Frunză desenată-n
halucinațiile,
ramificațiile,
gândului grafic,
de-o singură nuanță.

Mă vrei simplă ?
Așa mă vei avea !

Eu – o frunză întinsă.
Tu – un pumn încordat.
Te voi desena simplu,
dintr-un punct și trei linii.
Eu – punctul creator.
Tu – trinitatea-n ajutor,
cruce, verde, trifoi
în binecuvântare.

Acum goală,
în lipsa substanței,
să-mi îmbrace interiorul.

...Acum și mai goală,
în a ta privire,
mă reîntâlnesc
tot într-un gol,
tot mai simplă…
să continui...
până dincolo de mine,
când timpul
trece prin haos
mult prea repede...
fără s-aștepte
pe nimeni...
cu noi,
doi războinici,
antici, solitari,
pe urmele sale...

Eu mă scufund
din înălțimi,
în adâncuri
pe malurile vieții
adunate,
ca niște melci
retrași în cochilii,
printre valuri,
fragmente
de cuvinte.

Simplitate de Geniu,
nu-mi ajunge
ritmul în care crește,
mereu în centrul
celor două extreme
într-o permanentă luptă,
în dorința unui suflet
rămas închis,
respins de ființa
ce nu-i mai încape,
paradoxal, simplitatea.

Prea multe oglinzi,
reflexii distorsionate,
să-mi picteze suprafața
neclară și insipidă.

Vreau să ating
perfecțiunea,
cu amprenta,
din vârful degetelor,
în sânge,
s-o mângâi, astfel,
întreagă !

Vreau să mă trezești,
din ăst’ voit coșmar,
doar atunci
când voi reuși
să-mi înving
propriile limite.

Structura vie,
albă și nudă
ca și mine
în fața Divinității –
poezie.

Încă îți mai caut
chipul printre frunze,
printre toate măștile,
să le gasesc
pe-ale noastre
să aparținem,
și noi,
copacului vieții.

Poem nesfârșit,
ca nesfârșirea însăși...