PEȘTERI de PRIMÃVARÃ

Era o după-amiază cu soare împăcat, venisei de la serviciu obosit și nervos, ca întotdeauna, ai intrat în sufragerie, te-ai întins pe canapea, privind prin transperantele trase, soarele, și stăteai de vorbă cu mine, și îmi spuneai că lumea asta, al cărei soare este pe sfârșite, merită un nou soare, că pământul acesta, atât de adânc rănit de oameni, va fi distrus de oameni, dar oamenii merită un nou pământ, și răul, unde va merge răul de pe lumea asta, îmi spuneai, pentru că el este pretutindeni, mă rugai să îl duc undeva, la miliarde de ani lumină, dar acolo, te-ai oprit, acolo trăiește, poate, cineva, și răul acela va mușca din alți oameni, sau din altă lume, din alte ființe, ia tu răul, rogu-te, îmi spuneai, dar nu știai unde să îl duc, poate în soare, să ardă, să ardă răul tot, de pe întreaga lume, și te-ai înviorat, așa cum stăteai întins pe canapea, cu capul lângă sobă, și în sufragerie a intrat bunicul, cu părul alb ca floarea de cais, în pulovăr alb, de lână, ca o filă de carte gălbuie, “bună-seara, bunicule”, “bună seara”, a spus, și s-a așezat pe taburet, cu spatele rezemat de sobă, și atunci te-ai întors cu capul la fereastră, ca să nu stai cu ceafa la el, avea mai bine de nouăzeci de ani, și acum el privea pe fereastră, și tu îl priveai, cum ațipea, și te-ai gândit atunci că bunicul, așa cum stătea acolo, pe scaun, alb, rezemat de soba verde, este Dumnezeu, pufăind liniștit, respirând, împăcat cu lumea, și lumea toată respirând prin sufletul lui de crai. Și pe când gândeai așa, luai aminte cum, ori de cate ori bunicul inspiră adânc, soarele, pe fața lui, crește, și ori de câte ori expiră, soarele descrește. Și te minunai... și priveai iar, și vedeai că nici fața bunicului nu mai era așa cum o știai, devenise transparentă, capul i se aplecase într-o parte, se ridica, pe fiecare respirație, și cădea blajin, la loc, când soarele scădea, dar nu, nu bunicul se sincroniza cu soarele, ci soarele creștea și descreștea, după respirația sa. Vine o vreme când toți bunicii de pe lume sunt chiar Dumnezeu, dar nu luăm seama la ei, tocmai atunci nu luăm seama la ei, așa îți spuneai, ce frumos doarme acum, aici, Dumnezeu, bunicul meu, cât de mult te-am căutat, bunicule, pe lume, aș vrea să te țin minte, așa spuneai, dar nu te voi ține minte, și tu vei muri, cândva, și soarele, atunci, după a cui respirație se va lua?, bunicul s-a trezit, tăcea, privea parcă dincolo de soare, s-a ridicat, și a ieșit, pas cu pas, aplecat în baston, afară din sufragerie, și tu te-ai intors iar cu capul la sobă, priveai pe fereastră, și începusei deja să te rogi, de ce, nu știi nici tu, de atâta frumusețe câtă pusese Dumnezeu în somnul bunicului pe primăvara goală, te rugai “Slăveste, suflete al meu, pe Domnul”, “Slăvește, suflete al meu, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos”, și soarele a început să crească și să descrească iar, când te rugai, soarele creștea, când priveai, descreștea în fereastră, ia să vedem, ai spus, să ne rugăm mai rar, și soarele creștea și descreștea mai rar în fereastră, ia uite, ți-ai zis, ce face soarele, ia să mă rog mai des, și soarele se iuțea, și ți-ai spus, mi se pare mie, sau este chiar soarele cel care se joacă pe rugăciunea mea, dar nu te-ai ridicat să privești dincolo de transperant, dar cine altcineva decât soarele să fie, cine mai ascultă, oamenilor, gândurile, mai era cineva pe lumea gândurilor, dar nu știai, doar, deodată, ai simțit cum dinspre ușă se mișcă, aproape de tavan, ceva, ca o masă agilă de aer, cine e, ai întrebat în gând, cine intră în casa mea, și nu bate, dar aerul nu răspundea, soarele doar asfințea, și umbra de aer plutea mai departe, se mișca prin cameră, pe deasupra ferestrelor...
Și a venit și femeia ta, a făcut patul, dar umbrele acelea le simțeai mai departe, în cameră, veneau în gândurile tale, cine sunteți, întrebai în gând, femeia ta adormise, și se întorsese cu fața spre perete, nimeni, răspundeau ele, nu este adevărat, voi nu mă lăsați să dorm, “slăvește...”, așa te rugai, altă rugăciune nu știai, ieșiți afară, dar ele îți otrăveau gândurile, te chinuiau, voi, ai spus atunci, voi, năluci, umbre, spirite ale răului, spirite mincinoase, extratereștrii, spirite ale Asiei, oameni de hârtie, draci, vârcolaci, vrăjitori, nici aici, la mine în gând, la mine în casă, nu îmi dați pace, și te-ai luptat cu ele, ore în șir, le-ai amenințat că te rogi, pentru ele, și când te rugai, ele se depărtau de mintea ta, când nu te rugai, veneau înapoi în minte, și le afuriseai, și te afuriseai, și le amenințai cu bunul Dumnezeu, l-ați văzut?, ele, nu, așa spuneau, noi suntem Dumnezeu, noi avem toată puterea lumii, mințiți, spuneai, cu puterile cui faceți voi minuni, nu este a voastră puterea acestei Lumi, o folosiți doar, rău, doar, și mintea ta te durea, gândurile tale sângerau, te răsuceai în gand de pe o parte pe alta, apoi ai încremenit în gând, și te rugai, voi, din alte lumi, veniți, luați-mi carnea asta muritoare, eu sunt cel mai nemernic și nevolnic dintre oameni, te micșorai, și de fiecare dată când te micșorai cu cuvintele tale, în gând, ele se îndepărtau, și se micșorau, dar sufletul, dar sufletul, el se roagă, nu puteți să mi-l luați, și deodată, era în miez noaptea, gura ta s-a deschis, și din ea a început să iasă afară un miros cum nu ai mai întâlnit, parcă o peșteră răcoroasă își revărsa peste tine mireasma nemaiîntâlnită, de primăvară, acum era o nemaîntâlnită mireasmă, și nu sunt cuvinte să îi dea înfățișare, și femeia ta, prin somn, s-a întors atunci, și ea, cu fața spre tine, și din gura ei ieșea aceeași mireasmă de peșteră de primăvară, pe care nu ai mai întâlnit-o niciodată...
Îngenuncheați, ai spus, și umbrele minții tale au îngenuncheat, plângând, nu în fața mea, în fața Lui, a Domnului, îngenuncheați, și lăudați numele Lui, și acum, și acum, voi, cei care fără de rușine, aici, în casa mea, și aici, în gândul meu, ați venit, creștinați-vă, numai atunci, numai atunci, în noaptea asta, măcar, voi avea milă de voi, și nu am să mă mai rog, și ele toate, lumi după lumi, univers după univers, au îngenuncheat, tremurând, în fața sabiei tale, gândul, și au jurat credință Domnului tău, și mirosurile de peșteră bine-plăcută care ieșeau din gurile voastre, bărbat și femeie, s-au împletit, însetate, și ai adormit, era aproape de ziuă, fericit și cu gândul plin de o primăvară curată, cu femeia ta în brațe...