Pârâul
abia izvorât
de sub un colțișor
încăpățânat
de stâncă…
Inundă Muntele:


Lacrimile
picăturilor de ploaie
au topit
Cerul
și s-au strâns,
strâns,
la rădăcina
izvorului
de sub stâncă…

Și-atunci,
firesc de nefiresc,
Pârâul
s-a-nălțat
până la primul vârf,
și-apoi la
următorul,
și tot așa,
vârf după vârf
cucerește
Muntele

Zborul lui
greu
minunat de greu
spre Infinitul
Coloanei
este
tremurul pleoapei
care-ncearcă s-ascundă
celor
din Întuneric
Sămânța
Luminii
ce țâșnește
prin porțile
dintre
nefiresc și firesc:
cântec de stele,
dans de rouă.

Pârâul,
fâlfâirea
aripilor de lacrimi,
îmbrățișează
fiecare creastă a
Muntelui
la care visează

și…

cu furia melcului
care vede
mai departe
decât știe
că poate ajunge
în astă viață…

Iubește, Iubește, Iubește…

și speră
să inunde Muntele…




Lotru, 10.11.2004