Daniela Pitrop Nuțu: „Catacombe. Aici totul e viu” nu este primul volum de versuri pe care-l semnați, dar cu toate acestea reprezintă debutul în poezie. Ce trebuie să înțelegem din această ignorare a primei cărți?


Florin Caragiu: Nu este vorba de vreo ignorare în sine, ci de destinația și traiectul neconexe cu câmpul literar al unei apariții care, din acest motiv, nu poate constitui un debut literar. După cum am mai amintit cu alt prilej, volumul respectiv este unul de versificație ocazională, așadar a fost scris circumstanțial, cu ocazia unui eveniment personal. Nu a fost gândit cu vreo pretenție literară și nu a fost destinat câmpului literar. În consecință nu a fost gândit ca volum de debut și nici nu i se poate acorda acest statut. Pe când în volumul „catacombe. Aici totul e viu”, demersul artistic este asumat și se adresează câmpului literar, aceasta fiind, cred eu, o condiție necesară intrării în focul evaluării critice a unui volum de poezie.


Rep: „Pentru mine, scrisul contează ca act existențial, de exprimare a unei conștiințe. Nu văd scrisul ca pe o activitate separată de viață, ci întrepătrunsă cu ea”. Am citat dintr-un interviu pe care l-ați acordat recent revistei „Caiete Silvane". Ce gândiți despre propria existență? Care sunt problemele sau întrebările care vă macină conștiința?

Florin Caragiu: Pentru mine, miza actului poetizării este una existențială, în sensul creării unui câmp al intersubiectivității, al unui câmp afectiv și al unei zone de întâlnire între sensibilități prin investirea lor în cuvânt. Cuvântul poetic transportă afectivitate, viață, experiență și are loc un continuu schimb și feed-back între corpul trăirii și corpul textual.

Rep: De ce ar alege un teolog această formă de exprimare – poezia – câtă vreme are acces și la alte forme de comunicare?

Florin Caragiu: Poezia este considerată una dintre cel mai adecvate forme de exprimare în fața tainei dumnezeiești, a cărei simțire transcende capacitățile rațiunii discursive. Experiența mistică prelungită în toate detaliile vieții poate fi cel mai bine învăluită și sugerată în forme poetice. Nu întâmplător, cei trei sfinți din Biserica Ortodoxă care au primit apelativul de „Teologul” se disting prin scrieri în care abundă forme ale poeticului, ce atestă intensitatea experierii realităților dumnezeiești. Să nu uităm că apofatismul în teologia mistică este un mod al experierii a ceea ce este mai presus de cuvânt, și nu o operație intelectuală, abstractă, de negare.

Rep: Titlul volumului se constituie dintr-o antiteză: Catacombe. Aici totul e viu. De altfel, întreaga carte este structurată astfel. Începe în tonuri melancolice, de elegie pentru a ajunge firesc la un discurs de tip experimental. Este doar aparentă antiteza? De ce ați ales această formulă?

Florin Caragiu: Nu cred că este vorba atât de o antiteză, cât de stările și variațiile sau alternanțele proprii unei anume respirații poetice.

Rep: Sacrul poate fi recuperat prin poezie. Asta s-a întâmplat dintotdeauna. Există metode moderne de exprimare a religiozității?

Florin Caragiu: Poezia religioasă în sine este o sintagmă riscantă, pentru că sugerează pentru mulți ceea ce poezia nu este, adică o idee despre o transcendență cu totul inaccesibilă, care inhibă și valorizează simțul proximității sensibile. Or poezia este în primul rând întruparea sensibilă a ideii. Unii poeticieni au ajuns chiar să respingă ideea de întruchipare sensibilă, considerând-o și pe aceasta contaminată de sugestia unei perspective exterioare. „Întruchiparea” poate indica a avea un lucru înaintea ochilor, cumva tot „în afară”. Ei au preferat termenul de prezență, cu sugestia sa non-locală și învăluitoare, mai intimă decât prezența vizuală. Pe linia acestei idei se înțelege că este valorizată în primul rând acea poezie care creează atmosferă – poezia de atmosferă, prizată cu antene foarte discrete, de regulă subliminale.
Poezia religioasă este în genere pândită de spectrul unor extreme binecunoscute ce au amenințat-o dintotdeauna, făcând-o nu de puține ori să sucombe într-un aer inautentic din punct de vedere artistic. Aceste extreme sunt, pe de o parte, spiritualismul descărnat, de care ține extrema simplificare axiologică a viziunii, în care ce-i sus e valorificat și ce-i jos e devalorizat, pe de altă parte, tabloul religios sentimentalist, pictat în maniera artei naive frecventă la noi în curentul gândirist. De multe ori înțeleasă și practicată ca o poezie a transcendenței radicale, a extremei spiritualizări, poezia religioasă de acest gen e menită să sucombe din start datorită fatalei ei poziționări, aceea a unei perspective exterioare, de la distanță, care este însă inadecvată în practica poeziei ca artă a cuvântului.
Poezie a transcendenței metafizice au practicat la noi atât Arghezi, cu poezia îndoielii, cât și Blaga, cu poezia sa metafizică, dar și Vasile Voiculescu. Distanța față de Dumnezeu, îndoiala calamitează aici propriu-zis atmosfera religioasă, o subvertește, o subminează. Îndoiala sistematică este un factor subminator ca și naivitatea sau pășunismul de altfel, care și acestea distrug autenticitatea atmosferei.
În materie de poezie religioasă, inacceptabilă este astăzi poezia îndoielii care înainte de a ajunge la aer încearcă să-l respire cu plămânii rațiunii subiective. O poezie religioasă credibilă mai ales astăzi s-ar potrivi să fie firesc una de atmosferă, pornind din interiorul fenomenelor, din proximitatea lor vie, nu din depărtări ideologice. Poezia care începe prin a chestiona existența lui Dumnezeu (și să ne gândim la Vasile Voiculescu, care exclamă: „Tu ești prea sus: lumina de la Tine îmbătrânește ca s-ajungă pân’ la noi”) sucombă din lipsă de atmosferă, prin definiție atmosfera poetică fiind dată a priori (pre-reflexiv), nu aposteriori. Putem vorbi de o poezie a îndoielii ca atare, dar nu de o poezie religioasă a îndoielii. Criticul Nicolae Manolescu vedea în formula argheziană un model pentru acei poeți actuali „a căror poezie e bazată pe dualitate și pe contrarii, este tensionată, etică și filosofică”. Criticul are dreptate, căci Arghezi poate să fie eventual un model pentru o poezie filosofică a îndoielii, dar nu totuși pentru o poezie religioasă. Vorbind despre poezia religioasă autentică, aceasta cum spuneam trebuie să fie una animată de un simț mistic și liturgic, singurul creator de atmosferă în acest sens. După părerea mea, Arghezi, Blaga, chiar și Vasile Voiculescu sunt mai degrabă poeți filosofici și metafizicieni decât poeți religioși. Tradiția gândiristă a poeziei românești religioase suferă, se știe, de declarativism și de alegorism naiv, astfel încât nu poate constitui un model pentru poezia religioasă tânără.

Rep: În finalul volumului există câteva poeme de tip jam session. Cum v-a venit ideea acestora?

Florin Caragiu: Ideea s-a născut în mod spontan, din nevoia de comunicare și feed-back în relația cu anumiți poeți de care mă leagă afinități literare și de viață, și este interesant faptul că în cadrul acestor experimente am avut tocmai prilejul să realizez mai bine miza poetică a creării câmpului intersubiectivității despre care am amintit.

Rep: Un ciclu de poeme din carte se intitulează „Lumina din umbră”. Ați simțit vreodată în timp ce scriați o astfel de lumină din umbră?

Florin Caragiu: „Lumina din umbră” este pe undeva o trimitere la chipul (caracterul iconic al) omului, și pot să spun că intuirea acestei realități este o miză centrală a poeziei religioase cu fond mistic.

Rep: „Poezia moare în pagină și învie în cititor”, spuneați cândva. Fără nicio condiție?

Florin Caragiu: Bineînțeles, sunt grade ale receptării și resuscitării cuvântului în receptorul unei scrieri, însă prin acea sintagmă în fapt mă refeream la menirea actului poetic creator.

Rep: Ați fost nominalizat anul acesta la Premiul Mihai Eminescu pentru Opera Prima. Ce a însemnat această nominalizare? Ați regretat că nu a fost premiat volumul dvs? Premiul a revenit poetei Svetlana Cârstean pentru cartea „Floarea de menghină”.

Florin Caragiu: Această nominalizare m-a bucurat, în mod firesc, ca un semnal pozitiv al receptării critice, însă nu am regretat deloc că nu a fost premiat volumul meu, dat fiind că poeta Svetlana Cârstean e o poetă de forță și a meritat cu prisosință premiul. Și în plus, ca în orice „joc”, frumusețea este să te bucuri și de bucuria celuilalt.

Rep: Credeți că există o direcție religioasă în literatura tânără de la noi? Sau doar voci disparate?

Florin Caragiu: Da, cred că sunt semne ale existenței nu numai a unor puncte singulare, ci chiar a unei zone de sensibilitate religioasă profundă în poezia acestor ani.
În ce măsură și mai ales cum este posibilă astăzi existența unei sensibilități religioase în materie de poezie? Se pune adesea întrebarea, știm cu toții: este compatibilă sensibilitatea postmodernă cu o renaștere a poeziei și în speță a artei religioase? Eu spun că se pot aduce argumente credibile în favoarea unui răspuns afirmativ. În primul rând, să nu uităm că postraționalismul și poststructuralismul de tip postmodern își au paternitatea în filosofia fenomenologică. Pentru aceasta, cum spunea Husserl, legea esențială a existenței lucrurilor este „evidența”, existența lor în conștiință, „aceasta este legea esențială a necesității și a contingenței”. Pentru fenomenologi, imaginea sau trăirea unui anumit lucru nu constituie o realitate de ordinul doi, un fel de disipare a realității după refracția ei în planul spiritual și al imaginației subiective. Nu, ei nu consideră astfel. Spiritul în această optică fenomenologică este puterea constituantă a realității, iar limbajul este o realitate de prim ordin. Și aici, odată cu criticul Marin Mincu, putem deosebi între realitate și real. Realul este datul în conștiință, și mai ales, putem spune, este datul absolut în limbaj. Marin Mincu a sesizat bine faptul că în poezie, nu se poate face confuzie între realitate și real, nu putem vorbi de o realitate imediată prozaică nici măcar în poezia ce vrea să copieze realitatea. Orice discurs poetic este un act de selectare, de alegere, de implicare a subiectului în obiect. Câtă vreme există alegere, există subiect, nu suntem aparate de fotografiat, oglinzi plimbate pe o stradă. Limbajul fără subiect ca temă de altfel ludică preferată de unii filosofi postmoderni (Francois Lyotard) se vădește a fi o falsă problemă în fond. Revenind la alegere, preferăm un cuvânt sau altul, un mod de a scrie sau altul, o senzație sau alta. Realitatea nu a fost prozaică și imediată nici măcar la naturalism, spune Mincu, fiind și în textul lor mediată prin tehnicile naturaliste ale discursului.
Noi, creștinii, spunem că subiectul este cel ce alege, el nu poate exista în afara valorizării, chiar în condiții relative, și noi avem un concept foarte important, acela de iconicitate. Aceasta înseamnă că cuvântul este sensul lucrurilor și nu invers (teza pozitivistă). Limbajul este astfel considerat mai presus de gândire, este cuvânt întrupat, deplinătate existențială, trăire integrală. Postmodernismul este, de ce nu, compatibil cu orice sensibilitate care poate valorifica omul fenomenologic, iar trăirea religioasă în măsura în care nu este o ideologie, corespunde unei astfel de sensibilități.
De altfel, nu trebuie uitat că începutul postmodernismului a fost o eră euforică și că el coincidea cu noua sensibilitate create de mijloacele media. Media era chiar puterea imaginii. Realitatea, afirma un comentator postmodern, este modelată pentru a mima imaginile media. Simultaneitatea spațio-temporală, ștergerea granițelor dinre realitate și ficțiune, sugestia animației universale, mișcarea liberă a formelor, comunicau „un sentiment al căutării unei lumi fantastice, atingerea domeniului imaginației pure”. În catalogul expoziției „Viziuni Postmoderne” din America, stă scris răspicat: „Postmodernismul nu reprezintă atât funcție, cât ficțiune”. Se făcea referire la domeniul atemporal și dezinteresat al artei, opus utilitarismului. În acest sens, opinia unora este că postmodernismul poetic ar trebui să curgă firesc în matca unei sensibilități neoromantice, incluzând și genul fantasy, mai degrabă decât spre neonaturalismul malițios și minimalist, care se promovează masiv la noi de altfel. Îl pot cita în acest sens pe poetul Ion Manolescu, cu manifestul său postmodernist, în care au fost remarcate unele din aspectele semnalate mai sus. Mare parte din poezia română actuală, deși trecută prin postmodernism, nu are apetențe pentru genul fantasy, așa cum acesta este din plin cultivat în occident. Nu discut aici aici valoarea diferitelor opere literare scrise în acest gen, dar este bine să avem în minte conturate tendințele care se profilează.
Borges remarcase mai demult aserțiunea ce rămâne astăzi valabilă că ceea ce le lipsește poeților tineri este enigma și viziunea. A vedea într-un fel sau altul lucrurile, adică a selecta poetic implică întotdeauna o enigmă, de ce așa și nu altfel, se întreba Borges. Asta nu înseamnă să ai deja neapărat un crez bine clarificat, ci în primă instanță să trăiești cu conștiința fidelă a actului poetic, care rămâne în esență misterios, căci înseamnă o alegere a cuvântului., Mai bine spus, zice Borges, cuvântul te-a ales pe tine. Poetul e alesul cuvântului, și, mai mult, el este pururi depășit de ceea ce alege. O poezie religioasă astăzi este după părerea mea inseparabilă de această conștiință reflexivă, de nelipsit pentru profunzimea viziunii. Una din tendințele modului nou de a face poezie (Marin Mincu a subscris la termenul de experimentalism pentru a-l descrie) este descoperirea unei omologii profunde între trup și cuvânt, trăirea cuvintrelor, cum a spus Nichita Stănescu. Poezia nu-și propune atingerea ideii, ci regăsirea trupului pierdut al cuvântului. De exemplu, o poetă ca Aida Hancer pune gestul și atingerea la temelia oricărei tendințe de apropriere a realului. Citatele biblice au o largă circulație în textele ei, dar fără conotații demitizante. Ludicul în forma sa serioasă e modul propriu al poetei de a descoperi o lume parafată de gestul uman ca pe o unică realitate indisolubilă. Pentru un filosof cu apetențe teologice aceste tendințe poetice par a avea afinități nemărturisite cu o fiziologie de tip liturgic, în care a lua cu mâna, a mânca sunt acte maxim de semnificative. În altă direcție, dar similară, poezia lui Dan Cârlea practică un mod de familiaritate cu Divinul, pornind de la viziunea micșorării sau chenozei lui Dumnezeu... are chiar la un moment dat o intuiție foarte interesantă, ceva de genul „suntem crescuți din partea umană a lui Dumnezeu”... și se ajunge la ceea ce un Giovanni Vattimo ar fi spus că „distruge” totul în afară de iubire care nu mai poate fi ea însăși demitizată.
O tendință care este de așteptat să rodească în poezia începutului de mileniu este spectacolul ingenuității sau candorii subversive, o candoare subversivă la adresa decadenței, dominante în epocă, e «o figură bună» pe care o face poezia care se încăpățânează să nu moară. Întotdeauna, așa numita ingeniozitate subversivă ce aruncă în aer automatismul malițiozității e în alt sens subversivă decât poate fi demistificarea sistematică, de regulă strâmtă în idei și convingeri. Secretul candorii jubilatorii stă în legătura ei de fond cu însăși starea poetică, care este prin definiție pozitivă afectiv în sens de estetică - chiar și ca estetică a urâtului. Opoziția dintre estetic și psihologic nu încetează să funcționeze ca axiomă fundamentală a oricărei estetici și a oricărei practici selective de tip artistic. Despre poezia religioasă tânără, cel puțin așa cum o văd eu, s-ar putea spune că este separată de poezia viziunilor profane nu printr-un zid al ideii sau ideologiei. Nu opoziția ideologică este mai nou ceea ce contează, ci calitatea autentică a trăirii. De altfel, putem spune că în interstițiile oricărei poezii de calitate, indiferent de tematica abordată, poate fi întâlnit sentimentul religios. Poezia post-modernă este, în genere, în practică, nu doar teoretic, o poezie post-avangardistă. Avangarda presupunea opoziția, lupta cu o tradiție anterioară. Trăirea poetică era mai mult sau mai puțin mediată de un program, de o poetică, astfel încât poezia ajungea să devină expresia unor tendințe generale ale lumii, ale subiectului colectiv, descriind în fond linii generice, macroevenimente. La Ilarie Voronca, de pildă, tendința epocii spre desacralizare ia forme apocaliptice, subliniate cu tușe dure, intens simbolizante, din care rezultă viziuni generale despre fenomenologia unei epoci. Dimpotrivă, s-ar spune, în postmodernism cel mai important e microevenimentul, care tinde să se sustragă ideologiei dominante.
Microevenimentul pune în valoare potențialul surprinzător al trăirii individuale care cunoaște variabile necuantificabile ideologic, de pildă o bucurie neașteptată care se naște în sânul disperării. Ea nu este trecută cu vederea de poet, ci reținută de acea plasă fină a intuiției care trece prin ochiurile ei microstructurile, semnalele discrete și enigmatice. Poezia religioasă tânără are ca model nu neapărat un tip de poezie cu tematică religioasă... simțul religios, spune Rilke, vine chiar din proximitatea fenomenului poetic, care fiind un fapt estetic, este întotdeauna pozitiv afectiv și transcendent psihologiei (obiectivizante). Bucuria poetică autentică nu e bucurie de ceva anume, ci e mai întâi de toate lumina, bucuria proprie cuvântului, indiferent de tematica aleasă. Cu conștiința acestui fapt unic, religiosul se suprapune cu poeticul, mai bine zis cu metapoeticul (conștiință asupra poeticului), în bună tradiție romantică sau așa cum au făcut marii poeți dincolo de mode și timp, cum a fost Rilke, model peren al poeziei religioase. În miezul poeziei lui Rilke stă această identificare a poeticului cu religiosul. Poezia lui Rilke este una metapoetică și în acest sens religioasă, nu în ultimul rând pentru că modelul ei asumat este muzica, cu fenomenologia ei inefabilă, care poartă spre o „conștiință pură a poeticității” (cum spunea Rilke). Ca un prim gând menit să fie subliniat, religiozitatea în materie de poezie este strâns legată de metapoeticitate și în acest sens de o estetică subiacentă a bucuriei, și prin bucurie, care dă avânt, este deschisă întâlnirii cu credința. Rilke, descoperind bucuria de fond a muzicii, a arătat că trupul nostru însuși este dispus să creadă, nu doar să se îndoiască. Poezia pornește de la revelațiile sensibilității din punctul în care își redescoperă avântul firesc spre înalt.
Mulți confundă poezia religioasă cu o poezie de ordin extraliterar, extraestetic, ceva aflat la periferia literaturii, care slujește unor scopuri străine fenomenului literar. Or aici se face o confuzie majoră. Nu tematica, nu lexicul decid în ultimă instanță valoarea poeziei, ci modul cum această temă ne traversează sensibilitatea. Aceasta decide în cele din urmă credibilitatea unei poezii. Alegorismul facil, tendențiozitatea, naturalismul brutal, suprapunerea la mode și modele sunt defecte de care poate suferi orice tip de poezie, cu atât mai mult poezia decadenței sau a nihiliștilor, care își asumă acest crez al lor. Or imanența, sau contactul nemijlocit cu realitatea, nu e legată automat de un crez nihilist. Imanența în poezie e proprie unei poezii de atmosferă, o poezie în care sensibilitatea nu e mediată de scheme preconcepute. Nihilismul, aș zice, cultivat cu obstinație și într-un mod aproape impus, obsedează bună parte din poezia tânără de la noi, dar mai ales critica literară tânără. În Occident, de pildă, postmodernismul și-a accentuat tendința firească, aș spune, spre neoromantism (spre genul fantasy, de pildă), nu doar spre neonaturalismul de tip nihilist. Iarăși eronat se consideră că poezia religioasă e prizonieră sau instrument al ideii, identicului, și ca atare ea este incapabilă de a asimila rupturile productive poetic, așa-numitele „schimbări de substanță”. Or identitatea și diferența în poezie sunt, așa cum a demonstrat prin excelență Jean Ricardou în lucrările sale despre Noul Roman francez, sunt moduri ale dinamismului textual, ale vitalității poetice, nu numai agenți agresivi la adresa viziunii de ansamblu. Unitatea viziunii poate coexista în mod excelent cu dinamismul și ruptura de ordin textual. Această fenomenologie a „dinamicii ruptoare” (în formularea lui Ricardou) nu poate fi interpretată în sens psihologist reductivist în sensul ideologiilor decadente.

Rep: Ați terminat Facultatea de Matematică și apoi Teologia. A fost o reorientare sau o continuare?

Florin Caragiu: Pentru mine a fost o continuare cerută de însuși cursul vieții, o provocare care m-a fascinat și nu am putut să nu-i dau curs.

Rep: Putem vorbi despre o religie a matematicii? Dar despre o matematică a religiei?

Florin Caragiu: Nu cred că este timpul și locul să țin un discurs despre platonism sau pitagoreism, legat de sintagmele menționate. Aplicând întrebarea la câmpul poetic, pot spune că în legătură cu poezia matematicii, nu cred că se poate vorbi de așa ceva la propriu, în sensul în care matematica reprezintă un obiect de studiu științific, manevrând abstracțiuni gândite. Matematica e un alt tip de discurs, și cu alte finalități decât poezia. Orice poezie abstractă de calitate este o poezie doar aparent abstractă, pentru că sensul ei rezidă tot în intuiția sensibilă. Poezia lui Ion Barbu, poet ermetist și cu un cult al ideii matematice, al geometriei ideii de tip platonic, este o prefigurare a textualismului poetic. Acsta înseamnă că eroticul este un efect accesat prin mijloace discrete subliminale cum ar fi afinitățile literale, sugestiile la mare distanță, după numeroase și dificile interpuneri textuale, astfel încât cristalul matematic se arată a fi plin de irizări erotice. În centrul unei asemenea poezii stă litera, activator subliminal cu funcția ei de a declanșa precipitatul textual. În poezia română, Nichita Stănescu este poetul care a pus în valoare în mod cvasiexplicit funcția de „hologramă” a literei în limbajul poetic.

Rep: Ați publicat două volume de teologie: Cuviosul Ghelasie Isihastul și Antropologia iconică. V-aș ruga să ni le prezentați pe scurt.

Florin Caragiu: Despre volumul „Cuviosul Ghelasie Isihastul” pot spune că este cartea unei întâlniri semnificative, a întâlnirii mele cu Părintele Ghelasie de la Frăsinei, unul dintre cei mai mari mistici creștini din contemporaneitate, autorul unei opere de proporții, în care se întrepătrund considerații teologice, științifice, filosofice, artistice pe fondul viziunii și trăirii isihaste. În volum sunt prezentate atât momente ale întâlnirii și convorbirilor mele cu Părintele, cât și relatări, la care am avut acces, ale altor apropiați ai Părintelui Ghelasie.
Cât despre „Antropologia Iconică”, am scris această carte în primul rând pentru a sublinia încă o dată semnificația centrală și totodată larg deschisă interdisciplinar a conceptului de iconicitate în creștinism. În creștinism, iconicitatea permite pe deplin valorificarea sensibilului în sine și în sens spiritual simultan. Limbajul devine cuvânt întrupat, deplinătate existențială, trăire integrală. Din această perspectivă, creștinismul se deschide firesc spre universul artistic.

Rep: Despre editura pe care o conduceți ce ne puteți spune?

Florin Caragiu: Editura Platytera a fost înființată în anul 2003. Am publicat până acum circa 40 de volume de scrieri, în majoritate traduceri din limbile rusă și greacă din domeniul literaturii patristice, dar și alte volume importante, ca de exemplu „Biserica, Scriptura, Tradiția”, de Pr. George Florovsky, cinci volume din seria de Opere Complete a scrierilor Părintelui Ghelasie, volumul „Cine Suntem”, de maestrul Dan Puric, precum și trei numere din revista „Sinapsa”, în care un număr apreciabil de specialiști din țară și străinătate și din diverse domenii ale culturii au tratat în mod interdisciplinar subiecte de actualitate din spațiul românesc și universal. Am organizat de asemeni seri de poezie și muzică religioasă de Nașterea Domnului la București și Brașov, în colaborare cu editura Arania, întâlniri pe care sperăm să le reedităm în această perioadă pascală.


(13 martie 2009)

(Parte din acest interviu, realizat de Daniela Pitrop Nuțu, redactor la Radio România Cultural, a fost difuzat în data de 21 aprilie, începând cu ora 16.05, în cadrul unei emisiuni de promovare a literaturii tinere - Generația 2000).

(fotografia a fost preluată de la adresa:
http://cultural.srr.ro/emisiuni/images/dana-pitrop.jpg)