Scriu acum, cât sunt încă sub efectul halucinant al „Măscăriciului” când, deși au trecut mai bine de 24 de ore peste spectacolul de ieri, Vasili Vasilici Svetlovidov mă țintuiește încă pe un (virtual) scaun dintr-o sală de teatru mult mai mare decât uriașul amfiteatru al NIDA (National Institute of Dramatic Art, Sydney) – sufletul (meu) plin de un dor constant pentru tot ce înseamnă acasă: locuri dragi, prieteni de suflet, întâmplări (ne)trăite...
Scriu cât sunt încă sub această vrajă, cu toate riscurile.
Ar fi fost de așteptat, probabil, să mă folosesc de termeni ca „halucinant”, „vrajă”, „scaun/ sală virtual(ă)” referindu-mă, mai degrabă, la primul din cele trei spectacole jucate de actorii români aflați în turneu la Sydney – „lecția” (deloc absurdă) despre teatrul absurd al lui Eugen Ionesco, „Lecția”. Și, totuși, cu toată reușita actoricească a Monicăi Târnăcop (eleva), a lui Adrian Nour (profesorul) și a Oanei Dicu (Maria) și cu cea regizorală și scenografică a Ancăi Maria Colțeanu și a Imeldei Manu, chimia aceea specială, care a adus pământ românesc sub picioare în patria urșilor koala, s-a produs la „Măscăriciul”. Să fie „de vină” relația absolut specială pe care, în calitate de regizor și actor, Horațiu Mălăele pare să o aibe cu dramaturgia rusă? Să fie, oare, vorba de experiența pe care cei doi protagoniști – Horațiu Mălăele și Nicolae Urs- au căpătat-o de-a lungul anilor, ridicând la nivel de strategie psihologică talentul de a prinde publicul de băierele sufletului încă de la prima replică? Să fie vorba de faptul că răspunzi mai bine, ca spectator, la un text în care te recunoști, măcar pe bucăți, cu relele și bunele tale de trecător prin viață – pe tine sau pe alții de lângă tine sau evenimente deci, viață reală, „întâmplabilă”, non-absurdă? Una sau toate la un loc și, poate, multe altele...
Probabil pare injust sau neprofesionist că nu fac nici un fel de referire critică la excelenta (mi s-a spus) „Poveste a urșilor panda spusă de un saxofonist care avea o prietenă în Frankfurt”. Din păcate, e un spectacol pe care l-am ratat, pierderea e a mea și numai a mea, sper s-o pot repara cât mai curând și, dacă e posibil, tot la Sydney, în aceeași formulă: Cerasela Iosifescu, Sorin Leoveanu, sub bagheta regizorală a Cătălinei Buzoianu.
Un lucru e cert: dacă cele două zile de teatru românesc la Sydney ar fi fost un examen, cel puțin din cât am văzut eu și din feed-back-ul pe care l-am primit de la spectatori (sondaj, declarații, mini interviuri), „Măscăriciul” ar fi fost elementul care ar fi ridicat nota finală la rangul de „excelență”.
Nici nu au plecat încă din Sydney cei despre care scriu și deja se simte un gol, un fel de suflu rece, ca o iarnă reîntoarsă nepotrivit într-o primăvară gata instalată. Mi-e DEJA dor de cei de ieri și de alaltăieri, mi-e dor să-i mai aplaud pînă la durere și vreau să cred că venirea lor aici nu va rămâne doar un accident fericit. Și, dintr-o dată, îmi dau seama că-mi mai este foarte dor de cineva. Mi-e dor de „Puricele” și de „Unchiul Vania” ca de mama! Mi-e atât de dor, că-mi vine „să-i fac chemare” lui ...Unchiu’. Ce zici, „unchiule”?

Semnez în numele a 16.000 de nepoți și nepoate (după ultimele statistici australiene) din Australia,

Loredana TUDOR TOMESCU, Sydney