Gând singur
toamna la picioare îți cade
cu frunze ce plâng
uitate pe alei,
e vremea când
se pierd în tăcere
tomnatice șoapte,
s-ascund prin odăi
duminici furate...

Toamnă,
mîngîie-mi neputința
de-a te putea opri
că-n fiecare an
mă doare-o frunză
și-un gând lăuntric
ruginit pe-afara.

Coboară
toamnă-n mine
ca o bătaie de aripi
și timpul să-l treci
ca într-un vers
de gând singur
când te chem
și-n calea ta
s-așează tăcută
doar ploaia.