De la început trebuie precizat că niciodată până acum nu a apărut vreun interviu luat celebrului inventator Alfred Nobel, inițiatorul celui mai mare premiu internațional care îi poartă numele, textul de față fiind unicul existent... După citirea repectivului interviu, reprodus mai jos, cititorul va afla de ce acest interviu s-a publicat atât de târziu. Autenticitatea lui depinde de la ce sursă provine. Pentru lămuriri suplimentare, ar trebui să ne întoarcem cu mai mulți ani în urmă, de pe vremea prieteniei mele cu o familie de suedezi, soții Sjostrom, din Solna, Suedia. Din păcate, ei s-au despărțit, dar fiul lor, Bjorn, mi-a înmânat câteva pagini îngălbenite, care erau niște xerocopii făcute după hârtiile unui stră-străbunic de-al lui care îl cunoscuse pe un jurnalist suedez din secolul al XIX-lea, al cărui nume era Godfrey Renholm, aproape uitat în zilele noastre, deși, personal, cred că ar trebui cercetată viața și cariera lui jurnalistică. Poate nu s-ar ști nimic despre Renhohlm dacă unul din pictorii de seamă suedezi, Ernst Josephson (1851-1906), ridicat dintr-o familie iudaică, nu i-ar fi făcut jurnalistului un faimos portret în 1880, lucrare expusă la Muzeul Național din Stockholm. Bjorn Sjostrom nu știa de unde avea strămoșul lui acele pagini care păstrau și urme de ciudate stenograme pe ele... Le-a xerografiat în mai multe exemplare și le-a trimis la trei mari ziare suedeze (la Aftonbladet, la Svenska Dagbladet, ambele din Stockholm, și la Göteborgs-Posten, din Goteborg), așteptând să le publice sau să-i ofere un răspuns. Timp de un an de zile a așteptat ca măcar una din redacții să-l contacteze. Deși a revenit telefonic cu întrebarea dacă au primit materialul expediat, nici până în zilele noastre nu i s-a oferit vreo altă lămurire, decât că nu s-a primit de la el nimic. Intrigat, pentru că dispunea de mai multe copii, Bjorn s-a decis să-mi ofere mie una din ele, rugându-mă să fac eu cunoscut conținutul lor în România. Suedeza mea era prea săracă să-l pot traduce singur, dar după ce un translator de limbă suedeză din București l-a transpus în românește contra-cost, mi-am dat seama că am intrat în posesia unui document de mare valoare...
Acum consider că, în sfârșit, a sosit timpul să-l fac cunoscut tuturor pe această cale... Traducătorul a ținut să precizeze însă că i s-a părut că cel puțin câteva fraze de la începutul interviului, tocmai acelea care se crede că specifica de la ce ziar venea jurnalistul cu interviul, precum și o întreagă altă pagină din original lipsesc (probabil fiind pierdute) și că el nu garantează sută la sută faptul că ar fi vorba de un dialog absolut original sau întru totul autentic (așa s-ar explica și reticența presei), dar că, totuși, interviul, așa cum există, apare deosebit de interesant și de informativ, încât merită dat publicității.
Iată cum se prezintă textul tradus din suedeză:

GODFREY RENHOLM: Stimate domnule inginer Alfred Nobel, mă bucur să vă revăd și că ați acceptat invitația noastră de a ne răspunde la niște întrebări care, prin mine, vi le pun toți suedezii, căci toți vă cunoaștem cel mai bine ca fondator al unui mare premiu de prestigiu internațional. Ba aș putea spune că "Premiul Nobel" este o noțiune chiar mai cunoscută decât însăși biografia dumneavoastră strălucită, deși mulți deja vă apreciam și înainte ca un mare inventator, chimist, antreprenor, om de afaceri, scriitor etc.. Toți vă admirăm și vă iubim, însă vrem să știm, totuși, cât mai multe amănunte despre viața dumneavoastră, despre cercetările făcute, despre eșecurile și succesele întâmpinate... Ne bucurăm că v-ați născut aici, în capitala regatului nostru, la Stockholm, în familia domnului inginer Immanuel Nobel, binecunoscut și dumnealui ca respectat om de afaceri suedez, el însuși un reputat om de știință și inventator al unor lucruri importante,placajul din lemn este doar una din invențiile tatălui dumneavoastră, descendent al celebrului savant Olof Rudbeck. Aparțineți, așadar, de o familie cu tradiție în domeniul invențiilor și al cercetărilor științifice... De aceea, ne-ar interesa, dacă ați binevoi, să ne oferiți ceea ce considerați mai important despre biografia și familia dumneavoastră, despre activitatea depusă fără încetare. Știu că ați venit pe lume în anul 1831...

ALFRED NOBEL: Nu, nu dragul meu prieten... Văd că m-ai făcut cu doi ani mai bătrân, fiindcă în 1831 s-a născut fratele meu Ludwig Nobel, dar nu face nimic. Da, este desigur adevărat că eu m-am născut aici, nu departe de palatul regal, însă venirea mea pe lume s-a întâmplat în ziua de 21 octombrie 1833... Immanuel Nobel, tatăl meu, inginer de profesie, s-a confruntat de multe ori cu problema aruncării în aer a blocurilor de piatră pentru a putea construi poduri, drumuri și clădiri în Stockholm. Căuta zadarnic o soluție și sărăcise tot căutând-o. Deși mama mea, Andrietta Ahlsell, provenea dintr-o familie bogată, anul 1833, când m-am născut eu, avea să fie un an nefast pentru familia noastră, datorită falimentului căruia tata a trebuit să-i facă cu greu față. Anii 1834-36 au fost cei mai grei pentru noi, mai ales că părinții aveau patru băieți de crescut, frații mei fiind Robert Nobel, născut în 1829, în prezent pionier în industria petroliferă, Ludvig Nobel, despre care am mai pomenit, care a fondat o mare corporație numită "Branobel", fiind primul ei președinte. Ludvig are doi copii, pe Emanuel Nobel, devenit al doilea președinte al corporației "Branobel" și pe o fată, pe Marta Helena Nobel-Oleinikoff, nepoata mea. Al treilea copil după Ludvig sunt eu, iar ultimul după mine a fost fratele meu cel mai mic, Emil Oskar Nobel, născut în 1843. El a fost și nu mai este...

GODFREY RENHOLM: Da, știu tragedia și am deplâns-o cu toții...

ALFRED NOBEL: Deci cunoști întreaga poveste cu nenorocirea care a fost cumplita explozie din anul 1864, de la fabrica mea de explozibili Heleneborg, din Stockholm. Ea a dus la moartea tragică a scumpului meu frate Emil, care dirija acolo niște lucrări importante, precum și a încă cinci oameni, motiv pentru care am fost și am rămas profund șocat, considerându-mă vinovatul moral din spatele acelei tragedii. În urma ei, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, am primit imediat o lovitură neașteptată și din partea autorităților suedeze, care au decis să-mi închidă uzina și să-mi interzică experimentele, considerănd activitățile mele din domeniul explozibililor ca fiind prea periculoase pentru a mai putea fi permise pe întregul perimetru al orașului. Ulterior, după explicații detaliate și cerei repetate, mi s-a aprobat să fac experiențe doar pe puntea unui vapor acostat în largul Lacului Malaren.. Unele ziare chiar s-au și grăbit să mă numească "negustorul morții"...

GODFREY RENHOLM: Nici vorbă de o asemenea negustorie ! Mai înainte de această tragedie, pe când ați fost copil,apăruse despre dumneavoastră o informație care spunea că erați îndrăgostit de opere literare, de poezie, de filosofie și de muzică, că scriați versuri. Ce școli ați urmat și în ce relații vă aflați cu literatura ?

ALFRED NOBEL: În nici un caz tata nu voia să mă direcționeze spre studiul literaturii, ci dorea să am aceleași pasiuni ca și ale lui și să studiez aspectele științifice ale vieții. Tatăl meu era foarte ambițios. Eu l-am asemuit adesea cu compozitorul Leopold Mozart, tatăl lui Wolfgang Amadeus, deoarece ținea neapărat să am aceeași meserie pe care o avea el. Pe mine și pe frații mei, el ar fi dorit să ne vadă studiind matematica, fizica, chimia, științele naturii, însă acestea le puteam afla numai la școli de elită, destul de puține și costisitoare în Suedia, cu dascăli specialiști și noi eram patru băieți, toți cam pretențioși și dornici să învățăm ceva frumos, dar și practic. Tata scăpătase mult financiar și, pentru a ne putea continua educația necesară, era nevoie de bani, iar el deja falimentase rău. Trebuia să ia de urgență niște decizii salvatoare. În 1837 s-a înțeles cu mama ca ea să rămână acasă, la Stockholm, cu noi copiii, iar dânsul să plece în Finlanda și Rusia pentru a-și porni acolo o nouă carieră. Mama l-a înțeles și pentru a-și putea susține financiar familia, a deschis o mică băcănie care i-a adus un venit cât de cât decent. Eu aveam atunci 4 ani. Între timp, tata, al cărui nume de specialist era pretutindeni cunoscut, a reușit să pună pe picioare o companie în St. Petersburg, Rusia. El furniza echipament militar armatei rusești și i-a convins pe generalii ruși de utilitatea plasării unor mine acvatice pentru a împiedica accesul navelor britanice. Minele construite de Immanuel Nobel au ținut serios la distanță flota britanică în timpul războiului Crimeei din anii 1853-1856... În 1842 tata și-a putut permite să ne aducă pe toți în St. Petersburg, unde am trăit bine, devenind din nou înstăriți. Acolo, în Rusia, el ne-a găsit școli alese, destinate numai fiilor de nobili, cu vestiți profesori ruși, francezi, englezi și germani.Ele echivalau cu liceele și facultățile din Europa de apus. La St. Petersburg am studiat noi riguros ani de zile și am terminat cu diplome valoroase studiile. Pe lângă așa numitele "științe exacte" (matematică, fizică, chimie, științele naturii și geografie), învățam limbi străine și literatură. La 17 ani ajunsesem să vorbesc fluent suedeza, rusa, franceza, engleza și germana. Eram însă atras în mod deosebit de literatura engleză, dar tata insisita să acord mai mută atenție chimiei și, ca să mă îndepărteze definitiv de pasiunea pentru operele literare engleze, m-a dat pe mâna celui mai prestigios profesor din acea perioadă, Nikolai Nicolaevici Zinin, un mare chimist rus. Acesta mă îndrăgise și, într-adevăr, m-a determinat să înțeleg și să-mi placă tainele chimiei. Dar nu numai atât, ci mi-a recomandat un șir de nume de chimiști europeni și americani care să mă perfecționeze în chimia anorganică, mai precis în studiul materialelor explozive. Pentru scurt timp, am revenit în Suedia. Tata se bucura mult că reușise ca eu să iubesc chimia și-l apreciam cum investea destui bani în mine. După împlinirea vârstei de 18 ani, el m-a trimis pe neașteptate în Statele Unite.

GODFREY RENHOLM: Ați stat mult în Statele Unite ?

ALFRED NOBEL: Am stat patru ani, timp în care mi-am aprofundat studiile sub îndrumarea profesorului John Ericsson, recomandat de profesorul Zinin. Acest Ericsson era privit ca un mare erou, deoarece a conceput și proiectat nava blindată "USS Ironclad", devenită faimoasă cu ocazia Războiului Civil American. Aș fi vrut să stau mai mult în America, la New York și în alte locuri, fiindcă Ericsson mă aprecia, însă acasă, pe Bătrânul Continent, afacerile familiei întâmpinau din nou alte probleme, fabrica condusă de fratele meu mai mare, Ludvig, intrând în cele din urmă în faliment total. Tata începuse să vadă în mine, din ce în ce mai mult, un factor de salvare. Nu am stat prea mult aici acasă, întrucât bătrânul, știindu-mă că, la fel ca și dumnealui, devenisem pasionat de substanțele chimice explozibile, a decis să mă trimită, de data asta, în Franța, la Paris, unde puteam să-mi continui cercetările, căci acolo erau cele mai bune condiții de lucru pentru domeniul militar și civil, iar eu intuiam din ce în ce mai clar valoarea și importanța explozibililor în diversele arii de activitate ale proaspăt instalatei Epoci Industriale.

GODFREY RENHOLM: Mi se pare interesant că Parisul, Orașul Luminilor, nu v-a distras atenția cu viața lui luxoasă, atrăgătoare și amețitoare, cu... fetele lui frumoase de acolo, cu ispitele irezistibile de la tot pasul...

ALFRED NOBEL: Prietene Godfrey, să nu crezi că eram total indiferent față de aceste ispite atrăgătoare, fiindcă și eu sunt om, și eu am instincte greu de stăpânit; și eu sunt sensibil la frumusețile din jurul meu, mai ales că atunci eram și destul de tânăr, dar neîmplinirea datoriilor față de care am făcut o promisiune fermă, în primul rând față de sacrificiile impresionante ale tatălui meu pentru mine, față de iubita mea mamă și față de scurgerea grăbită a timpului, plus ambiția mea nebună de a realiza ceva util omenirii, fiindcă presimțeam bine că aș putea înfăptui așa ceva măreț șifoarte util, toate, toate acestea, la un loc, au fost ca o barieră uriașă spre întregul complex de ispite din jurul meu. Odată ajuns la Paris, m-am apucat cât mai grăbit și foarte serios să-mi continui experiențele asupra explozibililor bine dirijați, în paralel cu comercializarea nitroglicerinei, cel mai puternic explozibil al vremii, descoperit în anul 1847 de către Ascanio Sobrero.

GODFREY RENHOLM: L-ați cunoscut pe Ascanio Sobrero, inventatorul nitroglicerinei?

ALFRED NOBEL: Bineînțeles că l-am cunoscut, pe când lucram în laboratorul unui renumit chimist francez, T.J. Pelouze. Aici l-am întâlnit pe tânărul chimist italian Ascanio Sobrero, care cu trei ani în urmă inventase nitroglicerina, un lichid exploziv deosebit de puternic, dar extrem de instabil la șocuri și în contact cu oxigenul. Ascanio era un chimist italian destul de prietenos și simpatic, care în laboratorul lui Pelouze din Paris, mi-a făcut o demonstrație de neuitat: a turnat o singură picătură pe o masă de metal, din substanța descoperită de el și tot de el numită "nitroglicerină" - în fapt, un amestec puternic de glicerină cu acid azotic și sulfuric... Când a dat cu ciocanul peste picăturica aceea, s-a auzit deodată o bububuitură asurzitoare și partea de fier a ciocanlui a sărit sus până în tavan. Ascanio a început să râdă când m-a văzut că într-o secundă am dus instinctiv mâinile la urechi, el rămânând doar cu coada de lemn a ciocanului în mână... Supraenergia picăturii de nitroglicerină era uluitoare ! În clipa aceea mi-a venit pe loc în minte ideea să pot îmblânzi acea păcătură nebună să nu explodeze la cea mai mică atingere... Făceam, în gând, primul pas virtual spre descoperirea dinamitei... Trebuia, deci, să descopăr neapărat amestecul acela miraculos care să facă din micuța picătură furioasă un detonant supus mie, care să explodeze numai la comenzile mele, nu doar la prima mișcare care o deranjează... Asta voia de fapt și Ascanio Sobrero și de aceea tot încerca și încerca mereu fără succes diferite combinații. Câțiva ani mai tîrziu, după ce el s-a întors de la Paris în Italia, în una din încercările lui, amicul meu a fost serios rănit de o explozie de la nitroglicerina pe care o inventase, încât s-a lăsat păgubaș. Desigur, eu nu voiam să mă las ca el păgubaș.

GODFREY RENHOLM: A fost importantă, pentru dumneavoastră, acea perioada pariziană cu experiențele complexe făcute acolo?

ALFRED NOBEL: Foarte importantă ! Poate cea mai importantă din toate... Fără ea, nu cred că aș mai fi ajuns vreodată la apogeul descoperirilor mele. Făcusem, desigur, ceva progrese în diferite combinări și gradiente cantitative și, în ciuda unei serii de eșecuri, găsisem totuși noi formule ale puternicului exploziv lichid, încercând să creez un tip nou de nitroglicerină cât mai stabil posibil, care să nu explodeze la cele mai mici mișcări, dar nu consideram un lucru suficient micile progrese. Cercetările mele erau secrete. În fond, era ceva absolut nou, la care foarte puțini se pricepeau... În Patria Marseillaisei am primit curând vești bune de la tata și Ludvig aflați în Rusia unde afacerile cu explozibili progresaseră acum excelent. Prin contract, ei livrau Imperiului Þarist explozibilii pentru armată și, drept recompensă, rușii le-au facilitat niște frumoase succese în exploatarea petrolieră din nordul Caucazului. Războiul din Crimeia a fost un fel de mană cerească pentru ei doi, încât și acum am convingerea că fără ajutorul dat armatei ruse de tata și de fratele meu, Rusia ar fi pierdut războiul. Cel puțin pe plan financiar, norocul începuse să surâdă din nou încercatei familii Nobel, contractele cu armata țaristă și sondele de petrol din Azerbaijan și Cecenia i-au transformat cu repeziciune pe ai mei într-unii dintre cei mai bogați oameni ai acelei perioade.

GODFREY RENHOLM: Personal, ați avut vreun avantaj concret de pe urma schimbării situației familiale?

ALFRED NOBEL: O, da, da...Cum să nu? Și încă destule, fiindcă în 1862, când împlinisem 29 de ani, părinții și frații m-au chemat la St. Petersburg pentru a mă alătura afacerilor de familie care mergeau acum din plin, ajutând compania noastră să comercializeze masiv nitroglicerina produsă acum după formula mea, ceva mai puțin periculoasă, dar încă nu îndeajuns de maniabilă. În laboratorul meu de acolo încercam fel de fel de amestecuri, dar eram extrem, extrem de prudent și învățasem încă de la Paris cum să manipulez cu cea mai mare atenție nitroglicerina lichidă, fiind conștient că ce mai mică greșeală putea să-mi fie fatală și să dispar într-o clipă precum fratele meu Emil, cu laborator cu tot. Mă rugam intens la Dumnezeu să mă păzească de urgie și, de aceea, duminicile ne întruneam mai mulți luterani pentru rugăciuni pioase, fiindcă noi eram de confesiune luterană, dar uneori ne rugam și la bisericile ortodoxe rusești, deosebit de frumos pictate și împodobite. De fapt, totdeauna când intram în laborator făceam mai întâi în taină o rugăciune și astfel Dumnezeu și îngerii Lui văd că m-au păzit. Pentru asta Îi mulțumesc.

GODFREY RENHOLM: Prin Stockholm circula zvonul că unul din servitorii dumneavoastră care ținea o eprubetă cu nitroglicerină în mână s-a împiedicat și că lichidul a căzut pe jos și nu a explodat, această fiind, într-adevăr, mila lui Dumnezeu și o mare minune, după care ați luat praful umezit de acel lichid căzut pe jos și astfel ați descoperit amestecul neexplozibil care stă la baza dinamitei...

ALFRED NOBEL: Aiurea - povești! Desigur, am auzit și eu zvonul acesta care m-a convins că vulgul are cu adevărat multă fantezie. Nu, dragă Godfrey, realitatea a fost cu totul alta... Împlinisem 33 de ani în 1866 și nu mult după ziua mea, când transportam un vas mic de sticlă plin cu nitroglicerină lichidă, ca niciodată mi-au tremurat mâinile de emoție și am scăpat tubul pe podea, exact acolo unde era o grămadă de pămânțel sau keiselguhr (diatomit), compus din cuarț, dar, deși am tras o sperietură grozavă, nu s-a produs nici o explozie... Atunci am strigat, plin de entuziasm, ca Arhimede: "Evrika ! Evrika !..." - Am găsiit ! Pămânțelul umezit putea fi modelat în orice formă, iar eu am făcut o pastă pe care am modelat-o ca un cartuș care, atunci când s-a uscat, l-am putut detona afară aruncându-l de la distanță peste jăratec. A urmat o bubuitură cumplită ca de trăznet și, cu toate că stătusem la peste 10 m distanță, m-am trezit împroșcat de praf, de cenușă și de funingine în ochi și peste tot corpul. În locul acela se făcuse o groapă adâncă de un metru, atât de puternic a fost "cartușelul" nu mai mare decât degetul meu mic. Desigur, mă speriasem, însă a fost cea mai fericită sperietură din viața mea, căci descoperisem ceea ce căutam de ani de zile. Câteva ore m-am tot gândit și gândit cum oare să denumesc acel nou tip de explozibil pe care puteai să-l trântești de pământ fără să explodeze, căci exploda numai cu fitile aprinse - și făcând o relație între micimea noii materii detonabile și dinamismul formidabil al exploziei, am fost inspirat să-i zic "dinamită", iar dinamita mea era una din cele mai mari și mai importante invenții din istorie, care ar putea schimba fața pământului. În seara aceea am repetat experiența în fața familiei mele și toți plângeam de bucurie, fiindcă intuiam clar ce valoare colosală are ea. Nici unul cred că nu am putut dormi de emoție și bucurie... În anul următor, 1867 am patentat oficial invenția care ușura enorm munca oamenilor, căci dinamita mea sfărâma roci imense, putea săpa tunele, șanțuri, canale, putea dărâma blocuri mari etajate, putea muta munții din loc !

GODFREY RENHOLM: Ceea ce-mi spuneți, mă uimește, domnule Nobel. Este cu adevărat o invenție colosală și nu găsesc cuvinte de uimire și admirație ca să vă felicit. Eu, totuși, nu știu cum se detonează această dinamită. Puteți să-mi explicați ?

ALFRED NOBEL: Pentru a putea declanșa explozia, am brevetat de curând o altă invenție, un detonator bazat pe aprinderea unui fitil care arde lent îndreptându-se spre tubul de dinamită care are forma unui cilindru de carton presat, forma unui cartuș de dimensiuni variabile. Datorită faptului că dinamita reduce substanțial munca fizică și costurile aruncării în aer a blocurilor de piatră, am reușit să fac din vânzarea dinamitei o strălucită afacere profitabilă, astfel încât fabrica mea din Krümmel-Geesthacht, Germania, de exemplu, a început de curând să-mi exporte produsele de dinamită în alte țări din Europa și chiar în America și Australia. Anglia este cea mai mare importatoare, dinamita fiind solicitată de industria ei minieră. Nu fac față sutelor de comenzi venite zilnic din toată lumea. Am o armată de funcționari harnici care mă ajută, iar compania mea îi remunerează bine pe toți, fiindcă numai contabilii mei de abia pot să numere sumele mari de bani pe care le câștig din comenzi nesfârșite. Toți acești bani merg în bănci bine asigurate, de unde îi scot mai mult în scopuri caritabile, căci ajut cu drag pe cei aflați în mari nevoi. Am construit școli, biserici și spitale în multe locuri, dar cea mai mare donație cred că știi care este... Îți voi vorbi și de ea imediat. În prezent sunt invitat peste tot și sunt primit cu multă deferență de mulți șefi de stat, de universitari și de oameni de știință. Am văzut cam toată Europa. Datorită pasiunii mele pentru călătorii, Victor Hugo m-a denumit „cel mai bogat vagabond al Europei”. În anii trecuți mi-am deschis fabrici și laboratoare în peste 20 de țări, iar când nu călătoresc, atunci încă mai lucrez cu plăcere acasă ori în laboratoarele mele și nu neapărat doar în domeniul explozivelor. Cred că ți-am spus că aveam destul talent literar și că tata nu voia să pierd vremea cu scrisul. Totuși, fără să știe el, eu am scris versuri în engleză, apoi o tragedie în patru acte, în proză, numită "Nemesis". Era despre Beatrice Cenci, parțial inspirată după piesa lui Percy Bysse Shelley, dar am avut și alte încercări lirice. Pentru cercetările mele, am căpătat o mulțime de diplome și medalii din toată lumea. Acum, când mă apropii de 63 de ani și nu cred că sunt lipsit de modestie dacă îți mărturisesc că am brevetat peste 355 de invenții, printre care cauciucul sintetic, pielea artificială și mătasea sintetică, dar la fel de multe mai am în cap. Te asigur însă că nu mai mă bat pentru ele așa cum m-am luptat pentru dinamită și nici nu cred că pe acestea proiectate le voi mai realiza vreodată. Și știi de ce? Fiindcă... crede-mă, dragă Godfrey: am obosit, nu sunt de fier ! Am obosit, dragul meu...

GODFREY RENHOLM: Am lăsat intenționat la urmă întrebarea despre marea donație de care vorbeați adineauri, căci vă referiți, firește, la foarte importantul și mult râvnitul "Premiu Nobel" pe care ați binevoit să-l lăsați moștenire pentru a fi oferit celor mai meritoși creatori din lume, din unele domenii ale științei și artei, probabil. Așadar, ce ne puteți spune despre el ?

ALFRED NOBEL: Ințial nu mă gândisem să înființez vreun premiu special care să poarte numele meu, deși mă întrebam deseori: oare ce să fac cu atâția bani pe care i-am strâns? Dar ceva s-aîntâmplat... Iată ce: După ce fratele meu Ludvig a decedat în anul 1888, în timpul unei vizite în Franța, un jurnal franțuzesc de scandal a publicat, din greșeală, un necrolog din care reieșea că cel care murise eram eu, Alfred Nobel, pe care publicația îl condamna pentru invențiile făcute.
Am fost puternic marcat de titlul care afirma: "Negustorul Morții a murit - Dr. Alfred Nobel, care s-a îmbogățit descoperind mijloace fără precedent de a ucide alți oameni, a murit ieri" - etc., etc. Aceasta am simțit-o ca pe o puternică lovitură care m-a făcut să mă gândesc profund la modul în care generațiile viitoare își vor aminti de mine care deseori am spus: "Nu folosiți dinamita în scopuri de război ! Ea nu a fost făcută pentru a ucide oameni, ci pentru a le ușura viața construind!" DEcizia am luat-o în ziua de 27 noiembrie 1895, în cadrul Clubului Suedezo-Norvegian din Paris,când am anunțat în public crearea premiului care să-mi poarte veșnic numele. Tot atunci mi-am citit public testamentul, care stipula ca toată averea mea să fie transformată într-un fond de lichidități din care, anual, să fie răsplătite mari realizări în știință, precum și eforturile făcute de o persoană pentru instalarea păcii pe planetă - indiferent de religia, naționalitatea, rasa ori sexul celor ce înfăptuiseră aceste realizări. După ce mi-am plătit toate taxele, mi-am cedat integral averea administratorilor fondului din care aveau să fie răsplătiți laureații de mai târziu. Era vorba de suma de 31.225.000 coroane suedeze, o sumă destul de mare. Le sugeram ca, mai târziu, premiul să fie divizat pe domenii precum literatură, fizică, chimie și medicină.Proiectam și un eventual Premiu pentru pace...

GODFREY RENHOLM: Să fiu sincer, stimate domnule inginer Alfred, nu am mai auzit pe nimeni făcând omenirii o asemenea ofertă generoasă, de un adevărat Mecena. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Cam aici ar trebui să închei acest interviu al meu pe care l-am notat cu un fel de stenograme, pentru a nu vă pierde nici un cuvânt, dar, înainte de a ne despărți, aș îndrăzni să vă adresez și o întrebare mai intimă: aveți cumva urmași, aveți vreun copil care să vă moștenească o parte din marea dumneavoastră avere ?

ALFRED NOBEL: Nu, dragă Godfrey. Nu am nici un copil, nici măcar din flori, deoarece eu nu am fost căsătorit niciodată, iar acum, la 62 de ani... Spune și tu, se mai merită ?

GODFREY RENHOLM: Eu aș zice că da...

ALFRED NOBEL: Iar eu aș zice că nu sau... să mai aștept, fiindcă la banii unui miliardar și la faima mea, mii de domnițe de aici și de pretutindeni, m-ar vrea, însă în nici una nu aș avea încredere și aș păți mai rău decât o pățisem atunci când eram tânăr și destul de acceptabil ca bărbat, căci să nu crezi că am fost indiferent la sexul frumos. Să știi că de cel puțin trei ori am fost îndrăgostit și eu - și chiar au fost iubiri sincere de care îmi aduc aminte cu multă nostalgie, dar munca intensivă și cercetările nu mi-au lăsat prea mult timp pentru viața sentimentală. Încă de la 43 de ani mă simțeam deja bătrân și obosit. Dar pe la 21 de ani, în Rusia, m-am îndrăgostit de o fată tânără, de 18 ani pe care o chema Alexandra. Era o frumusețe și o iubeam cu adevărat. Ca să nu o pierd, într-una din frumoasele nopți albe, când mă plimbam cu dânsa de-a lungul Nevei, am cerut-o în căsătorie, dar dânsa mi-a răspuns cu franchețe: "Și mie îmi place puțin de tine, dar ești prea sărac!".După aceea m-a sărutat ștrengărește pe obraz și, râzând, a rupt-o repede la fugă pe malurile Nevei. Am privit-o până ce a dat colțul pe o stradă. De atunci nu am mai văzut-o niciodată. Îmi amintesc că aveam un buchet de flor în mână. Nici nu am apucat să i-l dau.Am aruncat oftând florile în apă și m-am întors acasă cu lacrimi în ochi. La 45 de ani am publicat un anunț matrimonial într-o gazetă din Stockholm: "Gentleman bogat și foarte educat, caut o doamnă de vârstă medie, cunoscătoarea a mai multor limbi de circulație, în rol de secretară și cameristă... " Singura care a răspus, corespunzând criteriilor mele, s-a dovedit a fi Bertha Kinsky, o contesă austriacă, de care imediat m-am îndrăgostit. Dar după o relație de scurtă durată, contesa m-a părăsit brusc pentru a se mărita cu fostul ei iubit, baronul Arthur Gundaccar von Suttner. Aș vrea însă ca să notezi că această contesă, Bertha, a fost prima care mi-a sugerat ideea acordării Premiului Nobel pentru Pace. Mai de durată a fost poate legătura mea sentimentală cu o simplă florăreasă din Viena, pe nume Sofie Hess. Relația a durat peste 18 ani, iar eu o mângâiam deseori spunându-i "Doamna Sophie Nobel". Dar și ea m-a lăsat. De aceea conchid: spune și dumneata se mai merită să repet asemenea experiențe triste, avântându-mă cu aventuri similare de la început?

GODFREY RENHOLM: Pot să reproduc aceste secvențe cu viața dumneavoastră sentimentală sau să renunț la ele? Îmi permiteți să le public ?
..
ALFRED NOBEL: Dragul meu Godfrey Renholm, am și eu o rugăminte: ai putea să păstrezi bine însemnările cu discuția noastră de astăzi și să nu le publici deloc, decât după moartea mea? Să nu te superi și să nu rămâi surprins că-mi exprim și eu doleanța mea... Promiți ?

GODFREY RENHOLM: Vă mulțumesc și... promit !

PS - Aici se încheie interviul care nu a mai fost publicat niciodată până astăzi. Alfred Nobel a decedat la 10 decembrie 1896, învârstă de 63 de ani, la San Remo, în Italia. Numele lui, în afară de vestitul premiu internațional, a fost atribuit în sute și sute de ocazii unor companii, unui oraș în Ontario, Canada, unor străzi din multe țări, unor produse industriale, unui crater de pe lună, unui asteroid, unor licee și școli etc., etc.