Întâmplarea asta a ta... Îmi amintește de ceva ce am pățit eu însumi cu ceva ani în urmă. Să fi fost acum vreo opt ani... Nici acum nu înțeleg ce s-a întâmplat. Unele lucruri nu merită sau nu trebuie înțelese, doar savurate... Nu trebuie să înțelegi vreun mesaj ascuns în ploaie ca să te bucuri de ea după secetă și nici pe Ioana nu a trebuit să o înțeleg... Zâmbești degeaba, știi și tu asta.

Acum că stau să mă gândesc, am trecut pe lângă multe lucruri fără să le privesc decât fugar, mereu distras. Nu am întors capul niciodată decât după o femeie frumoasă sau după o mașină străină și m-am amăgit spunând că sunt „realist” când realitatea nu pot nici acum să o văd în adevărata ei complexitate. E cumplit să realizezi propria ta simplitate, propria ta limitare psihică... La început nu am vrut să accept faptul că mă înșelasem, însă a trebuit să îmi recunosc înfrângerea ca să pot spera la o victorie. Dar să revenim la acea întâmplare.

Ei bine, nu eram atunci decât un puștan care promitea să devină un îndemânatic fotograf. După cum vezi, nu am ajuns. Într-o zi mă întorceam de la magazinul de unde îmi luam filme cu buzunarele pline. Cred că eram destul de fericit. Nu țin minte exact decât că fluieram o melodie destul de cunoscută pe atunci și că îmi mirosea a pâine proaspătă de la fabrica din apropiere. În acea zi micul meu cartier era liniștit. Vuietul specific Bucureștiului nu se auzea până acolo și un sentiment de pace umplea străzile prăfuite. Cu alte cuvinte mă simțeam „bine”. Cotind pe lângă un corcoduș din care o bătrână încerca să își dea jos nepoții un om m-a întrebat cât era ceasul. Nu pot spune acum decât că era trecut de prânz și că multă lume își dormea somnul de duminică sau petrecea în liniște. De undeva se auzea vag un pian cântând o melodie tristă. O țin minte și acum, o cunosc de undeva și totuși nu îmi dau seama ce melodie este. Straniu... Unele lucruri par să fie venite dintr-o pustietate de peste mări și oceane, dincolo de cer... Unii oameni se mulțumesc să spună că „li se pare” sau trec totul în glumă, dar sentimentul că totul a mai existat odată, că faptele tale ar putea fi stabilite și tu legat la ochi pentru a nu vedea decât ce trebuie să vezi... e, cel puțin pentru mine, înfiorător. Aștept uneori să se întâmple o mare minune și să mă trezesc din vis, să uit că am existat vreodată, că am mers la școală vreodată cu tema nefăcută, că am băut o bere cu tine, că am luat peste nouă la examen la română... Să îmi reiau viața obișnuită din lumea reală și să uit că a existat vreodată un Pământ, că acolo trăiau ființe stranii care se omorau între ele și că m-au făcut să sufăr sau că le-am urât vreodată...

Și, cum mergeam pe strada atât de familiară mie, nu știu de unde a apărut un băiat care vindea ciocolată. Þipa în gura mare dar nimeni nu venea să cumpere. Numărându-mi banii am observat că se depărtase atât de mult că abia i se mai auzea vocea răgușită, așa că am luat-o la fugă. Am trecut de casa cu balcon înflorit dincolo de care nu mersesem până atunci niciodată, făcând eforturi crescânde să aud glasul vânzătorului. Un vânt lin adia, stârnind praful pe strada cu garduri din ce în ce mai înalte. În cele din urmă glasul pieri, iar băiatul nu mai era de văzut. Am înjurat înciudat și m-am oprit ca să îmi mai trag sufletul. Am privit atunci pentru prima oară casele ce mă înconjurau: erau toate inexplicabil de înalte, cu ferestre mari, sobre, și pereți crăpați de mângâierea dureroasă a timpului ce trecuse peste ei. Prin ferestrele sparte ale uneia dintre ele se vedea un pian. Am hotărât atunci să transform eșecul într-o experiență interesantă și am încercat poarta, așteptând să aud o voce supărată sau un lătrat de câine, deși știam bine că nu era nimeni în curte. Spre mirarea mea, poarta s-a deschis aproape singură, împotrivindu-se doar printr-un asurzitor scârțâit. Aruncând o privire prin curte, m-am putut asigura că era, sau mai bine spus fusese, proprietatea unor oameni înstăriți. Citroen-ul degradat de lângă zid era cea mai bună dovadă în favoarea descoperirii mele. Însă eu voiam să îmi pun la încercare priceperea muzicală, având în vedere că nu mai cântasem la pian de mult timp. Clanța a coborât lin iar ușa deschisă a descoperit ochilor mei un hol claustrofobic ce dădea într-o încăpere spațioasă. În mijlocul încăperii se afla o masă, iar de-a lungul zidurilor erau așezate, unele peste altele, cărți... Sute, poate mii de cărți! Mi-am pișcat obrazul să mă asigur că nu visez și am început a cotrobăi printre ele, îndepărtând cu mâinile pânzele de păianjen vechi de zeci de ani, trezind la viață pagini care zăcuseră în liniște mult prea mult timp. Atunci știu sigur că eram fericit. Am pierdut atunci numărul minutelor – ar putea să fi fost chiar ore, răsfoind tomuri de care nu mai auzisem niciodată, fascinante însă în vechimea și poveștile lor...

Însă, cum nimic nu este etern în lumea oamenilor, momentul s-a năruit brusc. Ochii mei se îndreptaseră fără voia mea spre singura carte de pe masă. Era un volum verde, cu un titlu auriu scris cu simboluri ciudate. Cărțile care îmi provocaseră euforia cu câteva minute mai devreme se prăbușiră pe podeaua de piatră, detronate de o temniță a secretelor și mai fascinantă. Nu știu ce mă apucase, am început să dau paginile una după alta, nervos, până când, inexplicabil, am ajuns la o pagină în al cărei colț îndoit de mâini necunoscute mie era trecut un număr sfârșit în cifra unu. Eram sigur că mai văzusem pagina înainte și m-am grăbit să răsfoiesc iar cartea ca să o găsesc. Prima încercare m-a adus iar la pagina blestemată. A doua nu a mai dezvăluit-o nici pe aceasta. Deveneam agitat și degetele mele tremurânde au întors o pagină pe care mi-am dorit imediat după aceea să nu o fi văzut.

Par să fabulez, însă tot ce îți povestesc ție acum este adevărat. Cel puțin la acea vârstă a fost real, însă nu cred că eram atât de imatur cât să îmi imaginez toate astea. Uneori mă cutremur la gândul că experiența s-ar putea repeta și nu știu dacă mă cutremur ca de un miracol dorit sau de o tragedie pe care aș dori să o uit. După atâți ani ceea ce am simțit și am vâzut este oarecum confuz, mai ales dacă luăm în seamă împrejurările în care s-a petrecut faptul acesta... Nu am mai vorbit nimănui despre acest lucru pentru că nu m-ar fi crezut. Sper să înțelegi faptul că sunt un om căruia îi place să fie privit ca toți ceilalți, fără să se străduiască să pară deosebit în vreun fel...

Dar cum văd că, în așteptare, ai rupt țigara, te invit să iei una din pachetul meu și continuu. Am citit de zeci de ori cuvintele scrise cu o substanță neagră-gălbuie pe cuprinsul a două pagini netipărite. Nu am reușit să înțeleg atunci, iar acum e prea târziu... „Am cules cărbuni din mina de diamant”... Nu știu ce îți spun ție cuvintele astea... Pe mine m-au îngrozit într-un mod inexplicabil atunci. Am încercat să întorc paginile și am găsit alte cuvinte, scrise la fel. Nu am mai citit. Mintea mea probabil că a simțit de atunci agonia unei morți psihice ce acum e mai aproape ca niciodată și nu a vrut să accepte adevărul. Nu mă simt vinovat. Așa ar fi făcut și alte miliarde de oameni în locul meu, așa că nu sunt un mișel de excepție. De fapt, nu este chiar nimic la mine care să fie excepțional, e doar o iluzie cu care mă hrănesc zilnic și cu care îmi potolesc setea de moarte... Am fugit pe coridoare până m-am trezit în fața pianului pe care îl văzusem de afară. Mi-am trosnit degetele și am încercat câteva acorduri... Era, spre suprema mea surprindere, acordat. Am început să cânt una dintre puținele melodii pe care le cunoșteam și, pe măsură ce îmi simțeam mâinile tot mai libere deasupra claviaturii, o spaimă imposibil de descris creștea în sufletul meu, ca și cum aș fi readus la viață o creatură malefică de o putere apocaliptică. Atât de mic în orașul cu multe blocuri, cu străzi zgomotase și oameni grăbiți, mă simțeam atunci puternic. Puternic însă nu aici, ci într-o realitate unică, ruptă de visul vieții pământești, o realitate a aștrilor și a idealurilor pe care nu le mai cunoscusem niciodată. Când m-am oprit, mă simțeam amețit, ca și cum ceva m-ar fi lovit puternic în bărbie.

Þin și acum minte cum, coborând de la etaj pe alte scări, am intrat într-o cameră de lucru, cu documente prăfuite de ani și raze de soare apunând prin ferestrele mari, cu perdele albe. În capătul celălalt al camerei am putut să văd o ușă de sticlă ce dădea într-o grădină. Am pășit, fără să mai fac efortul de a mă întreba cine a avut grijă de florile cu parfum îmbătător. Pur și simplu mă pierdusem în acea vrajă pe care nobilii obsedați de averi nu au timp să o trăiască...

Când m-am dezmeticit am constatat cu spaimă că mă rătăcisem. Orice alee pe care apucam ducea către lac și raza mea vizuală era limitată de gardul viu crescut peste măsură. Obosit, speriat și indignat m-am așezat pe mal, dând deoparte stuful ca să pot vedea apa limpede din mijloc. Am avut impresia că eram zgâriat pe față și am vrut să mă privesc în oglinda apei. Am tresărit atunci văzând mâna întunecată care ieșise din apă și mă prinsese de guler, numai ca imediat apoi să mă pomenesc zvârcolindu-mă în apa murdară. Am ieșit și m-am descălțat, curățându-mi teneșii de noroiul din cauza căruia mă prăvălisem. Mi-am văzut atunci, pentru un moment, fața în apă și m-am mirat de aspectul pe care apa din păr mi-o dădea... Păream... cum să zic?... matur... Atunci am văzut-o și pe ea. În rochie străvezie, cu părul negru căzându-i în exotice cascade pe umeri, palidă ca și cum sângele nu i-ar fi umplut niciodată obrajii netezi. Nu mai știu ce am zis, nici măcar dacă într-adevăr am zis ceva. Știu numai că mi-a întins mâna ei molatecă, fantomatică parcă, și, apucând-o, am constatat că nu mai eram ud. Am mers împreună spre o bancă din parcul devenit dintr-o dată vast și, așezându-mă lângă ea, i-am simțit capul pe umărul meu. A grăit cu o voce atât de liniștită, atât de umană și de angelică în același timp... M-a rugat să îi povestesc cum am ajuns acolo și unde am învățat să cânt la pian, însă oricât de mult am rugat-o nu a vrut să îmi spună nimic despre ea – „La ce bun? Mulțumește-te să mă numești tu...”. Mi-a destăinuit însă că mă căutase, că tremurase mult timp în singurătatea ei și că acum se simțea completă. „Nu vei pleca, nu?”, mă întreba aproape cu lacrimi în ochii ei atât de goi... M-am auzit chemat... Mama mea stătea câțiva pași mai departe și mă chema. Nu a părut să audă atunci când i-am spus că mai sunt cu cineva, așa că m-am îndreptat spre ea...

Am simțit căldura sobei și apoi palma mamei lovindu-mi cu putere obrazul: „Eu și taică-tău ne-am făcut atâtea griji pentru tine, golane!”. Am căutat a doua zi casa. Nu am mai găsit-o... Starda se înfunda câteva case mai departe de balconul înflorit...

***

Pletosul își aprinse o țigară și oftă, tăcând. Celălalt îl privea încă, gânditor, prin fumul de țigară ce plutea în toată Lăptăria lui Enache. Nu știu ce gândea el, dar auzisem destul... Destul cât să îmi pară rău...