Pe ei, dă, Doamne, o Mineriadă!
Că din nimica mi-au făcut probleme,
Stârnind furtuni ce-n mine dau să cadă

Și nu găsesc scăpare. Și nici vreme
Să-ncerc a repara ce se mai poate,
Pe vârful ăsta-mpodobit cu steme.

Cu sacul meu, din care n-am ce scoate,
Pornit de pe tărâmuri geto-dace,
Eu, pe Olymp, sunt doar o vietate!

Dar vremile și "forțele" rapace,
Cu sprijin dat de Unități Terestre,
Stau gata să apese pe trăgace.

-"Vrei să mă vezi în dungi și cu căpestre ?
Vrei, iar, să-mi fie viața târnuită?
Salvează-mă, oriunde-ai fi, Maestre!

Sunt un fitil aprins, la dinamită!
Ce pot să fac să mă revăd afară,
Amestecat în "gloata parazită"?

Maestre, nu-ți fă neamul de ocară!
Nu mă lăsa căzut pe cazemată!...
Maestreee!...Unde ești?...că mă omoară!"...

Ca din neant, o mână înghețată,
Se-ntinse salvatoare, ca o punte,
Din ce-am intrat, afară să mă scoată.

-"Copile, îți văd pletele cărunte;
Cum de-ai ajuns în "Marea Adunare"?
Doar ți-am spun clar: să nu te urci pe munte!

Acum mă chemi? Ajuns la disperare?!
Credeai că ai să dai peste-o nuntire?
"Nuntirea" era gata să te-omoare!"

Și, strâns în chingi, mă trase spre ieșire,
Fără să-i pese de ce zic "geambașii"
Tocmiți de noua/veche "rânduire".

-"Grăbește-te, să nu scăpăm luntrașii !"
Și-n urma lui, prin liniștea morbidă,
- Mergând docil și numărându-mi pașii –

Ca un portal ce sta să se deschidă,
O cale apăru: marcând limanul
Ce m-atragea în lumea translucidă...

Pe trup, de frig, îmi tremura sumanul,
Când vorbe mă-ncolțiră, fracturate:
-"Fii pregătit...te-așteaptă...Veteranul !"...

Dintr-un Nimic, ajuns Enormitate -
Mă prinse-n fibra lui congenitală,
Un Timp ce refuza să se dilate,

Să pot da piept cu "Umbra Genială"...
-"Adus-ai, cum ți-am ordonat, Armura -
Pavăza mea, în treaba capitală ?"

Ghicind, ca din ghioc, încurcătura,
În care mă băgasem fără vrere,
Voiam să țip, dar nu mă ținea gura!

Cu ultima fărâmă de putere,
I-am strecurat, ca hoții, cea desagă,
Să las în urmă visele-himere!

Iluzie deșartă! Din zănoagă
Mă-nlănțuia o Mare nevăzută,
Golindu-mă de gânduri și de vlagă.

-"Maestre, calea mi-e contrafăcută
De-o vrere care, grav, mă cumpănește.
Ajută-mă, nu mă lăsa-n derută!"

-"Ce-aveai în sac, de zaci ca prins în clește?"
-"Mănușile,...mantaua...și-o cagulă"...
Ca áripa furtunii care crește,

Vâltoarea mă cuprinse, nesătulă
-Un punct pierdut, prin spațiu-n dilatare-
Intact să mă extragă din celulă.

Un Univers se puse în mișcare –
Pasaj către o nouă dimensiune,
Târând un urlet după el: "Trădare!...

E-o instigare la rebe-li-une!
Te prind io, când mai treci pe-aci,... răcane!"...
Spre cinstea mea și-a numelor străbune,

Timpul curgea pe vechile cadrane.
Condus de forța pusă să m-ajute,
Eu lunecam spre lumile "umane":

O umbră, printre "umbrele pierdute".
Pe când, surprins de-atâtea revelații,
Mă minunam, de cele petrecute,

Văzui o mână scrijelind pe spații:
"IEȘIREA, NUMAI, PENTRU CINE POATE!"
-"Colega,...am ajuns...la destinații!"

Și Fratele mă-mbrățișă: ca frate,
Dorindu-mi să ne revedem cu bine,
Pe când mă voi vedea-n Eternitate...

Singur, cu cine să țin sfat? Cu cine?!...
Prin noaptea ce dădea să se dezică,
Fără de glas, cu gândul la coline,

Mă scuturam de vremuri și de frică:
Doamne, nu vezi, din neagra ignoranță,
Un neam, precum un val, că se ridică?

Dacă-i vânjos și plin de cutezanță,
De ce-i menit să umble prin istorii,
Flămând și gol și fără de speranță?

Cu câte-o ocnă, zilnic, în toți porii,
Pe muche cât o să-l mai țină ora?
Sătul de-atâtea sfaturi iluzorii,

Nu-i oare Timpul copt, să-și joace Hora?...
Și, din pustiul nopții infidele,
Scăpate ca din mână de Pandora,

Pe cerul Þării se iviră stele.