S-au împlinit aproape 6 ani de când l-am cunoscut pe Mihai. Eram la un concert, nu mai țin minte cu ce formație, în perioada aceea pe care eu acum o consider adolescența mea irosită. Mi-a cerut o țigară, și ,obișnuit cu acea situație, pe care o trăisem de nenumărate ori, când ai da orice pentru o gură de moarte, am scos pachetul din buzunar și i-am spus să ia mai multe.
Uitasem povestea asta. Mi-am amintit-o acum câteva zile când, tot la un concert am văzut un om care semăna foarte mult cu el.
Mihai era genul rebel. Purta o geacă de piele, de motor. (Aș fi omorât acum câțiva ani pentru una la fel.) Avea un tricou negru, cu Manowar, o bandană pe cap și câte un cercel în fiecare ureche.
(1)Dar nu asta îți atrăgea atenția, ci expresia de pe fața sa. Nu văzusem niciodată un om cu o față atât de expresivă. Era o combinație ciudată de frumusețe copilărească, de resemnare bacoviană încununată de un calm deplin, calm trădat poate doar de ochii săi albaștri, scânteietori, plini de viață.
Seriozitatea pe care o afișa de obicei era contrazisă doar de nasul său, parcă prea mic în comparație cu restul feței, într-o totală antiteză cu ochii săi mari și cu obișnuitul zâmbet larg cu care îi întâmpina de obicei pe oamenii pe care nu îi mai văzuse de mult timp, sau pe cei pentru care avea „ o afinitate” aparte.
La acel concert am băut împreună o bere. Am vorbit despre muzică, viață, femei, poezie, și cel mai important...despre moarte.
Nu credea în ea. Nu o considera o soluție. Era un luptător, și poate, tocmai de aceea am acceptat să merg cu el în altă parte să mai bem o bere și să discutăm.
Am ajuns într-un bar, unde m-a introdus în cercul lui de prieteni, și, mai important...de prietene.
O săptămână mai târziu am fost la un alt concert, organizat de data asta la Preoteasa. Atracția serii urma să fie Interitus..o formație despre care știam prea puține, și care, acum, din câte știu s-a desființat.
Eram singur, ca de obicei. Întotdeauna merg singur la concerte. Îi cunosc pe majoritatea celor care sunt acolo, dar nu prea socializez cu ei. Merg mai mult pentru muzică..și adesea..să beau ceva.
Era și Mihai acolo. Era împreună cu un prieten de-al lui, Alex, și cu încă 3 prietene. Când m-a văzut, a venit la mine, și, fără să mă întrebe nimic...mi-a întins o sticlă, cu o băutură tare, dar potrivită anotimpului (era sfârșitul lui noiembrie)
Am băut un sfert din stică pe nerăsuflete. După ce a băut și el o gură m-a întrebat ce e cu mine pe-acolo, și mai ales, cu cine venisem. Nu avea de unde să știe că sunt singur. Mi-a făcut cunoștință cu Alex, și cu cele trei prietene cu care venise.
Dintre ele, una atrăgea atenția în mod deosebit. Roșcată, cu părul răsfirat, cu ochi albaștri, strălucea îmbrăcată în niște cârpe, niște...nici nu știu dacă le pot numi haine, o fustă lungă, tăiată oblic, ce lăsa vederii imaginea oarecum ciudată a unor bocanci de armată cu 8 găuri (nu se mai găsesc în comerț, am înțeles că nu se mai fabrică în România). Cu un tricou simplu, negru cu însemnul formației Cargo pe spate, și cu o geacă, un cachi închis, părea un înger trântit cu samavolnicie în brațele unui croitor de mâna a doua.
Dar nu cred că strălucea datorită acestui contrast. Dana, pentru că așa o chema pe roșcata noastră, avea o piele asemănătoare celui mai fin satin alb. Paloare ei aproape morbidă umplea o încăpere, indiferent de lumină, cu o senzație de căldură filtrată prin diafanele pene ale îngerilor. Era de nedescris..cu o față care, spre deosebire de cea a lui Mihai, nu suporta a primi în ea însăși nici un fel de sobrietate. O bucurie copilărescă părea că inundă acel chip indiferent de vreme, lumină, fără să trădeze vreodată adevăratele sentimente care se ascundeau în spatele ochilor pururi sclipitori, ca un diamant în lumina ușoară a lunii.
Acum, după atâta timp, în timp ce scriu aceste rânduri, nu pot să-mi scot din minte imaginea celor doi (ce ciudat pentru că după cum spunea, până acum câteva zile uitasem acea perioadă a vieții cu desăvârșire). Nu văzusem niciodată doi oameni care să se potrivescă atât de bine. Păreau croiți din aceeași bucată de material, asemănători în aparență, dar, mult mai impresionanți împreună, reunindu-se parcă în întregul pânzei inițiale. Unde era nevoie să se asemene, se asemănau, unde unuia îi lipsea ceva, cu siguranță puteai regăsi acel ceva în celălalt.
L-am întrebat dacă e prietena lui...și, nu știu de ce, a ezitat pentru o clipă. Ea a observat asta, și fără vreun anunț prealabil, l-a luat în brațe și l-a sărutat..Părea un moment din celebrele romane de dragoste, pe care, spre marea mea rușine, nu am apucat niciodată să le citesc.
Parcă îl ghicise, știa că, sub înfățișarea lui dură, era la fel de timid ca o fată-mare în seara nunții. Ea, era ceva mai îndrăzneață, dar slabă, pentru că, mânată de o impulsivitate excesivă obișnuia să nu vadă imaginea de ansamblu și se repezea la amănunte. El însă, mai cumpătat, o tempera mereu atunci când curiozitatea sau impulsivitatea ei o luau înaintea rațiunii.
Vorbind cu el câteva săptămâni mai târziu, mi-a povestit că o cunoscuse cu 2 zile înainte de a ne întâlni la acel concert, și tocmai de asta ezitase când l-am întrebat dacă ea era prietena lui.
Am devenit prieteni destul de buni în perioada care a urmat. Prieteni, pe cât de buni pot fi doi oameni care nu au copilărit împreună, și care nu petrec mai mult de 10-15 ore împreună în cursul fiecărei săptămâni, în general în baruri sau la concerte.
Erau tot timpul împreună, iar când se întâmpla să fie doar Mihai, la o masă cu băieții, nu cred să îl fi auzit vreodată vorbind despre altceva decât Dana. Nu văzuse niciodată un apus mai frumos decât cel pe care îl privise în prima zi când a cunoscut-o, îmi mărturisea el cândva..Cât de ciudat (?!).., bărbații nu prea au obiceiul să își facă mărturisiri, cu atât mai puțin să vorbească de ceea ce simt în prezența unei femei.
Viața lor împreună (despre care nu știu decât din ceea ce am văzut – și cât de neatent sunt – și din ceea ce obișnuia Mihai să îmi povestească mai târziu) nu a durat foarte mult, dar nu cred că am auzit vreodată un om vorbind cu atâta mulțumire despre fiecare clipă, despre fiecare mică bucurie, despre fiecare mic neajuns, văzut cu mult umor și desconsiderat, sau despre o zi de iarnă, despre prima zăpadă. Poate nici nu o să mai aud prea curând, pentru că el nu vorbea niciodată despre clipa pe care o trăia, ci numai despre clipa pe care o trăiau. Ajunsese să vorbească la plural și când era singur cu noi, când Dana lipsea. Vreau să spun că nu am simțit niciodată lipsa cuiva dintr-un grup în felul în care se resimțea lipsa Danei atunci când era plecată cu micile ei treburi, și când trebuia să suportăm un Mihai posomorât, melancolic și parcă incomplet.
În vara anului următor, nu l-am prea văzut.(sau poate ar fi mai bine spus nu prea i-am văzut) Eram destul de ocupat cu munca, și când aveam puțin timp liber citeam, cu gândul că poate citind voi învăța și cum să scriu (ceea ce nu s-a întâmplat).
(2) Ne-am întâlnit, după cum era de așteptat, la un alt concert, în septembrie. Mihai era deosebit de vesel, chiar surprinzător, pentru că nu se potrivea cu acea rezervă și sobrietate care se putea citi oricândînd mod normal pe fața lui
L-am întrebat ce mai face, cum a fost vara și dacă vrea să mergem undeva să bem o bere (deși nu mai băusem ceva care să conțină alcool de vreo 4 luni).
Mi-a spus că se simte bine, că vara a fost cam lungă, lipsită de evenimente (concerte pentru că aste erau evenimentele pe care le frecventam amundoi), și că ar bea ceva mai tare.
Nu era ceva deosebit pentru el să bea din când în când ceva mai tare, dar m-am mirat că a insistat să nu mergem într-un bar, ci la el acasă. A mai adunat câțiva prieteni și prietene, și am plecat, spre ceea ce speram să fie o seară de petrecere, povestiri din vremuri imemoriale, glume și poate împărtășire a planurilor de viitor.
Am ajuns în modestul apartament pe care părinții lui îl decoraseră după caracteristicul „bun gust” al societății române. Am desfăcut câteva sticle, am turnat în pahare și am început să vorbim. Pe fundal se auzea o muzică surdă, parcă pentru a veni în completarea atmosferei creeate de acea dorință de a-ți cunoaște din nou prietenii după o lungă perioadă în care ați fost despărțiți.
Am vobit cu toată lumea în seara aceea, mai puțin cu Mihai..Nu știu de ce, prbabil pentru că, fiind gazda, a fost cel mai ocupat dintre toți. Poate nu aș fi apucat să vorbesc deloc cu el, dacă nu aș suferi de insomnie.
Când aburii alcoolului s-au făcut stăpâni pe simțurile celorlalți, eu, care probabil băusem ceva mai puțin, și Mihai, care, fiind gazdă, și un băutor foarte bun, nu și-a permis excese care să îl pună într-o postură jenantă am apucat în sfîrșit să vorbim.
Nu știu de ce, probabil datorită faptului că nu îl văzusem de foarte mult timp nu am simțit că ceva lipsea din acest tablou. Într-un târziu, puțin jenat că nu întrebasem până atunci, am cerut ceva amănunte despre viața lui și mai ales, despre Dana.
(3)Încurcat oarecum de întrebare, a pus ochii în pământ. Și, ca și cum ar fi așteptat ca răspunsul să se ridice din flăcările iadului, a tăcut câteva secunde. După aceste, luând o postură de om impasibil, a început să povestească încet, cu cel mai mare calm, cum, cu câteva luni în urmă (2 sau 3 cred), în timp ce el intrase în cofetăria Indiana să cumpere două înghețate, impulsivă cum era, Dana încercase să traverseze în fugă strada, pentru a-i face o glumă, speriindu-l probabil sau..poate doar pentru a ajunge cât mai repede aproape de el.
Nimeni nu știe..Povestea, la fel de calm și rece ca până acum, că auzise doar un scrașnit al roților, un fel de șuier prelung și claxonul înfundat al unui „perpetuum mobile” care nu era capabil să își înfrângă propria energie cinetică prin frecare. Auzise o bușitură, și gemetul surd al unei femei..
Când întorsese capul, o văzuse pe Dana, întinsă pe șosea..
Povestea că a alergat cât a putut de repede și că a vrut să o ia în brațe, dar că, o persoană, probabil vreun medic sau asistent care se afla întâmplător în preajmă îl oprise. Spunea că acesta l-a ținut departe, nu din răutate, ci pentru a o proteja pe Dana, căci respectivul se temea ca aceasta să nu fi avut vreo fractură a coloanei vertebrale, și ca nu cumva mișcările pe care le-ar face Mihai să nu îi pună în pericol viața.
S-a temut degeaba..Coloana Danei era întreagă...însă, ceva se rupsese înăuntrul ei. Hemoragie internă, ăsta a fost verdictul trecut, ca o osândire venită prea târziu, pe certificatul de deces.
Nu mai conta că murise pe trecerea de pietoni (chiar dacă alergase), și că viteza mașinii depășise cu mult limita admisă, chiar și pe cea mai rapidă autostradă de la noi din țară..
(4)Îmi spunea Mihai că îl iertase pe șoferul acela, (care culmea ironiei scăpase doar cu revocarea permisului și 1 an închisoare, pedeapsă care îi fusese ulterior transformată în 6 luni închisoare și 1200 ore de muncă în folosul comunității) pentru că, după cum spunea el, Dana murise împăcată, ba chiar mai mult..îl iertase pentru că așa îi ceruse ea, când, cu ultimele puteri îi spusese că dacă ar putea să moară peste o sută de ani nu ar muri împăcată departe de el, și că era fericită că apucă să îi vorbească acum și că el e acolo să o țină de mână...
Spunea toate astea rece, nepăsător, parcă nu i s-ar fi întâmplat lui, ci unui prieten, așa cum vă povestesc eu acum.
(6) L-am întrebat cum se simte, și spre marea mea mirare, a clipit des de câteva ori, parcă atunci s-ar fi fi trezit dintr-un vis..
Mi-a spus că e bine, și că nu-l mai interesează; că e doar o amintire, și că nu îl mai afectează prea mult, că probabil nu a iubit-o niciodată, și că, poate îi e mai bine fără ea, pentru că are „mai mult timp pentru a se concentra asupra lucrurilor cu adevărat importante din viață”.
Am plecat în dimineața aceea foarte trist, și mă întrebam cum pot eu să fiu mai trist ca el, dacă nu cumva juca teatru, dacă nu cumva își pusese o mască, în spatele căreia se ascundea pentru a nu îl considera noi slab.
(7)L-am văzut abia peste o săptămână în barul unde obișnuiam să ne adunăm, la masa la care stăteau, el cu Dana. Pe masă era o sticlă de suc, ceea ce m-a mirat și mai tare. Nu era genul de om care să bea numai suc, tocmai de asta l-am întrebat dacă e bolnav, dacă ia medicamente și din motivul ăsta nu bea. Părea oarecum palid, dar o tentă atât de subțire de palid peste obrajii lui inundați de sânge încât părea mai mult un fard foarte discret pe un chip de femeie frumoasă.
A zâmbit, mai larg decât obișnuia, și mi-a spus că nu are nimic. Doar se plictisise de băutură, și se gândea la altceva. M-am uitat imediat la scrumieră..nici un chiștoc..Am scos din buzunar pachetul și i-am oferit un „cui”. A râs cu poftă, mi-a zis că s-a lăsat; începuse de luni, și azi era sâmbătă, era nefumător de aproape o săptămână.
Am vorbit cu el, și nu mi-a atras atenția nimic. Era poate mai vesel decât în trecut, poate chiar mai vesel decât în perioada în care era cu Dana, poate prea vesel pentru un om care își văzuse iubita murind.
Eram preocupat de altele, vroiam doar să scap din cotidian, așa că l-am provocat la o discuți despre Platon. Știam că îi plăcea mult filosofia, așa că, ne-am îngropat în discuții despre Idee, despre lumea ideilor, despre virute, onoare, viață și alte lucruri pe care Socrate le considera importante, dar, pe care, din nefericire, noi nu le mai regăseam în societatea modernă.
A doua zi am fost la liceu, am scăpat mai devreme, adică pe la 17.30, și, contrar obiceiului, am mers direct spre casă.
Am ajuns acasă pe la ora 18.10, și i-am găsit pe ai mei în fața televizorului. Urmăreau un buletin de știri, și, pentru că nu îmi era foarte foame, m-am așezat și eu lângă ei, pe un fotoliu.
Era un reportaj pe care nu l-am prins nici de la început, și pe care nici nu l-am urmărit până la capăt:
(8)„Era adolescentul obișnuit, venea în fiecare zi la liceu, chiulea uneori, dar învăța, era băiat conștiincios, și nu cred că l-am văzut vreodată trist. Era vesel, deborda de energie, nu fuma, nu vorbea niciodată urât...nu știu ce i-o fi venit” spunea o doamnă între două vârste, cu ochelari și ușor plinuță.
(9)„Iubea viața, era așa vesel, ce-i drept, a avut probleme, în vara asta, i-a murit cineva, dar nu părea prea afectat” spunea o puștioaică, de 17-18 ani, îmbrăcată după modă, într-un roz ostentativ, și cu niște blugi foarte strânși pe corp.
Reportajul nu prea mi-a atras atenția, mă gândeam la altele. Două minute mai târziu a sunat telefonul. Era Alex. Nu mai auzisem nimic de la el de săptămâna trecută când am petrecut împreună la Mihai. L-am salutat cordial, și imediat am detectat o oarecare nervozitate în glas.
M-a întrebat dacă m-am uitat la știri. I-am răspuns că da, dar că nu am fost foarte atent. Atunci mi-a căzut fisa. Știam că o văzusem pe doamna între două vârste, plinuță și cu ochelari undeva. În pozele lui Mihai. Era diriginta lui, mi-am adus eu aminte, și reportajul fusese făcut la liceul la care învăța el.
A murit Mihai, mi-a spus vocea de la capătul firului. Pentru o secundă m-am mințit că nu înțeleg, apoi, mi-am spus că face Alex o glumă, chiar una morbidă, și că, dacă îl voi suna pe Mihai, îmi va răspunde ca până atunci cu bucurie, și cu oarecare nedumerire asupra motivului pentru care am sunat.
Nu l-am mai sunat, mi-am revenit repede, și i-am cerut explicații lui Alex.
Mi-a explicat că l-au găsit jos, lângă liceu, cu un caiet de poezii în brațe, și că nimeni nu l-a văzut când s-a urcat sau când a sărit.
Am citit, căteva săptămâni mai târziu acele poezii, pentru că asta era una din ultimele sale dorințe, trecute pe ultima pagină, să ne strângem cei care într-un fel sau altul i-am fost prieteni și să cinstim sau să vărsăm un pahar de vin în amintirea sa în timp ce Alex, cel mai talentat dintre noi, va citi.
Atunci am înțeles că, ceea ce declaraseră diriginta lui în acel interviu, ceea ce spusese despre el acea colegă, tot în interviul respectiv, ceea ce văzusem noi în el, din ziua în care o pierduse pe Dana a fost doar teatru ieftin.
Imediat după ce o pierduse, a fost supărat, chiar furios pe acel șofer pe care l-ar fi omorât dacă ar fi avut ocazia, și la fel de furios pe ea pentru că îl părăsise, numai că, nu era „normal” să fie furios, așa că, și-a pus o mască de om trist, supărat, îndurerat de pierderea persoanei iubite. Mai târziu, când devenise chiar trist, când ere îndurerat cu adevărat lumea se aștepta ca el să își revină, așa că, și-a pus o altă mască, aceea a omului resemnat, nepăsător, impasibil.
Când într-un final, a devenit nepăsător, și când resemnarea a pus stăpânire pe el, lumea aștepta iar altceva. Și-a luat deci, ca orice om care prețuiește și părerea altora o mască fericită. Așa se explica acea fericire exagerată pe care o afișase cu o zi înainte să moară, când băusem (probabil, pentru prima dată de când ne cunoșteam) un simplu suc împreună, fără obișnuita țigare și fără subiectele stereotipe ale discuțiilor noastre, ale bărbaților (sport, femei, mașini și în cazul nostru..muzica).
Își folosise acea fizionomie, deosebit de expresivă de care vă vorbeam la început, pentru a se ascunde. Făcuse din expresiviatea feței sale o mască, sau mai bine spus mai multe măști, câte una pentru fiecare zi, câte una pentru fiecare prieten, câte una pentru fiecare discuție și subiect, câte una pentru fiecare.(am notat cu 1-9 doar pe cele pe care le-am putut vedea eu, pe celelalte le păstrase probabil pentru ceilalți)
Caietul lui de poezii avea 90 de pagini. Prima poezie o scrisese în prima zi după ce murise Dana, iar ultima în ziua morții sale, pe ultima pagină a caietului. Trecuseră doar 90 de zile de la moartea ei, dar pentru el trecuseră o mie de măști sub care a stat ascuns, de noi, de alții și poate de sine însuși.
Și iată, acum, la această oră târzie când scriu asta, în spatele unei perdele de fum provenind de la țigara aprinsă și uitată în scrumieră, mă ascund și eu în spatele unei măști de om nepăsător, și vă povestesc acestea ca și când nu aș fi trist. Poate nu sunt, poate nu deplâng felul cum a murit, dar deplâng felul cum a trăit acele câteva luni, ascuns în spatele unei măști.
Și voi, din spatele măștii voastre de critici îmi veți spune că povestea e veche, prea tristă și prea lungă pentru a avea vreo importanță literară.
Și alții, din spatele măștii lor de oameni „sensibili” îmi vor spune că e întradevăr trist, că trăim toți în spatele unei măști, alta în fiecare zi.
Și eu din spatele măștii mele..................