Privea tăcut la lumina monitorului, pierdut undeva între granița dintre real și virtual, iar senzația de greață începea să-și facă simțită din plin prezența, ba chiar îi pătrundea cu repeziciune în suflet… Nu știa dacă sentimentul acesta de amărăciune, ca să nu-l numim de-a dreptul silă, într-un mod mai dur dar mai aproape de realitate, venea din interiorul său sau era ceva din afară, ceva de dincolo de real dar cu toate acestea mai pătrunzător decât aerul rece din încăpere. Era conectat de mai bine de-o oră, și cu toate astea, nimeni și nimic nu părea să-i tulbure liniștea. Acum însă ar fi vrut să aibă parte de un interlocutor incomod, de un dialog înverșunat care să-i alunge singurătatea, nu de o liniște oarbă și fără culoare avea el nevoie acum, ci dimpotrivă, vroia să cunoască cele mai neliniștitoare provocări ale spiritului, într-un cuvânt vroia să fiu viu cu-adevărat.
Pentru el, liniștea i se părea ceva suspect, nelalocul ei, nefirească și fără de viață, spiritul însemna pentru el luptă și neliniște, frământări interioare și zbateri lăuntrice.
Ar fi vrut să găsească un punct de sprijin în lumea din jurul său, dar toată speranța sa se năruia asemeni unor castele de nisip, construite prea aproape de apele învolburate ale ignoranței.
În zadar încercase să comunice cu ceilalți prin intermediul internetului, și aici pe mIRC, la fel ca și în lumea reală de altfel, nu-i răspundea decât ecoul surd al vorbelor sale, parcă condamnate la tăcere de către o instanță absurdă și inumană.
Constatase cu surprindere că tocmai acum, în secolul comunicațiilor și al informatizării, oamenii erau atât de singuri, toată această tehnologie nu făcuse decât să depărteze și mai mult oamenii de ei înșiși, în loc să-i apropie. Bariera despărțitoare ce se căscase în calea oamenilor, asemeni unui hău imens și înfricoșător, putea fi comparată cu acel imens turn Babel din vechime, căci și acum ca și atunci, oamenii nu mai găseau calea de comunicare între sufletele lor chircite de vidul lăuntric ce le lumina palida viață.
Pentru o clipă, avuse curajul nebunesc de a privi, cu o oarecare spaimă ce-i drept, dar și cu o curiozitate bolnăvicioasă de care cu siguranță nu era străin, privise așadar în hăul acesta prăpăstios al cugetului omenesc, și nu mică-i fu mirarea să afle acolo înțelesul tuturor celor de neînțeles. O frică dementă și irațională, izvorâtoare dintr-un coșmar imaginar, cu rădăcini însă în ancestral, era cea care paraliza comunicarea și armonia dintre ființele umane. Înțelegea, acum pentru întâia oară, caracterul ambivalent al cuvintelor, demonismul literelor searbede lipsite de duh și viață care sugrumau spiritul, sau magia cuvintelor întrupate din spirit, îmbibate de imaginația divină și ziditoare de universuri. De asemenea, acum înțelegea că oamenii încercau să se sustragă din calea cuvintelor, în încercarea lor ridicolă de a ascunde de ceilalți tocmai lucrul cel mai de preț pe care-l posedau, și asta deoarece, limbajul le-ar fi trădat adevăratul eu lăuntric, cel aflat dincolo de feluritele măști ce-i ascund esența coborâtoare din sămânța divină.
Așadar, la fel ca în viața de zi cu zi, oamenii încercau să-și păstreze veșmintele cu care-și împăunaseră sublimul eu, lăsând să se vadă doar imaginea falsă creată de imaginația lor diabolică, într-un cuvânt tocmai ăsta era paradoxul, fugeau de ei înșiși devenind odată cu scurgerea timpului umbre ale neputinței, ale neputinței de comuniune.
În tot acest răstimp, când mintea-i hoinărise pe alte meleaguri, pe canal nu se observa nici o mișcare, nimic care să trădeze vreo urmă de viață, se îmbărbăta la gândul că toți ceilalți discută de fapt pe privat, și tocmai de asta nu aveau timp să lege o conversație care sa le antreneze mintea într-un anevoios periplu ideatic.
Se obișnuise însă cu tăcerea mută a celorlalți, prea încrezător în umanitate, în vechile valori care animaseră civilizațiile demult apuse, dar care acum nu erau în stare să miște nici măcar un unic suflet; s-ar fi mulțumit să smulgă măcar un zâmbet pribeag, dar nimeni nu se sinchisea de existența sa. În fond era un necunoscut, de ce ar spera la mai mult ?.
În nebunia sa din păcate nemolipsitoare, ah cât și-ar fi dorit să transmită morbul ăsta al său și altora, în delirul său cutremurător o singură voce părea că-i ascultă chemarea. Era vocea propriului său Eu, înlănțuit de milenii, încarcerat de bună voie în trupul ăsta de carne, înzestrat cu senzații și gânduri, cu sentimente care rămâneau fără ecou dincolo de cortina ce despărțea cu atâta râvnă miriadele de Euri, călătorind prin veacuri....
Dar iată că în mijlocul acestui părelnic neant, apăruse de nu se știe unde și prin ce fel de joc al sorții, o luminiță care avea să-i schimbe întru totul viața. Îi răspunse cineva, un zâmbet cald îi mângâia sufletul.
Deci nu se înșelase, nu era singur într-o lume părăsită, acum putea să îmbrățișeze toate speranțele lumii întregi și să nu le mai dea drumul niciodată, gustase din fructul oprit al fericirii veșnice.
Avea să constate însă cu vădită surpriză, că celălalt era mai aproape de sufletul său, mai aproape de zbaterile sale lăuntrice, chiar mai mult decât ar fi îndrăznit vreodată să spere, celălalt îi înțelegea nedumerirea și asta deoarece gustase asemenea lui din fructul divin al iubirii. Mesajul pe care-l aducea cu sine acest călător virtual, mesaj ce suna a chemare spre alte universuri, era în fapt o chemare spre înțelegerea și trăirea în deplină armonie; chiar dacă Omul poartă în sinea sa un mirific și sublim univers, acesta nu poate fi exprimat în plenitudinea măreției sale decât prin comuniunea cu ceilalți.
Așadar, era o încercare de zidire a unor tainici ferestre spre lume, căci singur nu a fost și nu va fi niciodată atâta timp cât în juru-i natura își va face simțită dragostea.
În universul lăuntric găsești orice speranță care te va face să simți că încă mai ești în viață, iar speranța va călăuzi drumul spre adâncurile nepătrunse ale liniștii eterne și tainice....
Iar în cele din urmă, sfârșit de emoție, obosit de atâtea evenimente neprevăzute, se rostogoli pe pat într-un somn vecin cu uitarea. Abia acum își dădea seama de adevărata față a lucrurilor, lumea exista din totdeauna, el era cel care nu trăise nicicând...
Și totuși, așa efemer și stingher, coborâtor din neant, dăruise lumii ceva. Era cenușa stinsă a focului ce arse mocnit în sufletul său himeric.
Pe canal lumea începea să comunice, așadar nu trăise murind în zadar, paradoxul luase sfârșit lăsând loc altor mistere, iar viața își continua nestingherită aventura.
Într-un final, sătul de a mai căuta sensul vieții, ostenit de atâtea gânduri, el va cădea într-un somn adânc care-i va aduce uitarea că a trăit…..și poate căzând din pat își va da seama .....că el încă mai respiră.....și poate va învăța și a trăi..