A apărut de nicăieri. Nu-l așteptam, îl uram chiar într-un anume fel.
─ Bună dimineața, ce mai faceți, am auzit că ați fost avansat, felicitări! (ăsta mi-a luat postul pe care îl vânam de două săptămâni… ufffff)
Și în loc să-mi răspundă domnul Miron aud o replică destul de tăioasă:
─ E unu’ de-i zice Sache, îl știi?
Am rămas perplexă. Care Sache, ce Sache? Cine vorbește?
─ Hmmm…, zice, poți să pretinzi oricât că n-aș exista, te privesc întotdeauna peste umăr.
─ Ah! zic și-mi plesnesc o palmă peste frunte.
Se uită la mine și zâmbește mulțumit și plin de sine.
─ Ne mai întâlnim!
Care va să zică Sache. Da domne’, m-am gândit, regulile astea. În plus, e joi. Trebuie să înțeleg o dată și o dată ce e cu joia asta.
Zi de joi agitată, plină de lucruri de făcut, aglomerație, autobuze ticsite de lume pestriță, cozi interminabile la abonamente, fast-food (niciodată n-avem timp!). În sfărșit ajung acasă. Sun la ăia de la cablu – ce dracu’ se-ntâmplă cu HBO-ul?
─ Bună ziua, fiți draguță ce se întâmplă cu postul HBO?
─ De la noi nu e nici o problemă, îmi răspunde o voce pițigăiată, uitați-vă mai bine dacă nu e vreo problemă la dumneavoastră acasă.
─ Domnișoară (probabil o doamnă zbârcită!), să știți că nu prea sun fără să verific.
Dându-mi seama, însă, brusc, de tonul cam tăios mă înmoi – trebuie să rezolv problema.
─ Dumneavoastră sunteți firmă serioasă (te faci frate cu dracu până treci puntea). Dar m-am gândit că poate se lucrează la îmbunătățirea rețelei sau ceva. Înțeleg că totul este de fapt în regulă?
─ Hehe – iarăși vocea ciudată răsărită de nicăieri!
(Ah, nu tu, nu iarăși!) Îl ignor.
─ Vă mulțumesc, sunteți tare drăguță. Credeți că s-ar putea, totuși, să verficați? A5, apartament 21.
─ Hehe… ia mai bine închide telefonul ăla și hai să stăm de vorbă.
Înlemnesc. Așez instinctiv telefonul în furcă.
─ Hai, ia colea o țigare și pune de-o cafea. Hai să stăm la taifas.
─ Nu te cunosc și nu mă cunoști. Lasă-mă-n pace!
─ Ehei – zice – mă cunoști prea bine. De-aia m-ai chemat și d’aia mi te adresezi la pertu.
Nu-i chip să-l fac să plece. Pun de cafea. Să-mi zică ce are de zis și să plece o dată!
─ Fumezi? zice, întinzându-mi un pachet de Pall Mall.
─ Nu, mulțumesc.
─ Uite, vezi, iar mă chemi!
Are dreptate. Întind mâna și iau o țigare. O aprind cu teamă.
─ Așa mai merge.
─ Ce vrei de la mine?
─ Un singur lucru. Să accepți că exist și că nu poți fără mine.
─ Te înșeli. Nu prea mă interesează nebuniile astea cu socializarea, gura lumii…
Râde. Râde vulcanic a mângăiere pe creștet.
─ Bine, zice, ai dreptate. Vezi că sună telefonul.
─ Alo, da mamă, sărumâna, da, și mie mi-era dor de tine.
Îl pufnește râsul. Zâmbesc. Termin conversația și îl invit să servească din cafeaua care încă scotea aburi.
─ Nu, cafeaua era pentru tine. Eu n-am nevoie.
Sorb lacom. Mă simt ca un școlar prins cu lecția neînvățată.
─ Și zici ca nu mă cunoști, deci… zâmbește malițios. Și totuși azi m-ai chemat de cel puțin zece ori.
─ Eu n-am chemat pe nimeni. Când?
─ Păi hai să sistematizăm: la coadă la bilete când te-a îmbrâncit imbecilul ăla libidinos, la birou când te-a chemat șeful să-ți zică de plecarea la Cluj, la ieșirea din bloc când te-ai văzut cu vecina aia nesuferită cu pălărie roșie… mai știi ce i-ai zis?
─ Gata, ajunge! Ok, nu-i chip să scot cu tine meci egal. Fie, exiști.
─ Nenene… Nu-mi faci nici o concesie. Exist și ai nevoie de mine!
Îl simt dominator, autoritar, aș vrea să scap de el cât mai repede. Mă simt stingheră și goală, parcă mi-ar citi cineva în suflet. Îmi pun un pulover pe mine fără să-mi fie frig.
─ Hai să-ți mai zic.
─ Nuuuuu… ajunge! strig rugător și simt cum se ridică lacrimile încet către colțul ochilor.
─ Draga mea, nu e nimic rușinos. Toată lumea are nevoie de Scamator. Numai că nu-mi place când lumea asta ipocrită e ipocrită și cu mine. Lângă Scamator oamenii n-au nevoie de măști. Ia colea jobenul, scoate două politețuri și trei encomioane și du-te și cumpără cadouri. Mâine e Craciunul. Și de Craciun, mai mult ca oricând, o să ai nevoie de mine.
Îmi aduc aminte brusc că mâine e Craciunul, că trebuie să merg în vizite la rude și deci trebuie să cumpăr cadouri și să îmi pun o mască surâzătoare.
……………………
Noaptea trece greu, nu pot să dorm, parcă îl văd pe Scamator în fiecare gest al meu de peste zi.
……………………
─ Bine ai venit, iubita! Te-așteptam, uite ce de bunătăți ți-am pregătit.
Zâmbesc tâmp, întind cadoul și simt două ventuze umede pe obraji.


În spatele mătușii se ridică încet și șugubăț un joben…