Se lumina încet de ziuă. Soarele arunca cu săgeți firave, iar vântul adia cu îndoială. Liniștea lumii te cutrmura privind ca un Dumnezeu asupra ei, căci oamenii nu începură a mișuna încă la acele ore matinale. Se auzeau păsărele cântând, albinuțe bâzâind, ape susurând...
Lumea nu fusese creată pentru a fi perfectă. Visul perfecțiunii era doar al oamenilor, poate de aceea unii dintre ei isi doresc distrugerea ei.
Totuși, dimineața aceea era perfectă.
Nina se trezise odată cu primele raze ale astrului de zi și simți că trebuie să se bucure cu toată inima de această dimineață.
Locuia aproape de pădure într-o vilă mare, un fost conac construit cam imediat după 1920. Când vedeai casa asta veche te temeai să intri în ea ca nu cumva să se prăbușască peste tine.
Fata o luă încet spre pădure, căci simțea ceva ciudat în tot trupul și în stomac, framantandu-se ca si frunzele in vant, și parcă foșnetul verzui al pădurii o chema tot mai puternic. Era ca și cum desisul i-ar fi vorbit limba și i-ar fi înțeles gandurile, speranțele și visele. Drumul prăfuit șerpuia calm cu curbe largi și ușoare.
Adora natura! Avea de gând să studieze biologia ca să o poată ajuta și proteja. Oamenii din jur îi erau străini, de-abia dacă vorbea cu părinții ei sau cu colegii. Era inchisă în sine și adesea visele ei erau cuprinse de flăcări.
Nina nu cunoștea iubirea. Spunea: „Prima mea iubire este natura, care va rămâne mereu marea mea dragoste”.
Nu dupa mult timp ajunse la padure si o lua incet printre copaci vrand sa ajunga la poiana ei preferata din centru. Acolo vorbea ea cu padurea si pomii din jur o mangaiau cu freamatul lor lin si verde temator. Erau trei zile de cand nu o mai vizitase si simtea ca ii este dor de linistea padurii. Cine isi putea inchipui ca pana si aceasta iubire sincera, dar fugara, poate fi pacatoasa?
Se intinse pe iarba frageda inca din pricina ca printre ramurile grose ale pomilor nu patrundea suficienta lumina pentru a o maturiza si la nasul ei ajungea o mireasma de muschi prinsi pe pamantul umed la radacinile copacilor. Pentru altii mirosul muschilor era iritant, dar Ninei ii placea foarte mult pentru ca ii inspira incredere in sine si o facea sa viseze.
Inchise ochii pentru a se putea concentra mai bine la vocea padurii. In dimineata aceea parea nelinistita, dar Nina nu se temea doar de un fosnet putin mai agitat. Vantul ii flutura parul lung si blond ca aurul ars, iar umbrele se jucau pe fata ei voioase si sfioase. Apoi incepura sa prinda curaj si vantul sa se inteteasca.
Chiar daca era vara si mijlocul zilei, cerul incepu sa se intunece. Norii erau parca mai mult negri decat cenusii si, framantandu-se acoperira, inca de dimineata soarele, ca o patura grea de plumb. Nu erau nori obisnuiti si Ninei ii inspirau teama. Cunostea natura si nu se temuse niciodata de ea.
Poate ar fi mai bine sa mearga acasa, daca vine ploaia, dar, desi mintea ii porunci sa se ridice, corpul nu o asculta. Ramase intinsa pe iarba privind fermecata schimbarile rapide produse in natura si in vreme.
Nimeni nu stia insa ce inseamnau aceste schimbari.
Cand padurea se sfarsa incepea un camp intins si prafuit. Daca Nina ar fi fost la capatul padurii ar fi vazut o aratare care inainta spre oras: furtuna starnise o tornada. Praful de pe camp se ridicase in vant si nimic nu-I statea in cale.
Fata simti in jurul ei aerul infierbantandu-se, arzandu-I obrajii si invaluindu-I trupul intr-o caldura din ce in ce mai insuportabila.
Se ingrijora. Se ridica in graba si porni in fuga spre casa, chiar daca ar fi fost mai indicat sa ramana in luminis. Iesind din padure si uitandu-se in sus, vazu si cerul arzand. Ploa cu flacari usturatoare. In departare, tornada disparuse, dar orasul era acoperit de foc, iar fumul negru si imbacsit, deja ajunsese in dreptul ei.
Norii prinsesera o forma abstracta si inspaimantatoare. Odata cu picaturile de flacari cadeau asupra intregii lumi si fulgere, care abia daca se mai vedeau in lumina raspandita de foc.
Oare ce se intampla? Si cat avea sa mai dureze?
Cateva minute mai tarziu, timp in care Nina privise socata ce se intampla in jurul ei, pamantul incepu sa tremure. Acest cutremur nu dura mult si nici nu avu o intensitate prea mare, dar apuca sa zguduie din temelii orasul.
Cand pamantul se linisti, fata merse mai departe. Ajunsa in fata casei sale se temu pentru prima oara sa intre. Pana sa se hotarasca ea, un fulger I-o lua inainte si distruse vila, acea constructie frumoasa si valoroasa din vechime. Nina speriata, incepu sa planga. Unde avea sa mai locuiasca familia ei? Derutata cum era din pricina infernului in plina desfasurare din jur, nu realiza ca parintii sai nu mai erau in viata in urma distrugerii casei. Nestiind ce sa faca, daca ar trebui sa se adaposteasca sau nu, se indrepta spre orasul cuprins de flacari, crezand ca va fi mai la adpost.
Aici, avea loc un haos de nedescris si nemaivazut. Oamenii iesau din cladirile arzand, strigand si cu lacrimile siroaie pe obraji ca si Nina. Nimanui nu ii pasa de ceea ce lasa in urma. In mijlocul haosului fiecare era pe cont propriu, cuprins de febra egoismului si de dorinta de a-si salva viata. Numai cateodata mai vedeai o tanara mama cu copilul plangand in brate, deranjat de zgomot si te induiosai intrebandu-te cine ar putea sa curme viata acestui mic si nevinovat pui de om.
Pasarile, sus pe cer, zburau necontrolat, iar glasurile lor anuntau tragedia.
Blocurile incepura sa se darame prinzand sub ele omeni, animale si chiar de a-I fi avut norocul sa scapi, ai fi mutit intoxicat de patura groasa de praf ridicata in urma diferitelor prbusiri, care, pe deasupra, se mai si amesteca cu fumul flacarilor, pentru a-ti face moartea mai frumoasa. In biserica din centru preotul se ruga impreuna cu cativa credinciosi. Acestia incercau sa isi mai alunge teama cufundandu-se in rugaciuni si sperau ca toate aceste intamplari sa se sfarseasca curand. De asemenea, clopotul suna necontenit tras de mana nimanui, ceea ce ii speria si mai tare pe cei cativa adepti ai religiei adunati. Poate erau toti cei care mai ramasesera in oras caci biserica nu se prabusise inca, desi cupola ardea linistit. Pana la urma oamenii din biserica ajunsera la concluzia ca acel articol dintr-un ziar oarecare, aparent absurd, despre faptul ca in urma mortii Papei avea sa vina sfarsitul lumii, nu mai era ceva exclus.
Nina vazu toate acestea si intelese in sinea ei ca nu mai e nimic de facut si ca nu are scapare. Astfel, o lua inapoi spre padurea atat de draga ei, macar sa stie ca si-a dat sufletul in locul considerat de ea cel mai potrivit. Dar cand ajunse acolo, descoperi ca pomii erau acum dezfrunziti si ardeau ca tot ce era in lume. Privi in sus, inca plangand, si se intreba daca doar ea mai ramasese, apoi vazu venind spre ea o picatura de flacara. Nu se feri. “Cu cat mai repede cu atat mai bine!” isi zise si ingenunche asteptand. Nu se zbatu deloc si nu avu mult de asteptat.
Poate toate aceste intamplari erau actiuni teroriste, desi prea putine fenomene naturale ar putea fi provocate de om.
Curand, asupra lumii cazu intunericul, desi nu era ora la care venea noaptea pe timpul verii. La scut timp dupa aceea, planeta Terra fu lovita cu putere de un asteroid care luase foc in urma frecarii cu aerul si vitezei uimitoare. Dupa ciocnire nu mai ramase nimic din lumea Pamantului.
Nu era o actiune terorista, nici o razbunare a vreunui om cu mintea pierduta…era apocalipsa.