Viscolește zăpada în iarna târzie a sufletului prins în lanțurile chinului ce-neacă până și ultima speranță de romantism, de atingere a stării de normal firesc ce ar trebui să respire la fiecare diferențiere a anacronismelor vitale telurice.
Viscolește zăpada în iarna târzie și umple cu gheață rece fiece visare tantrică coordonată de înlănțuirile senzuale ale crengilor arborelui speranței și întunecă viziunea apostolică ce a devenit fapt insipid în coloritul parfumurilor demonice.
Viscolește zăpada în iarna târzie spulberând până și clipa metaforică a finitului infinit ce-și plimbă diviziunea imaginii statice în tornada ce rostogolește sinele afectiv într-o gaură egotică centrică.
Viscolește zăpada în iarna târzie vânturând scăpările privirilor calde într-o mare de sincronisme metafizice ce împresoară cu sintagme morfice banale și acide însăși esența firescului nefiresc ce-și usucă păcatul atingerilor diafane, sugrumând până și plânsul definitoriu ale săracelor clipe de legală compasiune.
Viscolește zăpada în iarna târzie împrăștiind vâltoarea miilor de ace cu vârfuri de otravă mortală înghețată în singurătatea pustiului intim vidat până și de ultima sclipire a dorințelor renăscute miraculos când visul devenise iluzie.
Viscolește zăpada în iarna târzie acoperind cu durere sadică o soartă fioroasă ce a făcut ca izbânda crezului asupra teoriei fericirii să fie îngropată odată cu izvorul ce-o alimenta din nedefinita sursă a frumuseții angelice.
Viscolește zăpada în iarna târzie înghețând și banala fuziune a barierelor iluzorii ce nu puteau să limiteze nimic din jocul ghidușelor descreșteri feerice din suflarea îngerului ascendenței.
Viscolește zăpada în iarna târzie a sufletului ce a pierdut până și ultima șansă că mai poate fi purificat cu roua scursă din nectarul sirenelor.
Viscolește zăpada peste trupurile noastre încleștate într-o eternă îmbrățișare în sicriul de sticlă albastră ascuns în cimitirul uitării.