germisala, Brucia, Poatise, Napoca, Alburnus Maior și chiar la Porolisum și Ulpia. In general erau primiți bine, uneori indiferent și șceptic, dar nu puține au fost cazurile când legionarii i-au împrăștiat cu spada și lăncile. Într-o zi se înfățișă în fața guvernatorului o solie creștină din îndepărtatul Efes. Pomezile date în grabă nu reușiră să ascundă degerăturile, rănile, praful și oboseala. Purtau haine negre din păr de cămilă, tunici roșii de purpură, lungi coade cărunte împletite, podoabe de argint și bronz iar la gât câte o cruce mare de aur. Nu aveau arme, nu aveau bani. Erau înarmați doar cu Logosul. Aveau o misiune de lungă durată ce trebuia să se prelungească asupra nordicilor carpi, roxolanilor, sarmaților iazigi și alani, bastarnilor, goților și vandalilor. Străbătuseră fără arme o lume a armelor și acest lucru îl făcu pe guvernator să îi cinstească ca pe niște oameni deosebiți. Ei mărturisiră că Niarhos este un eretic. Guvernatorul le ceru scriptura lor, o compară cu a grecului, și zise că nu vede nici o diferență esențială. "Scriptura e una și aceeași Excelență, îi răspunse șeful soliei, iar tălmăcirea ei e alta. Oare Dumnezeu nu a dat același trup criminalului ca și milostivului? Dar câtă diferență îm manifestarea unuia și a celuilalt! Scriptura e una de Duh. Ea sălășluiește în cuget, în suflet, în afara pergamentelor. Ferească Dumnezeu ca un neam întreg să pice în năvodul ereziei! S-a auzit că Niarhos crede în gnosticismul pervers al lui Simon Magul și al desfrânatei Helena, că a fost prietenul lui Plotinus din Lycopolis, păgânul și blasfematorul, că nu aplică penitența și castitatea, el și oamenii lui având copii naturali, născuți din orgii în mijlocul unui neam ce iubește vinul și căruia cu forța i s-a impus defrișarea viilor, că mănâncă carne în posturile sfinte, și câte alte nelegiurii pe care credința noastră nu le tolerează. Luminate domn, vrem să-l găsim, să-l supunem dreptelor ascultări și cu asta să-l aducem pe calea cea dreaptă împreună cu turma ce o păstorește". Guvernatorul o chemă pe Marcela și-i spuse să-i ducă pe creștinii din Efes la Niarhos, să se explice singuri. El nu le putea fi arbitru respectând încă persoana divină a Cezarului și zeii Romei. Marcela îi duse la abație însoțită de douăzeci și cinci de soldați ce trebuiau să aplaneze eventualele conflicte. Frumusețea și mândria ei, disprețul din privire, dar mai ales eleganța și bijuteriile, făcură o impresie proastă sfinților efesieni întărindu-le convingerea în cuibul eretic păstorit de Niarhos. Dar, în ciuda tuturor suspiciunilor, solii fură bine primiți, în spirit creștin, cu pâine și vin, li se spălară picioarele acoperite de colbul lungilor drumuri, asistară la o slujbă, după care cinară. La masa frățească purtară discuții până noaptea târziu cu Niarhos și alți capi ai comunității. Efesienii le expuseră punctul de vedere al bisericii lor, al episcopului Orfeos. Niarhos, bătrân și obosit, adormi la masă așa că discuția continuă cu Iulian în frunte. Lumânările erau parfumate, vasele de argint, bucatele dulci. S-a băut și mult vin. Discuțiile deveneau mai aprinse, spiritele mai polemice. Scripturile se lăsau greu pătrunse, vinul păgân al Daciei având dogma unică a euforiei. Dimineața Niarhos și Liptos pescarul aveau gâturile tăiate. Din trupul smochinit al grecului cursese sânge puțin. Mâna-i încremenise strângând peșchirul nepătat încă. Sub el n-au găsit Scripturile. Le știuse pe de rost. Era un mic chivot de argint în chip de templu umplut cu șuvițe de păr și cenușă. Pescarul murise greu strângând în mână toiagul de corn al lui Niarhos. Efesienii, luați din somn, au fost supuși caznelor. Nici unul nu a recunoscut imfamia. Spre prânz au fost dezbrăcați și măcelăriți. Soldații au aruncat lăncile și au fugit care încotro de teamă să nu intre pe mâna fanaticilor. Iulian a stat în fruntea abației douăzeci și doi de ani. La moarte a mărturisit bătrânilor că el i-a ucis pe cei doi apostoli, pe atunci crezând încă în deșertăciunea lumească. El ar fi dorit o biserică mare, prosperă, influentă, care să depindă de episcopul Ștefan al Romei cu care și luase legături tainice. Pe Marcela ar fi dorit să o facă mare preoteasă, recunoscând că a iubit-o tot timpul mai mult decât Scripturile, adorând-o mai mult decât Christosul. Bătrânii nu i-au dat iertarea. I-au părăsit căpătâiul lăsându-l singur pradă durerilor și fierbințelii care îl înăbușa și-l făcea să delireze. Copii lui nu l-au iubit. Nu i-au închis ochii. Ei iubeau puterea. A fost îngropat departe de deal, fără nici o slujbă. Fii lui Iulian, deși n-au fost doriți, s-au pus în fruntea abației, fiind cei mai buni știutori de carte. Ei au creat abației bule și peceți, au dat norme și au tocmit legiuiri și județe, au fixat praznice și hramuri, au participat la concilii și au ținut legături cu alte scaune episcopale. De asemenea au fost susținuți de guvernator, de edilii din Apulum, unde Marcela deținea o tainică influență și putere. Dar ei se urau încă de mici. Se putea bănui că mult timp împreună nu vor putea conduce comunitatea. Marcela îl sprijinea pe Evarist, fiul cel mare, iar sora lor Porfiria, care călca pe urmele mamei sale în ceea ce privește influența și puterea, pe Lucian, fiul cel mic. La o vânătoare de mistreți Evarist îl străpunse cu lancea pe Lucian, sub privirile îngrozite ale celorlalți creștini, apoi alergă călare în Apulum să o ucidă și pe sora lui. Dar nu o găsi. Marcela fu îngrozită și, văzându-l plin de sânge, îi închise ușa în față. Creștinii s-au baricadat în abație și nu l-au mai primit pe Evarist, văzând în el și în familia lui semnele Antihristului. Evarist s-a pocăit, și-a tuns pletele, și-a pus cenușă în cap rugându-se de bătrâni să nu-l excomunice. Văzând că nu poate trezi mila lor a plecat. Nimeni nu l-a mai văzut. A lăsat vorbă în municipiu că pleacă în Asia, la mormântul zeului, să spele păcatele lui și ale neamului său. Dar păcatele erau grele, antrenând vremuri tot mai tulburi. Abația era mânjită de sânge. Părăsită, Dacia suporta starea letargică a unui trup fără cap. Ultimele garnizoane nordice își părăseau limesurile trecând pe lângă Apulum, luând drumul sudului. Abația împărtășea aceeași soartă. Cripsos pescarul a plecat undeva în răsărit la marginile estice ale gurilor Dunării unde auzise că lotca lor, în care Niarhos trecuse fluviul, purtată de valuri, făcuse o sumedenie de minuni. Și ceilalți creștini plecau, locul fiind blestemat. Se schivniceau prin pădurile din apropiere. Cu timpul, rugându-se, cădeau în genunchi, mergeau în patru labe, le creșteau capete de lupi, colți, blană și coadă. Abația căzu în uitare. Pădurea de ulmi și salcâmi, pe care ei o tăiaseră, își lua o revanșă necruțătoare. Acoperișurile, turlele putrezite de șiță, se sprijineau ruinate pe coroanele arborilor. Altarul templului era năpădit de rădăcini viguroase. În Apulum, ocolită de moarte, trăia Porfiria. Ea tălmăcea visele celor câțiva negustori rămași în municipiu căpătând mâncare și haine. Marcela murise la Roma, la o vârstă nu tocmai înaintată, în patul ultimului guvernator. Nu-i trimisese Porfiriei nici o scrisoare. Doar vestea morții ei, putată de vânturi. Într-o noapte de iarnă, scuturându-se de coșmaruri, Porfiria se sculă, se îmbrăcă în grabă, se duse și făcu câteva cruci cu cărbune pe pereții templului lui Jupiter. Atunci zeii de piatră coborâră de pe socluri, se înarmară cu făcliile nestinse ale templului, urcară pe deal, dădură foc abației și dispărură în pădure. Odată cu abația, trei zile neîntrerupte, arse și pădurea. Când legionarii guvernatorului, veniți să se roage, ajunseră acolo, o haită de lupi trăgeau din carnea arsă, amestecată cu zăpadă și funingine a unei bătrâne. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate