Aceste jeturi de frig și singurătate

1


ca un străin parcurg cai, autobuze, curse
de șoareci, corpuri și femei și n-am nici cea mai vagă
idee unde e începutul sticlei de bere, unde îi este
sfârșitul într-o gaură decapsată cu gura
urmele viselor încă pe creieri pete roșii impulsive
înghețate autobuze „nu mă-ntreba nimic, nu știu nimic”


ca un străin parcurg corpuri, vagi tablouri și femei
aure de ceară ale memoriei, se topesc la prima răsuflare
încălzită cu toate răsuflările de care ar fi capabili
10 mii de oameni să zicem, să facem, să-mi imaginez
păsări vânând cu zgomot, cu pene, la masa de hârtii
stau și dau cu pumnul în zidul din fața ochilor
nu mai trăi, nu-ți mai scrie povestea
lipsește corpul inert al amintirii la ultima
invitație la masă
tot eu mănânc versuri, înghițitorul de scule de scris
călătorind îmbălsămat în bere printre degetele pădurii


nu mă gândesc la mare lucru, unii nervi acum sunt
acum plouă, mâine meduze, mâini lipicioase
plutind peste oameni, 10 mii să zicem, fac zgomot
de pene de la un motor, cel care-și arde femei
cu femei fiecare pe rând din picioare
de fapt e un fel de tristețe ilizibilă care se apropie
de mine, simt nevoia să știi povestea ultimului vis
o voi face și știu că e inutil



Nota autorului: acest poem va continua in zilele urmatoare