De ce, de la cap în jos, totul e trup ?
De unde atâta nevoie, acută, de sânge ?
De când ți-e sunetul purtător de cuvânt ?
De cum e nici – o afirmație-ntoarsă.
De tine e lumea, cu mine, îndrăgostită.
De mult e de domeniul visării a noastră soartă.
De ce, în ciuda cunoașterii, noi nu ne cunoaștem ?
De dor am plâns azi noapte din nou, nu de tine !
De al tău dor nebun de legat între noi.
De legea firii, pe carea am înfruntat-o.
De scos, din când în când, capul afară, pe fereastră,
De întrebat dacă încă mai exist printre voi.
De ființa, neființă, pierdută prin metafore,
De întâlnit doar prin cuvinte și picturi, abstracte.
De când ne-am rămas Noi, ultima noastră șansă,
De-a ne reîntoarce îngeri înapoi, înainte-n ceruri ?
De tine, alb – de mine negru, de’părtări abisale.
De poluri opuse, îmbrățișându-se cu patimă.
De noi, culoarea-i, pe veci, blestemată !
De noi, duale nonculori, străine și bolnave
De lipsa întregului ce l-am format odată.