Urme de pași pe zăpada slab luminată de lună. Aș vrea să știu unde duc. Aș vrea să știu ce scriu urmele de pași pe zăpadă în monotona lor înșiruire. Și pornesc de-a lungul liniei șerpuite ce se pierde în zare, ca să-i găsesc capătul și să aflu spre ce se îndrepta cel care a scris în zăpadă urmele acelea. Și poate, cine știe, voi afla și ce va fi gândit în timp ce mergea într-acolo…

Știu sigur că măcar odată s-a oprit în drum. Aici, unde perechea de urme este mai adâncă decât toate celelalte.
Poate că s-a oprit să se gândească la lungul drum ce îl chema înainte. Sau poate a privit înapoi. Înapoi spre urmele pașilor săi care deja scriseseră în zăpadă drumul pe care îl alesese. Sau înainte, spre întinderea imaculată a cărei puritate îi deschidea toate drumurile posibile.

Și poate s-a gândit pe care dintre infinitele drumuri să-l aleagă… sau poate că a știut de la bun început pe care va merge. În orice caz, după acele urme adânci, linia pașilor a continuat să se scrie dreaptă și clară, fără șovăirile pașilor lăsați în urmă.

Poate că eu am fost călătorul acela, căci pașii mei se potrivesc perfect cu urmele scrise în zăpadă. Dar trebuie să fi fost tare demult, căci nu-mi mai amintesc. Sau poate a fost într-un vis care a plecat singur la drum să-și caute împlinirea, pentru că eu îl uitasem atunci când m-am trezit. Dar numai capătul drumului știe acest răspuns. De aceea voi merge atât cât zăpada îmi va călăuzi pașii în căutarea visului pe care, odată regăsit, nu-l voi mai lăsa să plece.

Dar pașii mi se rătăcesc când aproape am ajuns la capăt… Visul meu e aproape și departe… îl pot vedea dar este prea departe ca să-l pot atinge. Nu mai pot înainta spre el, căci urmele se pierd în ceață acolo unde zăpada a început să se topească… și nu mai pot ajunge la orașul în care nu ninge niciodată.