Mergeam grăbită prin realitatea îmbulzită care foia care-ncotro. Plecasem puțin mai târziu de la birou și acum mă gândeam cum voi face să împac între ele orele ce vor veni. Oricum, vroiam să scap cât mai repede de apăsarea asta cu aglomerație, claxoane, respirații în ceafă și ochi iscoditori. Clădirile se prelingeau noroiate pe lângă mine, din când în când răsărea câte un neon cu lumini prea colorate anunțând cine știe ce distracție de top, oameni ale căror chipuri nu le deslușeam îmi șteargeau pardesiul, trecând pe lângă mine.
Nu știu cum, în acest mers grăbit și absent, ochii mi-au căzut din întâmplare pe mâinile acelea. Ieșeau delicat din mânecile calde ale unei cămăși și stăteau cuminți pe volan, în așteptarea verdelui. Erau delicate, deși destul de mari, dar era clar că și puțin nervoase, degetul mare bătea cadențat o melodie numai de el șiută. Am încercat să văd cine era posesorul, dar nu puteam, unghiul nu-mi permitea. Brusc, au strâns cu încordare colacul negru și mașina a demarat lin din fața ochilor mei.
Ce ciudat! Mă tot întrebam dacă acele mâini au ținut vreodată o țigară, și cum anume, dacă strângerea lor e fermă sau moale, dacă erau grăbite sau calme atunci când încheiau un nasture....
Aș fi vrut să le cunosc strivirea, să-mi așez obrazul cald în căușul lor, să adulmec mirosul de mosc, sau, poate, iasomie, să le simt căutându-mi la ceafă pulsul, să le văd așezate peste palmele mele, să le duc la buze și să le sorb ca pe o lichoare ciudată, care să îmi încălzească sufletul și trupul și să îmi aducă vise îndepărtate...
Oare cine îmi trimisese semnul acesta de departe, ca să îmi lumineze ziua?